dărâmări și reconstrucții

Crăciunul era magic. Nu degeaba industria de film și apoi cea de advertising au capitalizat pe cocoașa lui până la anihilare. Pentru mine, Crăciunul era intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar.

Contactul intercultural i-a slăbit încetul cu încetul relevanța – dacă cei cu care îl petreci n-au nicio treabă cu Crăciunul așa cum îl știi tu, dacă pentru ei e o măslină mai degrabă americană care subminează spațiul spiritual al lui Moș Nicolae (intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar), dacă n-ai cu cine cânta colinde și conceptul colindelor nu are acoperire comunitară (dacă n-ai pe cine bucura cu colinde), atunci sărbătoarea se golește de sens. Întâi am trăit gaura, ireplicabilul ritualic, ca pe o pierdere personală. Apoi, încetul cu încetul, am început să am obiecții proprii: a devenit din ce în ce mai greu de justificat tăierea unui copac pentru plăcerea de a-l ține în casă câteva săptămâni, a devenit din ce în ce mai oprimant fluxul consumist de cadouri pentru copii adus de două sărbători similare într-o singură lună, însoțite de trei zile de naștere, s-a diluat treptat necesitatea de a fi gazdă de Crăciun în condițiile în care nu le poți fi gazdă decât celor cărora nu le trebuie neapărat asta. În cursul procesului, am inventat un ritual alternativ care să constea din căutatul cu copiii a câte unui model de brad DIY în fiecare an, pe care să-l facem împreună, și am avut o victimă colaterală în persoana cumnatului meu, care a protestat anul ăsta că plecăm de acasă, fiindcă el aștepta de un an sarmalele.

Treaba e că lumea se schimbă atât de repede încât acest proces individual de dezîndrăgostire nu face decât să reflecte niște mutații mult mai ample, care în loc să aibă loc în câteva generații, se vor înghițite cu tot cu furculiță în cam un deceniu de viață de om.

Ceea ce făcea pentru mine Crăciunul magic era puterea ritualică, mai mare decât puterea proprie, care forța mâna oamenilor dragi să fie împreună. Forța ritualică care le dădea voie să cânte o dată pe an, într-o cultură în care cântatul nu crește pe toate gardurile ca la irlandezi. Și, desigur, mai târziu, posibilitatea de a da un ghiont în plus realității să se plieze pe iluzia de comunitate prin faptul că „găzduitul” (de ziua mea) însemna că am participat la construcția unei comunități și sunt element în a o ține împreună. Cu luminițe și beteală.

Mutatis mutandis, aceleași lucruri îi mână pe socrii mei în a menține ritualul lui Moș Nicolae în picioare an după an, deși măcar doi din copiii lor nu pot să-l sufere, iar un ginere și o noră vin din culturi diferite și trebuie să se dea cumva peste cap să compună poezii haioase sau să construiască tradiționalele „surprize”. În cazul lor, problema cu bradul cel viu o reprezintă anualul scandal public despre Zwarte Piet, ajutorul cel negru al lui Moș Nicolae, care este sau nu un simbol al rasismului implicit, problema cu consumismul și devalorizarea totală a cadourilor e aceeași pe care o am și eu de Crăciun, gaura de sens crește treptat pe măsură ce cresc copiii (deși noi sărbătoream fără prea multe bătăi de cap seara de 5 decembrie și înainte să se nască vreunul din copii), iar din cântece se mai țin minte doar vreo două.

Mi-e greu să stabilesc dacă noi ne-am înstrăinat de sărbătorile astea, prin a deveni mai critici față de o parte a formelor lor, sau dacă ele s-au înstrăinat de noi, pierzându-se în forme cărora li s-a rătăcit fondul. Conservatorii care se agață de elementul „cultural” pentru a afirma identitatea propriei comunități ar spune că e ceva în derivă în generația mea, care a devenit prea relativistă (sau în orice caz în cei numiți în derâdere „progressives”). Eu aș spune că e o reacție la fel de firească la globalizare ca și cea de a te izola în coconul propriu și a serba un Crăciun mai abitir ca oricând, sau a bate satele Maramureșului în căutarea „autenticului” (care se preface că există pentru ochii tăi) – una din tendințe vede gaura și o acceptă ca fiind parte a sinelui, cealaltă vede gaura și o plasează în afară, la ăia defecți.

Pe de altă parte – gaura, la fel ca și cultura, e o chestie relativă și fluidă. Sigur că e păcat dacă se pierd cu totul forme culturale care au evoluat sute și mii de ani, care dau seama de o istorie a comunității. Dar ce faci când, așa cum a pățit UNESCO, o serie de asociații de tras cu pușca la țintă, înființate acum sute de ani în mod segregat pe comunități confesionale, îți cer să le confirmi statutul de patrimoniu cultural imaterial ca să nu fie niciodată obligate să accepte membri de alte religii sau confesiuni? Ce atârnă mai greu în balanță, păstrarea în viață a culturii secolelor trecute sau capacitatea de a face față unei lumi mixte? Și în același timp, în ce măsură mai acoperă unele din formele pe care le protejăm conținutul pentru care au evoluat inițial, mai ales atunci când sunt confiscate de industria ambalajelor lucioase?

Până una-alta, fiecare din noi dă răspunsuri individuale disonanțelor cognitive. Săptămâna asta o colegă a cerut donații pentru un ONG în loc de cadou pentru nou-născut, și am mustăcit, fiindcă așa rezolvasem și eu tranzacția de anul ăsta cu Moș Nicolae. Săptămâna asta în România se strâng semnături pentru o petiție de interzicere a folosirii animalelor sălbatice la circ, și am zâmbit, fiindcă acum vreo două luni soacră-mea ne-a propus să venim cu copiii, că e circul în sat, că ce bine că îl sprijină comuna, deși a dat faliment, fiindcă nu vine lumea; or circul e un vestigiu cultural. Am întrebat: „E cu animale?” „Sigur!” „Atunci nu, mulțumim, cu cât mai repede se stinge acest vestigiu cultural, cu atât mai bine.” Sigur, știu și lume care spune că marile bulevarde din București ar putea fi tratate mult mai eficient prin dărâmarea fiecărei construcții și înlocuirea ei cu una nouă și rezistentă – ce fel de patrimoniu arhitectonic e ăla în care la primul cutremur se va muri pe capete? – și în această paradigmă nu mai sunt în stare să dau răspunsuri la fel de consecvente. Dar cumva, tind să cred că nu totul se va rezolva, pe termen lung, prin soluții de păstrare a găurii în joc, prin alegerea între moartea unei forme sau menținerea ei în picioare prin împăiere. Cred că acea parte a culturii care e vie, și nu ținută în televizor prin implementarea de strategii ale identităților naționale – va evolua. Vreau să sper că va exista gimnastică fără bătăi, balet fără tortură, circ fără biciuri, sport fără doping, niște sărbători, cum le va chema pe ele, care să îndeplinească scopul de a crea comunitate pentru comunități neomogene, altfel decât prin definirea de in-groupuri prin excluderea altora, cluburi de orice deschise oricui, ocazii de cântat,  jurnalism fără rating și sarmale fără calorii. You may say…

 

 

 

Anunțuri

3 gânduri despre “dărâmări și reconstrucții

  1. ………….but you’re no the only one… Sincer? Da, ceva lipseste si, desigur, nu e vorba nici despre sarmale, nici neaparat despre diferentele culturale. Ingenuitatea colindelor cantate din inima, asta, desigur… Ca si „Cristos a Inviat!” pe bune… Nu le-as da afara, dar nici nu sttiu cum se recupereaza ingenuitatea… Ori, poate nu-mi bat capul destul, si e pacat.

  2. Da, după mulțime de cugetări pe teme asemănătoare, m-am statornicit împotriva împăierilor. Copilului i-am spus de la bun început că Moș Crăciun e un personaj de fantezie. Iar sarmalele (nevinovate) au fost aventura zilei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s