vată de zahăr

Ceea ce acum câțiva ani părea de la sine înțeles, un mod de a vorbi din capul tău ca și cum gândurile s-ar naște acolo, desigur, hrănite de informații externe, dar cu un drept de proprietate asupră-le, mă lovește acum drept o impostură insuportabilă. Dau din cap citind articole în care oamenii își explică unii altora lucruri de bun simț în cuvinte de bun simț și îmi vine să le pun linkuri: aici tocmai i-ai povestit cuiva Durkheim, dincolo ai redescoperit McIntyre fără să știi asta, inventezi apa caldă, apa caldă!!! Pe măsură ce citesc și ascult compulsiv curs după curs, cărțoi după cărțoi, spoiala de cugetări pe care le putea produce cel care eram mai alaltăieri mă jenează din ce în ce mai tare – deși e evident că nu poți cuprinde tot ce se gândește, astfel încât să construiești cugetare fără să plagiezi involuntar, deși este limpede că regurgităm cu toții părți nemestecate din filosofii șchiop îmbinate și modele ale lumii imperfecte prin definiție, îndrăzneala să pui în cuvânt – fie și în vers vizând imediatețea – ceea ce au gândit alții cu siguranță mai bine, mai rotund, pare un hybris. Hybris față de ceea ce vei citi abia mâine, cu toate că poate că nu-ți va ieși în cale de-cititul decât pentru că ai formulat nevoia. Hybris față de cine vei fi mâine, deși poate că nu te vei putea schimba în episodul următor decât dacă îl narezi pe acela de față. Hybris față de cel care erai ieri, când îți puteai spune povestea și ea era coerentă cu sine însăși, și pe care, dacă recunoști că azi știi alte lucruri, îl trădezi la fel de acut.

Dacă ar fi să îi caut contururile, senzația prezenței în lumea gândurilor este, cu toate conotațiile panico-tactile, cea a unei pânze de păianjen uriașe, care nu te ține prizonier, ci te leagă de ipostazele altora, de gânduri care curg prin nodul tău te rețea, dar te dizolvă în cvasitotalitate ca individ care își imaginează că știe unde începe și unde se termină. Anulându-ți, cumva, din cauza asta, dreptul de a emite ca și cum ai avea un produs propriu, o gogoașă de mătase care să fie a ta.

Reclame

3 gânduri despre “vată de zahăr

  1. WOW! De unde ti-a iesit intoleranta asta depresiva? Fireste ca e asa, dar nu e neaparat o drama. Ca sa fac un banc, iubirea de aproapele incepe cu respectul fata de tine insuti, ca altminteri dam or in prostie agresiva, ori in fanatisme ieftine. Iar asta cu citit-citat-gaura la macaroana poate fi, privit din alt unghi, un lucru nu doar firesc, ci si extrem de simpatic/hazliu, inclusiv la nivelul auto-ironic.

    • Nu era depresivă, sau n-o resimt așa, poate e doar o etapă de necesitate de acumulare în care ții dopul pe sticlă să se amestece bine inputurile, nu știu. Nu cred că a dispărut capacitatea de autoironie și nici că am dat în vreo schimnicie fanatică, doar am o epocă în care mi se pare că e foarte greu să îți iei în serios propria valoare adăugată, ceea ce mă încuie cumva în cochilie.

  2. M-a dus cu gândul direct la “No man is an island”. Da, e greu să fii cu adevărat original (până la urmă, și Newton a stat pe umerii unor giganți, nu?), dar e parte din povestea în care fiecare dintre noi e parte din lume, din toată lumea. Propria valoare? Oh well, pentru câțiva, apropiați, e cu siguranță uriașă. Pentru majoritatea celorlalți, e nulă. Dar asta cred că e valabil +/- pentru toți oamenii, cu mici diferențe de scară.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s