revin la gând

După fiecare bucată de oroare radicală sau incident polarizant al ultimilor ani, mi-a tot venit să scriu aceeași mantră, că plasarea în exterior a originii răului e originea răului și că de fiecare dată când ne delimităm cauzăm tot aia. Acum citesc, cu fălcile încleștate în tren, Svetlana Aleksievici, trecând zi după zi prin portretele aiuritor-disonante ale credincioșilorvictime, victimelorcălăi, călăilorcredincioși, sindromurilorstockholmcolective, revoluționarilordezamăgiți, toți cu dreptățile lor din petice, într-un șiroi de nevinovăție umană și zoaie istorice al căror numitor comun (pe care-l cauți fără scăpare) e „măreția” (și necredinciosul din mine nu știe alt gest decât să se crucească, iată, măreția!). Un nod de vomă continuu, pe care Hertha Muller nu mi l-a putut provoca, fiindcă povestea ei era dintr-o singură perspectivă, or aceste povești…

Și îmi amintesc pentru a nu știu câta oară că frica mea fundamentală în raport cu starea de război/dictatură este aceea a dezumanizării, groaza că pentru mine și ai mei voi face ceva ce într-un cod social sănătos nu aș face, fiindcă ar fi, în mod obiectiv, un rău. Corolarul, în ultimele săptămâni, de când mi se tot întoarce acest gând, este că verificarea ar trebui să aibă loc și-n vreme de pace. Atunci când îi finanțez pe jurnaliștii de investigație să fie câine de pază neaservit al democrației, după capul meu – cum fac să verific că se țin de codul deontologic? Cum mă asigur că nu dărâmă, cu bună intenție și cu ajutorul meu, vieți? Atunci când finanțăm proiecte prin 600 și retorica colegilor mei de grup amestecă din ce în ce mai tare un grup de corupți cu statul în ansamblu și riscă să alimenteze o dinamică „privat versus restul lumii, care poate să și moară” – ce fac, mă delimitez (distrugând cu mâna proprie solidaritățile la care țin) sau continui, cu riscul să contribui la dezmembrarea unor lucruri despre care nu știu suficient încât să apreciez dacă merg bine sau prost? Cum e cu de unde ne luăm informațiile? De unde știu că nu sunt, invariabil, un idiot util cuiva, cu convingerea că am făcut un bine? În ce măsură contribuim zilnic la cacofonie, la incapacitatea de discuție, în ce măsură -grrrr- *? În ce măsură singurul mod de a nu face rău e să nu faci nimic, ceea ce este, la rândul său, rău?

 

 

*Am realizat, încercând să-mi aduc aminte cum se chemau ființele cu pricina, că am citit Ende în mai 1990 și că nu cred că părinții mei, cu care l-am citit împreună, au aplicat la vremea respectivă povestea orașului de filigran Europei de Est. După SA, devine imposibil să nu.

Reclame

Un gând despre “revin la gând

  1. O, vai, in mintea mea cel putin, am aplicat de la prima lectura aceasta dimensiune politic-simbolica. E insa destul de verosimil ca nu am vorbit si cu tine despre asta, atunci. Fiindca nu parea… presant.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s