despre „spite”

Nu-mi convine echivalentul „ciudă”, deşi posedă aproape toate semele necesare ca să descrie… Dar s-o iau de la început.

Există în mitologia iudeocreștină un concept care ne pune beţe-n roate de niscai mii de ani, şi rămâne atât de fundamental culturii şi operaţiilor de interrelaţionare încât mă mir că nu e pus mai des sub semnul întrebării. Tot ce construim se află implicit sub semnul „păcatului originar”. Că omul greşeşte e un poncif, e perfect de înţeles că a integrat greşeala în sistemul de explicare a lumii. Dar există o parte a conceptului care, în pofida reîncadrării în Noul Testament, în ciuda faptului că naraţiunea originală a fost amendată cu „e hai, poate nu chiar pentru totdeauna, ba chiar de acum încolo de preferinţă nu te conving prin pedeapsă că ai făcut prostii”, nu şi-a pierdut forţa. Deşi mantra creştină este că a greşi e repetabil şi poate fi depăşit prin iertare, existenţa ideii de „păcat originar” presupune că anumite greşeli sunt definitive şi-l privează pe autorul lor de orice încredere că ar putea învăţa din ele. Dumnezeul păcatului originar a închis grădina scurt, acţionând cu ciudă. (Sigur, spusese că mâncatul de mere e „a dealbreaker”, dar pe de altă parte oamenii ăia încă nu apucaseră să facă greşeli, încă nu învăţaseră să înveţe din consecinţe. Și în plus, cu mintea lui superioară de dumnezeu, sau după un curs scurtuț de parenting, ar fi trebuit să-i treacă prin cap că o limită arbitrară inegală e un fel de pânză roșie fluturată prin fața taurului „liberului arbitru”. Dar astea sunt digresiuni.) A pune garduri de „păcat originar” dincolo de care devine complet irelevant ce face obiectul „ciudei” ca să integreze feedbackul e un mod tare neproductiv de a comunica unii cu alţii. Şi în mare măsură iraţional (exceptând cazul greșelilor de care trebuie să se ocupe justiția, dar chiar și atunci, după ce se va fi ocupat…).
Am auzit recent termenul de „păcat originar” în discursul public al celor care au organizat referendumul din Olanda împotriva semnării Acordului de asociere cu Ucraina. În sufletul lor, faptul că s-a organizat anterior un referendum despre Tratatul de la Lisabona şi că rezultatul lui n-a fost respectat era un „păcat originar”. Nu prea conta că oamenii care au răspuns la vremea aceea „nu” se referiseră mai mult la ideea de extindere decât la cea de „constituție”, ca atare răspunsului necerut nu i s-ar fi putut da curs. Nu conta nici că tratatul a fost în cele din urmă adoptat în formă modificată în virtutea referendumurilor negative (deci nu sub formă de „constituție” – cumva nimeni nu s-a zbătut să priceapă asta). Nu conta, mai ales, care sunt beneficiile vizibile ale integrării sau ale unei constituții comune. Dincolo de un păcat originar operaţia mentală e exclusiv cea de „spite” – nu mi s-a dat dreptate, deci nu mai e relevant dacă mi se dă dreptate peste un an, dacă obiectul resentimentului se schimbă, evoluează, încearcă să facă ceva cu răspunsul. Am închis grădina raiului, nu mai ascult şi gata.

O problemă majoră cu modelul asta e că obiectul nemulțumirii, autorul moral al greșelii reale sau presupuse, mai ales când e unul complex, nu poate fi identificat cumsecade. În cazul referendumului, ciuda s-a îndreptat către „UE”, în condiţiile în care responsabilul direct pentru cum e tratat rezultatul era guvernul naţional, care trebuia să spună „iaca, oameni buni, nu avem mandat să semnăm”. Există situații destule în care Uniunea n-a înaintat atunci când n-a fost rost de un acord – de asta nu avem nici apărare comună, nici „cer comun”, ci puhoi de turnuri de control și kilometri zburați degeaba. Dar nu despre Uniune era vorba.

Vorba era că un păcat originar are întotdeauna mai mult de un autor. Nu atât că răspunderea individuală e diluată, nu vreau să spun că nu suntem răspunzători pentru ce decidem să facem. Vreau doar să spun că ce decidem să facem (ca persoană, ca instituție, ca stat) într-un moment x este factor al atâtor circumstanțe, că în constelația de lucruri pe care le știm, le bănuim, le ignorăm sau le suplinim prin imaginație, luăm decizii azi pe care mâine poate nu le-am mai fi luat. Luăm uneori singurele decizii pe care le considerăm posibile în baza a ce opțiuni ne oferă partenerul de discuție, ceea ce îl face și pe el parte a constelației în care decidem. Dacă deciziile fiecăruia dintre noi au șansa să devină, precum 20 maiul de acum 26 de ani, un păcat originar (căci câte prietenii nu i-au căzut victimă), cum facem să ne recuperăm reciproc după ce vom fi învățat din prostia noastră? Cum facem să ne recuperăm colectiv? Cum facem să înțelegem ce îi mână în luptă pe cei similari nouă care o iau pe căi ce devin inacceptabile și cum facem să ne vedem pe noi înșine când o luăm alăturea cu drumul? Și mai ales cum facem să scăpăm de „spite” ca motor mai puternic al acțiunilor decât motorul de construcție?

 

Anunțuri

4 gânduri despre “despre „spite”

  1. YEAH! Un text care imi da muuult de gandit, atat despre subiectul imediat, cat si despre tema, mult mai larg aplicabila.

  2. Am făcut cândva un cont „pesterasoarelui”, însă de la un punct încolo mi s-au părut prea personale posturile și nu le-am mai încărcat acolo. Voi reconsidera strategia 🙂 .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s