arheologie de interior

Pe drumurile casă-muncă mă urmăreşte, la ambele capete, fenomenul recurent al demolării și reconstrucţiei. Clădiri care nu mai corespund gustului sau funcţionalităţii vremii sunt dezbucate – în intervale care se întind între o săptămână şi luni întregi – de niște coloşi dinozaurieni care muşcă din ele cu o sete căreia sigur praful rezultat nu-i face niciun bine.

2015-12-17-09.52.38.jpg.jpeg

 

Întâmplător nu sunt din casele care-mi înmoaie picioarele atunci când le văd coșcovindu-se pe alte meleaguri, ci aproape invariabil monstruozităţi aproape negre din anii şaptezeci, voluminoase şi opresive, pe care le vor înlocui nişte monstruozități similare, pe gustul acestei epoci, iar peste 40 de ani cineva va veni şi… Dar nu asta voiam să spun.
Deşi nu mă atinge dispariţia în sine, des-fiinţarea, sau îi înţeleg rostul ca un venetic ce mă aflu, există un element al procesului care generează un fel de crispare. În urma maşinilor de ros ziduri rămân, uneori zile de-a rândul, interioare de încăperi expuse străzii. Spaţii care cândva au fost ocrotite de zidurile exterioare, de carcasa făcută să fie văzută. Interioarele astea adăposteau, până mai deunăzi, fie şi numai pojghiţa de intimitate a unei chicinete de birou; adesea sunt nişe de hidrant sau banale cămări de mături , uneori, și cel mai dureros, pătrate de perete cu tapet înflorat, ale căror margini indică un plan perpendicular înghițit de neant. Ţevi care duc către un robinet inexistent, suspendat la etajul al treilea. Expunerea spaţiilor interioare ochilor, şi implicit expunerea vieţilor care au trecut prin ele imaginaţiei trecătorului îmi creează o jenă greu explicabilă. Arheologul ar încerca să unească punctele ca să înţeleagă cursul acelor vieţi dinlăuntrul clădirilor și, în consecință, civilizația pentru care acestea sunt „vestigii”. Antropologul ar fi încântat de pătrunderea fără efort „dincolo de faţade”. Pentru mine e aparent prea devreme, e o intruziune în locuri care, prin faptul că tocmai încetează să fie, mă fac „turist de accident” dacă le acord atenţie. E ca şi cum camerele ar fi lăsate despuiate, fără perdelele lor preferate, fără lumina în care arătau cel mai bine, fără tablouri şi flori, vexate în pudoarea lor de „interior” de punerea neaşteptată în vitrină. Demolarea, un cartier involuntar al luminilor roşii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s