Despre cauze (sau radicalitatea c’est moi)

În aceeaşi dodie identitară (cu postul anterior): ce imaginezi despre cine şi cum ai vrea să fii nu este neapărat „cum îţi vine”-le. Mantra obsesivă a lui „be yourself” nu înseamnă nimic mai mult decât că e sănătos ca diferenţa între ce proiectezi despre propria ta identitate, omul pe care vrei să-l fii şi cum îţi vine în mod „natural” să fie cât mai mică, pentru ca a) proiecţia să nu fie vizibilă ca un fals dinafară, ceea ce te decredibilizează că interlocutor autentic şi b), mult mai important, ca să nu te coste un efort uriaş să-ţi umpli propria proiecţie. Ilustrând la scara revistelor de femei, incoerenţa dintre una şi cealaltă nu trebuie să ajungă la dimensiunea fundului uriaş proptit în skinny jeans. Dar a purta ceva mai adaptat realităţii sau a slăbi sunt decizii mult mai la îndemână (fezabile sau nu, asta e altă întrebare – dar în orice caz demne de luat în calcul) decât a umbla la proiectul identitar sau, o, oroare! la reacţiile automate ale materialului uman. Însă a lucra tot timpul cu o proiecţie de „sunt cineva care musai poartă skinny jeans” fără să reuşeşti să intri în ei de-adevăratelea produce nefericire. Iar la capătul celălalt, a abandona proiectul identitar din neputinţa îndeplinirii condiţiilor creează vinovăţie şi frustrare (presupunând că omul își dă seama de abandon).
Obsesia societăţii noastre cu privire la autenticitate traduce imperfect, cred, necesitatea de a produce un acord fin între materialul din dotare şi locul identitar dezirabil. Problema pe care nu o recunoaştem suficient este că multe din proiecţii sunt, prin definiție, social acceptabile, deci sună frumos, în vreme ce oamenii sunt egocentrici prin natura lor (ceea ce nu se acceptă în mod explicit în imaginea-de-sine). Majoritatea proiectelor frustrează prin simpla lor adoptare un set de mecanisme de holbat în buricul propriu, sau pur și simplu stipulează prioritatea altor criterii decât binele de sine pentru a certifica că ești un om fain – ceea ce face ca omul să aibă nevoie să evacueze frustrarea și disonanța cumva. Unul din modelele pe care cred că le-am identificat este cel al evacuării frustrării de acest tip printr-o doză crescândă de dogmatism. Idealul pe care ţi-l impui ţie (în contextul proiecției identitare) devine astfel un deziderat abstract, de tip „este bine/frumos/sănătos/social corect aşa şi nu altminteri”, iar raţionamentul „dacă toţi ar face că mine, lumea ar fi mai bună” serveşte ca supapă a efortului și oboselii acumulate ca să fii ce vrei să fii, transferând greul tău (real, dar inacceptabil, căci autoimpus) în imaginea lenei/neadecvării/imaginii greşite despre lume a celorlalţi (care nu au proiectat cum vor să fie la fel ca tine, și ca atare nu operează cu aceleași criterii). În consecinţă, „the other” devine incompatibil cu tine-cel-perfect şi apare drept cauză a frustrării. Se poate ilustra cu skinny jeans, dar mi-e lene şi deviază prea tare subiectul. Se poate ilustra și, prin rostogolirea până la capăt a bilei, cu statul islamic. Dar și asta deviază subiectul.

Una din sursele cele mai ample de asemenea mecanism pare să fie parentingul, extenuant, frustrant prin definiţie pentru natura egocentrică a omului, împărtăşit prin construcţie (deci punându-te structural în poziția în care ai un „altul” la ale cărui reacții să te uiți – și care, desigur, nu e copilul) şi fundamental identitar. De discutat, fiecare în capul lui.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s