raport de dezolare

As vrea să pot să spun că am facut parastasul cu inima deschisă, ca răspuns la un imperativ de grijă în cheia pe care a lăsat-o moștenire cel pomenit. Că am putut să las cu adevărat deoparte propria mea ierarhie a lucrurilor importante pentru amintire și că am făcut ce se cuvine în logica a ce e important pentru celălalt. Adevărul e că, după experiența toridă a pomenirii de astă vară, a muncii zadarnice și irositoare de bine real pe care l-ai putea face, eram deja trecută de granița divorțului de instituție. Dar am inspirat adânc, am fiert prima mea colivă, am adăugat-o în temă pe Gabriela – cumva într-o combinație de pragmatism (nu voi fi capabilă să fac asta de mai multe ori și mi-am promis, deci acum) și de nevoie de a îndulci pilula de obligație cu una de datorie liber aleasă -, m-am înarmat cu răbdare și cu golul inevitabilității și am cărat papornițe.

A fost lung. A fost înspăimântător cât de departe am ajuns sufletește de mareea de oameni cu zeci de copii care mărturisește în străinătate și mai abitir. Mi-a fost frică de convingerea și statul lor în genunchi, de copiii condiționați cu dulciuri împărțite la altar după o împărtășanie care părea săptamânală. M-au înfiorat înfloriturile suplimentare de ritual, atingerea cu sfintele taine a fiecărei frunți, baticurile majoritare, separarea pe sexe aparent autoasumată – femei singure în stânga, bărbați singuri și cupluri in dreapta. Părintele a optat să facă pomenirea la final, ‘ca să fie liniște’. În afară de femeia de la lumânări nu mai era nimeni căruia să-i dai ceva și să-i și trebuiască. Am plecat pe străzi după oameni amărâți, care s-au dovedit a avea program de milă setat pe săptămâna lucrătoare. O jumătate de zi în care nici măcar nu am fost în stare să urnesc o secundă de sentiment al sensului a ceea ce fac.

Mă tem că atâta a fost. Am părăsit această incintă.

Reclame

Un gând despre “raport de dezolare

  1. Imi pare teribil de rau. Inteleg perfect, cand am facut aici pomenirea a fost la fel, intr-o biserica goala, cu abia doi oameni, nu neaparat sarmani, ci accidental acolo, ca sa impart pachetele. Am trait senzatia aia de completa alienare, amsetecata cu un fel de surda si nedreapta vinovatie. De gol in stomac. Ca sa nu mai zic ca am ajuns la biserica aia din propria mea prostie – in loc sa merg la noi la greco, am cautat una ortodoxa. Sunt din 500 in 500 de metri. Toate inchise, nimeni cu care sa vorbesti, daca nu te duci fix la liturghia de duminica. Dezolanta minciuna.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s