nici nu-i nevoie de recitire

Jurnal de bord, intrarea 9999. E dificil către imposibil pentru posesorul temporar al Auryn-ului să stabilească în vreun fel care este jumătatea drumului dintre cine era și cine urmează să fie. Spre liniștea lui mentală, își poate spune că parcursul din lumea reală nu este încărcat cu aceeași valoare plus-spre-minus a direcției. Această poveste este și nu este despre pierdere. Este, ca totdeauna, despre studiul meta al unei stări de între-lumi, în care, de data asta, suprapunerea tranziției lumilor interioare pe tranziția înspăimântătoare a lumilor dinafară are loc simultan, cu consecințele pe care acest proces de destructurare a reperelor îl poate avea pentru otolita producătoare de rău de mare.

Înainte de Paște, cu disciplină, am vopsit ouă și am făcut ciorbă cu leuștean. Ancorele ritualice au refuzat, de data asta insistent, să se agațe oriînce. Copiii nu au participat la vopsit, fiindcă au găsit între timp ceva mai bun de făcut (de plantat semințe pentru o grădină de legume, ceva de altfel util, haios și, în fond, educativ). Ciorba a mirosit grozav, fiind apoi legumită împotriva voinței de majoritatea participanților. Eu însămi, înainte de a le pune tuturor sub nas cele de mai sus, am avut un moment de plutire a coiotului dincolo de marginea prăpastiei, simțind că (știu că) alerg de vreme relativ îndelungată dincolo de sol, dar că a înceta să fac efortul înseamnă o trădare implicită, de dimensiuni și mai mari decât până acum, a pachetului de lucruri neesențiale, dar esențiale, pe care-l am de predat. Ca și cum în lanțul de oameni care-și predau găleata cu apă, îi văd cu oroare pe cei care predau găleți fără să schimbe nimic la conținutul lor, fără să le verifice critic zeama, chiar și atunci când dau mai departe numai forme, și ca atare, în operația de a testa migălos funcția a tot ce dau mai departe, mă trezesc că găleata mi s-a golit pe jumătate, fără să fi avut timp s-o umplu cu altceva.

Nu e vorba neapărat de ritualuri aici, deși ele sunt punctele unde mitul se atinge cu suprafața și deci se vede mai clar că nu ți s-a cristalizat narațiunea alternativă. Nici nu cred că sunt singură în proces, sau mai dezrădăcinată decât alții – cred că multe din cele ce se întâmplă de jur împrejur sunt reacția otolitelor colective la zgâlțâitura muchiei continentale dintre miturile personale și/sau societale. Dar acesta este alt meta.

Apoi, în dimineața de Paște, am stat într-un petic de soare și am jelit-o, poate pentru prima oară altminteri decât în vis. Am repetat, în buclă, în cap, „Hristos a-nviat!”, iar la telefonul imaginar s-a recompus, încă audibilă, vocea ei încălzită de răspunsul convins, iar în fața ochilor s-au scurs seri după seri de întoarceri cu palma încinsă de lumina apărată de vânt, turele de împărtășanie și forma de chec cu chestia aia care n-avea de-a face cu drobul , dar pentru noi era. Fanatismul perceput în radicalizarea ulterioară din jur mi-a furat-o treptat, și pe ea, și întreaga trăire ritualică creștină. M-am delimitat de bunăvoie, radicalizându-mă în raport cu forma, în măsura în care forma nu mai acoperea, pentru mine, adevărul școlii de credință. M-am luptat cu erdoganizarea, entuziast și plin de speranță, până când am descoperit că am încetat să sper. Încetul cu încetul, acasă încetează să mai fie acasă, deși sunt dispusă să prind rădăcini pretutindeni și mi-s dragi oamenii în varii constelații. Prețul pentru a-ți menține mintea-n scaun, în tăvălug, este că lași să se spargă, placă fotografică cu placă fotografică, bucățile pe care nu le poți lua cu tine dintr-o lume care n-are răbdare să le conserve în mod structural. Mai salvezi un vierme plângător, mai distrugi o palmyră, în același gest. Ende are și n-are întru totul dreptate. Nu atât a dori, cât a trăi pur și simplu e o continuă despărțire de tine însuți, acela care face ciorbă.

Anunțuri

soylent green and the locked-in syndrome

We need to talk. And I’m gonna do this one in English, because we all need to talk and, for now, this is the lingua franca.

It is the 10th of November, 2016. Things look grim to a whole lot of people. Our children have come home from school this year having been explained that a bomb had exploded near mom’s work, what Brexit means and, yesterday, that the smugly grinning gentleman that popped up on every screen in the house whenever one went on is the new (I swear) mayor. Talking about a global village. I have cried every time.

But then again, there really is a to-do list, and I don’t believe it’s entirely Michael Moore’s.

First of all, I do not think the solution is less democracy „ because people are stupid”, as some are starting to ventilate. We are all stupid to some degree, it’s not a +/- value. The solution is better democracy. And for better democracy, we need to fix something vital.

At all times, people have been ill-informed. Nobody knows every aspect of how government works, even while working in government, as hardly anyone even knows how their own appliances work; nobody takes perfectly rational decisions, because nobody sees every angle of a story and we all are prey to tons of reasoning fallacies. In this particular instance, half of the American planet bought into a story of fearing the corrupt left-claimed elite that only preserves privilege for itself and destroys the economy (Romanian friends, does this by any chance sound familiar and have you or have you not voted for pretty much everything except Vadim in order to keep that from happening?), while the other half bought into a story of fearing potential destruction of fundamental liberal values and democracy itself (which, you may tell me, is documented with more on-tape evidence – except it is still a story about fear). Early this summer, but actually over the years, half of Britain bought into a story of a big bad wolf out there stealing their money, telling them how to live and sending them the least desirable of people to drain their perfect system, while the other half bought into a story of becoming completely bankrupt as a result of breaking up (which, funnily, was labeled Project Fear). One could say that these deep divisions are an extreme consequence of political two-party systems. But then again, the two party-systems have existed before, the difference of opinions about how to go about doing things and the balancing of interests has worked before. Why does it seem so final now?

The thing that has grown and that we have not been able to sort out with democratic mechanisms is the toxic combination of internet and media. And the toxic element is the illusion of „ free ” (in both senses).

The things I have read during both these campaigns confirmed each other at an enormous (and, I now realise, alarming) rate. At the same time, every time I have tried to consume media that the other side was reading, it seemed impossible – the degree of disgust when I even opened a site made me shut myself off, try to protect myself. „How can people buy this crap???” was the constant reaction. But the thing is, they don’t. And yet they do. That is, we don’t pay for the information, but we do buy into the content. And while a part of us sit and ponder at the vile untruths written by Murdoch’s media empire, thinking we understand what the end political game is in shaping opinions about climate change not existing, because we can surely follow the money, we conveniently feel less critical of the mogul owning the media we ourselves consume. Or, should I say, that we are locked into.

Because the thing is, as long as we accept that we are the product of the media, as long as the business model is that we have to buy into the story so that advertisers can target us, and as long as the media are not accountable to us (as consumers, market-wise) or to any public good (as a public service, state-wise), but to the money that pays for its existence, we don’t even have the thin film of a consumers protection or of legal action to keep us from the cannibalization. And as far as self-regulation goes, journalism ethics appears to have gone out the window a while ago in much of the big business (while the nonsensical little outlets proliferate without any oversight). As long as we maintain the model of freedom of expression without modifying the financing system and we do not build enough independent outlets that can make sense of data and facts that we cannot make sense of by ourselves, the few poles of influence will continue to play one another with us as dedicated, extremely (though one-sidedly) informed, ever more hysterical and despondent pawns. Our opinion gets shaped and then just mirrored to us with the bits of reality that fit the bill for it to seem consistent with our narrative.

What is the last time you have changed your mind about something? We are increasingly incapable of seeing what others are seeing in their locked bubble, we distrust the competing message to such a degree that we shut our ears (and so do the others, if you are still wondering „how have we gotten here?”). People are not voting in spite of the facts, as it has been said a lot this year. They are voting, and making general life decisions, based on mistrust of anything presented as a fact by the other side, which should feel recognizable. It is not that a side is sane and the other isn’t, although it may feel that way wherever you are positioned. It is also not that one side is informed and the other ignorant, though both cast this accusation lightly. We have probably all consumed more media this year than in the course of entire lives (which proves that the fear and anger stories are extremely lucrative for the established outlets, and politics will surely provide all the necessary puppets for them to go on, because it’s a mutually beneficial deal  – there is little doubt that we can expect more of these rhetoric clashes, and it is probably not because of essential changes in moral standards). It’s that partisan press makes it impossible to tell the truth from the propaganda – both of those being pretty debatable as concepts to begin with, if you take into account the effects of framing, the inflation of communication, trolling as a phenomenon etc. – (EXCEPT for the things you disagree with, where you will conveniently say EVERYTHING is propaganda and your opponents are brainwashed).

More often than not, instead of having different opinions about the same issues – based on different values, for instance – we have gotten to the point where we do not even see the same issues as being issues. And we all solve it in our heads in the same way: if only more people saw that the main issue is the one I see, it would be so simple! But, as is the case with talking to one another in different languages, shouting harder doesn’t help. Bombs have never changed opinions towards that of the bomber, and yelling at anyone that they are a racist (or a communist, if you will) will never make them question their position or change their mind – if anything, it will make them dig themselves in. More than that, the things we all consider important will become increasingly invisible, because the divisive model pays better. Basically, it’s as if we all got our information about the world, our future and about our spouses from our respective divorce lawyers who get paid by the hour. As far as the lawyers are concerned, the angrier we are, the more we panic about our potential losses, the better off they are. Screw the kids!

We need to find a way to tell stories we can trust because they come from sources we do not see as intrinsically corrupt, stories that can help with the translation. We need to fix the story-telling, globally.

networks, donuts, sharing

I have written before about the funny way the world seems to aggregate information and bring it to you at the most relevant moment, although, of course, there is always the bias of things you see only at the moments you are able to see them – they might have crossed your path a thousand times without an imprint on your retina.

So here I am, experiencing this new instance of such a-la-carte catering to one’s soul. Two weeks before leaving on holidays, my brother and his girlfriend brought the girls two books: a Narnia volume and Coraline. We have spent the first couple of evenings reading a page of each, but they were so narratively similar up to the moment of passing through the door (which was funny in the same „mental drawer” way, but that’s another story), that we dropped one for a while, so as to give it full attention later, and stuck to Coraline for the holidays.

Independently of all this, two issues ago, one of the few magazines I ever subscribed for sent me a book, carefully packed together with the issue. There was a stack of books in line for reading, some borrowed and due back, some shared by close friends and so more compelling as an exercise in togetherness, so it was only the day we left that I got around to picking it up. I would never have done so by myself in a bookstore – the book is called The Art of Asking and, if there was ever a concept I was terrified of, that would probably be it. Also, the cover was a picture of the author reasonably naked and looking extremely vulnerable. All the more reason to avoid any cognitive dissonance with a big detour around it. But then again, the people of this magazine had chosen it, and the last time they had sent me a book, I had cried. I trusted them to know what I needed to be confronted with, and I was treating their recommendation to some degree just like one from a friend, so I packed the book together with Coraline in the suitcase and took off. The first couple of evenings of the holidays we read Coraline out loud as our eldest slowly got caught up in the story. (It’s a Romanian translation, so it’s more difficult for her to follow than in Dutch – I mime a lot on the side.) But, as you do on holidays, we spent the evenings laughing and talking and drinking, so there was no „own” reading time. However, a few days later, over coffee, my brother saw me with my book open. He was amused: „You do know she is his wife, right?” „Whose wife?” „This girl you are reading, Amanda Palmer, she is married to Neil Gaiman, the author of Coraline”. I felt like I was passing through the door to other worlds myself – all these people I knew nothing about, who apparently were terribly famous, in what cave had I been living? And also, how funny that our holiday bag brought them, together, to my attention.

The thing is, of course, beyond the anecdote, that the real reason for writing this is to say thanks. Which may be an awkward thanks, given that Amanda (it even feels awkward to call her by her first name) is someone who is thanked often by a solid base of fans for her music changing or improving or enriching their lives. I do not think I have ever heard an iota of her music, other than by complete accident and without being aware of it. For the sake of the authenticity of the thank-you note, I have even abstained from opening a youtube window to look it up. For the sake of the same authenticity, I must say I’m only halfway through the book. But realising to what degree her network of… I guess, simple and pure love works in real internet time, I feel compelled to send it back as it is working on me: while-in-the-process. I am not trying to distill things I am learning just yet – it would be wrong, inefficient and somehow rude not to let the insights (and the poetry) change my fabric slowly. I just meant to say hi.

 

 

Fighting the „league”

It dawned on me out of apparently nowhere. We should fight, not just fight, we should try to uproot the concept of „one’s league”. It may be one of the most pernicious concepts of self-definition and of sentimental interaction out there. Believing in leagues, even subconsciously, makes for terrible choices. The idea itself assumes, physically, that there are „beautiful” people for whom all doors are open and „less than” people who need to determine the boundaries of their quest for appropriate partners and stick to those limits. Because few make the classification on criteria of anything else: the way it is now engrained in society, it is a split second decision, therefore it is a judgment based on appearance (be it appearance of beauty or appearance of self-confidence).
The thing is – we used to have a friend who would constantly and drunkenly challenge the concept. I remember well feeling sad about what i thought was „that it had to be the unattainable ones”. And then i think i realised how horrid the idea is in itself. What he was doing, the talking for an hour with a perfectly regular and interesting girl and then standing up to go woo the belle of the ball was probably a fight against the stereotype. The fight against „settling”. He must have thought he had to prove to himself that he was worth any league. And the thing is, he was. But the effort of fighting the layers came from the existence of layers in everyone’s heads to begin with. If it had been about people, and not self-perceived worth in comparison to them, then the interesting girl would not have been someone to „settle for”, because it was not relevant where she stood on a ladder of „worth”. If there were no distance between perceived „deserving” and perceived „can get”, the out-of-the-ballpark pretty girls would possibly not have perceived the efforts of our friend as desperate. The simple fact that we calculate our „market value” during interactions instead of genuinely being interested in people is pernicious. And it teaches everyone the wrong things: those who get looked up to that they are entitled to treat people badly, and those who settle that they may have „deserved” something „better”, by an unchallenged definition of humans-as-prizes-for-who-you-are.
For decent relationships, there should be no „deserving”. No hierarchy. No power struggle. You may say I’m a dreamer…

Later edit: to be honest, it feels trivial to need to talk about this at all. But we do, because we always need to talk about assumptions. However, if it were a John Oliver item, it would fall under „How is this still a thing?”

Despre cauze (sau radicalitatea c’est moi)

În aceeaşi dodie identitară (cu postul anterior): ce imaginezi despre cine şi cum ai vrea să fii nu este neapărat „cum îţi vine”-le. Mantra obsesivă a lui „be yourself” nu înseamnă nimic mai mult decât că e sănătos ca diferenţa între ce proiectezi despre propria ta identitate, omul pe care vrei să-l fii şi cum îţi vine în mod „natural” să fie cât mai mică, pentru ca a) proiecţia să nu fie vizibilă ca un fals dinafară, ceea ce te decredibilizează că interlocutor autentic şi b), mult mai important, ca să nu te coste un efort uriaş să-ţi umpli propria proiecţie. Ilustrând la scara revistelor de femei, incoerenţa dintre una şi cealaltă nu trebuie să ajungă la dimensiunea fundului uriaş proptit în skinny jeans. Dar a purta ceva mai adaptat realităţii sau a slăbi sunt decizii mult mai la îndemână (fezabile sau nu, asta e altă întrebare – dar în orice caz demne de luat în calcul) decât a umbla la proiectul identitar sau, o, oroare! la reacţiile automate ale materialului uman. Însă a lucra tot timpul cu o proiecţie de „sunt cineva care musai poartă skinny jeans” fără să reuşeşti să intri în ei de-adevăratelea produce nefericire. Iar la capătul celălalt, a abandona proiectul identitar din neputinţa îndeplinirii condiţiilor creează vinovăţie şi frustrare (presupunând că omul își dă seama de abandon).
Obsesia societăţii noastre cu privire la autenticitate traduce imperfect, cred, necesitatea de a produce un acord fin între materialul din dotare şi locul identitar dezirabil. Problema pe care nu o recunoaştem suficient este că multe din proiecţii sunt, prin definiție, social acceptabile, deci sună frumos, în vreme ce oamenii sunt egocentrici prin natura lor (ceea ce nu se acceptă în mod explicit în imaginea-de-sine). Majoritatea proiectelor frustrează prin simpla lor adoptare un set de mecanisme de holbat în buricul propriu, sau pur și simplu stipulează prioritatea altor criterii decât binele de sine pentru a certifica că ești un om fain – ceea ce face ca omul să aibă nevoie să evacueze frustrarea și disonanța cumva. Unul din modelele pe care cred că le-am identificat este cel al evacuării frustrării de acest tip printr-o doză crescândă de dogmatism. Idealul pe care ţi-l impui ţie (în contextul proiecției identitare) devine astfel un deziderat abstract, de tip „este bine/frumos/sănătos/social corect aşa şi nu altminteri”, iar raţionamentul „dacă toţi ar face că mine, lumea ar fi mai bună” serveşte ca supapă a efortului și oboselii acumulate ca să fii ce vrei să fii, transferând greul tău (real, dar inacceptabil, căci autoimpus) în imaginea lenei/neadecvării/imaginii greşite despre lume a celorlalţi (care nu au proiectat cum vor să fie la fel ca tine, și ca atare nu operează cu aceleași criterii). În consecinţă, „the other” devine incompatibil cu tine-cel-perfect şi apare drept cauză a frustrării. Se poate ilustra cu skinny jeans, dar mi-e lene şi deviază prea tare subiectul. Se poate ilustra și, prin rostogolirea până la capăt a bilei, cu statul islamic. Dar și asta deviază subiectul.

Una din sursele cele mai ample de asemenea mecanism pare să fie parentingul, extenuant, frustrant prin definiţie pentru natura egocentrică a omului, împărtăşit prin construcţie (deci punându-te structural în poziția în care ai un „altul” la ale cărui reacții să te uiți – și care, desigur, nu e copilul) şi fundamental identitar. De discutat, fiecare în capul lui.

oz

„Știi foarte clar ce-ți lipsește”, știam. Văzusem ce-mi lipsea cu ochii mei în ghiozdanele celorlalți, în culorile coronițelor lor, în cei ce veneau să „îi ia”. Ca un sâmbure pe dinăuntru se calcifia, an după an, lipsa, făcută cocon, lipsa-totem, gaura văzută dinspre pachetele de-acasă ale altora. În căutarea antisâmburelui am bătut nesfârșite cărări, vânând nevăzuta grijă-care-te-face-vizibil. Grija ca semnificant al unei iubiri care te lasă să fii mic. O vedeam pretutindeni, pe toate pășunile mai verzi, fără să știu că, firește, fiecăruia îi lipsea câte ceva. Adesea ce vedeam erau semnele împachetate cu fundă ale lipselor celorlalți. Căutând, construiam însăși lipsa. Compensatoriu, supra-n-grijeam. Suprasemnalizam, adică, cu nevoi de dovadă, încercam să preîntâmpin datul mai departe al lipsei. Și a putea să fii mic, abandonul, era acolo în fiecare hohot de plâns cum că e absent. În fiecare nostalgie. Adesea ne lipsesc semnele monocord interpretate ale unor mieji pe care nu-I vedem.

Degeaba, nimic nu pot să-ți spun, nimic care să te-ajute să-ți vezi bătând inima-n carapacea de tinichea. Pe cărarea galbenă, înainte.

despre umilință și umilire

Mă tem că aceasta este o temă pe care o evit de mult. Sau, cumva, mă învârt în jurul ei fără să știu de unde să o apuc. Mai ies din când în când la iveală în fragmente de gând, dar parcă n-am avut niciodată voința să le țin pe loc și să mă uit la ele.

Există o singură feliuță din acest complex de concepte în care îmi amintesc să mă fi regăsit cândva. Există înțelegerea punctuală a ideii de umilință-ca-smerenie, acceptarea umilinței ca opus și antidot al aroganței că știi-tu-mai-bine. Poziția ei e însă întotdeauna foarte instabilă din pricina nevoii imperioase de a analiza critic de-ce-ul. Adică dacă nu știu eu mai bine, de ce a) nu știu eu mai bine, ce trebuie să fac ca să știu? și b) de ce știe altcineva mai bine? Suma muritorilor, între timp, față de a cărei tradiție de gândire te poți simți la 16 ani în starea de umilință, și-a pierdut destul de tare autoritatea de „sumă a muritorilor”, având în vedere gogomăniile pe care le poate produce la fiecare strănut. (Sigur, cine sunt eu să spun că sunt gogomănii :)?) Umilința deci, în accepțiunea ei religios-comunitară, mi se pare în continuare validă ca operator aproape exclusiv în raport cu cantitatea de date necunoscute. Emoțional, ea are o valoare importantă în aplicarea de judecăți (există informații de care nu dispui care pot invalida judecata pe care ți-o formezi pe baza datelor care-ți sar în ochi). Cu corolarul „nu judeca, deci, oameni, că nu te bat aceiași pantofi”. Intelectual, ea reprezintă bățul care te mână înainte – ori de câte ori trebuie să accepți că într-un anumit domeniu nu știi suficient, ai de ales între a pune mâna să afli și a lua de bun cuvântul cuiva care s-a documentat. Fiindcă, spre deosebire de acceptarea cu umilință a „bunului simț” – adică a celui comun, social convenit, și care descoperă la fiecare vreo douăzeci de ani că a luat de bune lucruri cu care nu mai e deloc de acord, acceptarea opiniei „expertului” poate fi semn de sănătate a mușchiului critic – fiindcă nu le poți ști pe toate și te-ai sminti încercând.

Despre umilință, în schimb, ca plasare a sinelui pe palierul de pe care accepți cuminte ce ți se spune (că ești, că poți, că ai dreptul) – n-am știut, cred, niciodată destul. Cumva, sistemul copilăriei a mizat corect pe căpoșenia nativă care a ținut să dărâme majoritatea feedback-ului negativ cu un „ba pot”. Cumva, de cealaltă parte, de cea stimulativă, „nu poți pentru că nu vrei” a intrat adânc în oase, generând o incapacitate de a îți asuma propria poziție ca structural inferioară (ceea ce miroase uneori arogant). Nu invariabil, desigur, insecurități mișună pretutindeni prin vinele omului: teama de ridicol cultivată de școală și validată de râsul mândrelor cu succes la băieți, iluzia de lungă durată a unei maturități emoționale și mentale care încă e de cealaltă parte a unui gard, dincolo de care alții știu mai mult și simt mai bine, toate astea sunt recognoscibile și trăite profund. Dar fără să producă o cantitate de negativitate care să se poată traduce în umilință ca stare. Fără ca bătăliile în „proști” și „gâște” de pe forumuri să genereze mai mult decât un zâmbet și o nevoie de îngroșat la maximum eleganța răspunsului. Senzația diferenței de depășit până la ștacheta ocazională a părut cel mai adesea una cantitativă (adică de depășit prin efort de evoluție), nu una calitativă (de „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”). Cred că umilința are loc de existență în spațiul neocupat de conceptul de a „învăța să poți”. A, că există și oameni-minune cu talente spectaculoase și de nereprodus? Desigur; și cultura din care provin pare să caște gura numai la abilitatea naturală, la „talent”. A te lăsa/simți umilit de talentul altuia, însă, este o chestiune de alegere personală a ștachetei.

[Singura stare asimilabilă în vreun fel golului de sine al umilinței în raport cu celălalt ar putea fi eventual teama de neînțelegere, teama de conținut străin pe care îl proiectează alții asupra ta însuți. „Să nu-și imagineze că sunt…”. Și nevoia aproape compulsivă de a dovedi, în atac-apărare, că nu ești toate chestiile de care ai oroare că ai putea fi (văzut ca fiind). Asupra acestei feliuțe mă voi întoarce cândva, căci combinația de nevoie de a fi agreat, nevoie de a fi perceput drept autentic, nevoie de canale menținute în starea de „încredere” merită demontată puțin. Dar aceasta devine o digresiune.]

Undeva în toate astea intră în scenă cel de-al doilea concept. Lumea din care vin reproduce la nesfârșit, după părerea mea, un ciclu al umilirii reciproce. În care umilirea, în accepțiunea mea, este confruntarea celuilalt cu imaginea de valoare nulă pe care o are el pentru tine/în ierarhia ta personală a importanței. Omul de la ghișeu care este nimeni pentru funcționară, pentru că și funcționara este nimeni pentru șeful ei, pentru că și șeful ei este nimeni pentru șeful lui și, poate, și pentru nevastă-sa. Luptele sterile în cine cât a citit. Învățătoarea care folosește idea de „ce știi tu ca să vorbești?”, părintele, de atâtea ori părintele… Proiectarea asupra celui cu care intrăm în relație fie a dezinteresului față de ce are de spus, fie a superiorității proprii, fie a argumentelor pars-pro-toto conform cărora, dacă nu suntem de acord cu un punct din discurs sau dacă nu a fost bifat Heidegger, nu se poate discuta, celălalt e un bou în toate domeniile despre care ar putea cuvânta – toate aceste strategii de umilire sunt de o banalitate aproape tragică. „Prost” în românește constituie un operator atât de elementar al comunicării că nici nu e de mirare că nu se mișcă nimic. Iar presupoziția relei credințe e la fel de răspândită. [„[…]nici nu mai știi dacă e răutate sau prostie.” „amândouă”, de pildă, e un dialog pe care-l resimt drept gata calcifiat în interacțiunile internautice și de cafenea ale românilor.]

Or, a te simți umilit, a încorpora presiunea lui „prost” sau a dezinteresului celuilalt, a accepta că poți fi privat de orice drept în interacțiune presupune a accepta că există o constelație de factori în care chiar ești acel nimic. Că cineva, o ființă sau o instituție, are dreptul intrinsec de a nu-ți acorda nicio valoare și că tu n-ai decât să accepți că ei au dreptate, pentru că e ierarhia lor și nu te poți bate cu ea. Uneori nu merită să te bați cu toate morile de vânt, desigur – și nu poți demonstra mare brânză. Dar merită conștientizat faptul că „a te simți umilit” ține de acceptarea de către tine a etichetei și de investirea lipitorului de etichetă cu putere asupra ta (fiindcă îi acorzi autoritate, fiindcă îți e ție important să fii văzut în binomul respectiv, fiindcă ai nevoie de o hârțoagă, fiindcă îți croiești drum prin lume, fiindcă ții la el/ea, fiindcă n motive). Așa cum merită conștientizat și faptul că propria ta răzbunare sistemică, lipirea de etichete de nonvaloare de jur împrejur, poate fi un simptom al necesității de a dovedi cumva extern că nu te simți umil(it)  – și de perpetuare a ciclului. Curios este că, și iarăși nu pot decât să insist asupra lui „după părerea mea”, ciclul poate fi rupt prin suspendarea insecurității proprii. Dacă ajungi la punctul în care nu-ți asumi umilirea, nu te vezi ca pe o cârpă în timp ce altul se șterge pe tine – fiindcă operația de a umili spune mai mult despre el decât despre tine, atunci satisfacția gestului de ștergere a ghetelor scade substanțial. Totodată, dacă ajungi în punctul în care vezi că tentația ta proprie de a umili este o reacție la umilirea pe care o resimți, poți elimina motivația celuilalt de a intra în același ciclu. Fiindcă nu dovedești că nu ești mai prost decât celălalt exhibând că ești mai bun decât celălalt, asta nu face decât să rostogolească bulgărele. O dovedești atunci când nu o accepți (nu că nu-ți pasă, nu că nu te doare, nu că te „întărești”). Nu accepți înlăuntrul tău minusul, căci ai încredere în cine ești. Pur și simplu nu ești mai prost. ȘI dacă există argumente credibile despre ce faci prost, încerci să îndrepți. Și atunci lovitura, în loc să sune a gol, în loc să producă reflexul din genunchi al lui „bine că ești tu…”, își pierde forța. Iar umilibilul devine demn.

Golul de apreciere pe scară ierarhică e greu de umplut; în schimb, golul de apreciere în relații de reciprocitate este, după mine, pe cât de autoreproductibil, pe atât de facil de eradicat. Cum spuneam mai an – a te simți jignit presupune a credita o afirmație despre tine cu o doză oarecare de valoare, implică teama de a fi perceput într-un anumit fel și acordă importanță opiniei celui care face afirmația. Toți parametrii sunt reglabili (și) din partea proprie.

Știu că în construcția asta mentală pun toată presiunea pe ce se poate face dinăuntru și nu pe ce este datoare sau nu să facă lumea dinafară, și că pare nedrept. Dar cred cu tărie că lumea dinafară reacționează în mod nemijlocit la ce proiectăm noi către ea. Cumva, cu cât ești mai capabil să te îndrepți singur, cu atât atragi mai puțină strâmbătate. Cred că e versiunea psiholight a aceluiași tip de revelație ca cea creștină (cea pe care creștinismul a uitat-o de mult) – că cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.