antimaterie

acea necesitate acută

să te așezi, cu genunchii bine strânși,

într-un colț, pe linoleum

să te pitești sub birou

în dulap

în orice crăpătură a spațiotimpului

în care

absența ta să capete un trup.

Reclame

oz

„Știi foarte clar ce-ți lipsește”, știam. Văzusem ce-mi lipsea cu ochii mei în ghiozdanele celorlalți, în culorile coronițelor lor, în cei ce veneau să „îi ia”. Ca un sâmbure pe dinăuntru se calcifia, an după an, lipsa, făcută cocon, lipsa-totem, gaura văzută dinspre pachetele de-acasă ale altora. În căutarea antisâmburelui am bătut nesfârșite cărări, vânând nevăzuta grijă-care-te-face-vizibil. Grija ca semnificant al unei iubiri care te lasă să fii mic. O vedeam pretutindeni, pe toate pășunile mai verzi, fără să știu că, firește, fiecăruia îi lipsea câte ceva. Adesea ce vedeam erau semnele împachetate cu fundă ale lipselor celorlalți. Căutând, construiam însăși lipsa. Compensatoriu, supra-n-grijeam. Suprasemnalizam, adică, cu nevoi de dovadă, încercam să preîntâmpin datul mai departe al lipsei. Și a putea să fii mic, abandonul, era acolo în fiecare hohot de plâns cum că e absent. În fiecare nostalgie. Adesea ne lipsesc semnele monocord interpretate ale unor mieji pe care nu-I vedem.

Degeaba, nimic nu pot să-ți spun, nimic care să te-ajute să-ți vezi bătând inima-n carapacea de tinichea. Pe cărarea galbenă, înainte.

contracție

Uneori timpul face operații ciudate. Există bucăți în care fiecare secundă conține atâta alteritate în ea, încât în cinci minute nu-ți mai vine să crezi că cel care ședea pe scaunul tău acum cinci minute este tot tu. Bucăți în care creșterea se accelerează în asemenea hal încât la finele anului, fără să fi schimbat nici un pai, te găsești în cu totul altă dimensiune. Când scrii documentând febril și fiecare relectură a unei pagini anterioare te face să spui „But I was so much older then”, sau chiar că ai fost un dobitoc. Timpi în care fiecare firimitură de realitate schimbă lumina în care vezi lucrurile în mod atât de radical.

Și există, în același fel, bucăți în care, în ciuda avalanșei de realitate, cumva tot ce este este acolo în același timp. Am scris enorm de puțin anul ăsta, dar cumva parcă fiecare cuvânt pe care-l citesc din urmă vine dintr-un spațiu în care toate cele ce aveau să vină erau deja stabilite. Am scris dintr-un limbo cu scări, echilibru, verigi lipsă în țesătura de prieteni, gol în inimă și garduri de cimitir. Repetitiv cu scări. Ca și cum scările își făceau încet loc ca jucător pe scena lumii reale, trecând din simbolic direct în stupid. Ca și cum anul ar fi o armonică de întâmplări și scrisul țâșnește în momentele în care pliurile se ating unele pe celelalte, scoțând un behăit măgăresc de neputință. „Te doare, mă? Te doare?”