Fifth, reloaded. 

Similaritățile sunt ușor de găsit. Îmi aduc aminte cu precizie combinația de timiditate într-un spațiu care își avea relațiile prenegociate cu senzația că va dura să devii nod al rețelei și cu frustrare mârșavă de pierdere a unei poziții (re) cunoscute (și lene să te explici). Îmi amintesc negocierea numelui ca simbolism al străinătății. „Avem deja o Irină. Nu vrei să folosești…?” Nu, nici de data asta. Îmi amintesc zgârietura utilizării numelui de familie în loc de. A fi nou în istoria colectivă, deci fără istorie, condamnat la oldsplainin’.

Însă cumva, dincolo de a identifica superficial roluri schematice, a repeta a cincea e o șansă. Extragerea din bula de premiant la vremea aceea era o nerecunoaștere, o nefericire, un șut în spate să tragi dublu și o descoperire a unei neștiințe/inabilități proprii, create de folosirea unui singur model (defect) de a te face auzit. Azi e un fel de eliberare în amuzamentul poznaș cu care ai auzit revizorul zicând „bravo”, ca profa de franceză. Face bine la humility și apasă pe butonul de pauză al demonstrativului din tine, ăla care îți umilește sistematic motivațiile decente fiindcă se gudură cu nesimțire la feedback. Face bine ca feedbackul să fie identificabil drept ridicol/irelevant, e ca și cum resetarea ți-ar permite să faci conștient ceea ce a cincea te învățase în mod neperceput: să ignori imbecila condiționare a prestației-ca-unic-drept-de-cuvânt și să dai atenție oamenilor. Chiar, ce o mai fi făcând Mircea?

Anunțuri

De fiecare dată

reușesc să uit

cât de lumină a fost ultima oară

când am pășit printr-o ușă.

***

De fiecare dată

ceea ce trebuie spus

este că există o artă umană complexă și extrem de demnă de recunoștință –

aceea a clanțelor.

***

De fiecare dată

acasă e de ambele părți.

sau nicăieri,

dacă duci lipsă de clanțe.

diary entry de copii

Am uitat să notez acum două săptămâni ce m-a atins dialogul cu copilul mare. Stabilisem că facem două weekenduri la rând ieșiri unu la unu – o zi cu tata, o zi cu mama. În primul weekend se duseseră la un film, iar eu cu soră-sa la altul – fiind noi cu toții mulțumiți de alegerile făcute. Ne-am gândit de fapt să ne coordonăm și să mergem la același, ca să putem face schimb a doua săptămână, dar cu cea mică n-a fost chip de negociat – și era și caraghios să mergem cică separat în aceleași locuri. Cea mare voia și ea să vadă filmul la care fusesem cu sora ei, cumva se reporta pe a doua săptămână. Am mormăit cu jumate de gură că e cam neplăcut să văd aceeași animație (deloc grozavă) de două ori, dar a rămas că mergem. Cu o zi înainte, mi-a propus, totuși, să mergem la Tehnopolis. Ceea ce a fost senzațional, am avut o zi plină de experimente trăsnite, inclusiv văzut cu ochiul liber ADN în laborator, după care am ieșit să mâncăm în oraș și ne-am plimbat îndelung pe străzi pe care se vindeau, în ciuda duminicii, jdemii de chestii. Am ajuns acasă târzior, ușor temătoare că ne-am făcut de cap prea mult și că ne boscorodește celălalt duo. Am întrebat-o „Cum a fost, ți-a priit ziua?” „Da, zice, mie mi-a plăcut. Dar ție ți-a plăcut? Că mi se pare important să vă facă și vouă plăcere așa o zi cu noi, nu să faceți numai ce ne convine nouă.”

 

Leaving new york, never easy

A dezerta. Așa se simte aproape de fiecare dată când ajungi în punctul în care dai drumul. Bucata anterioara e o luptă din ce în ce mai acerbă cu propria nefericire/nevoie/neputință/disperare, în care te bați să înveți să pliezi sinele pe lucrul care îți cauzează, să faci pace cu ce e așa cum e, să faci reforme, să păzesti cetatea, să fii mai puțin prost. Căci dacă ai fi mai puțin prost, ai găsi calea fie să răzbești, fie să găsești perspectiva din care problema se poate rezolva. Nu toate se rezolvă, though. Și când nu mai e loc nici de courage, nici de serenity, you let go. Îmi pot imagina foarte clar, în baza repetitivității acestui proces, cum conștiința viiturii globale va împinge oameni să iasă din viața lor (nefiind înca posibil să dezertezi de pe planetă). Cu aceeași ruptură infernală în suflet că au abandonat ceva ce le era datorie, menire, ceva pe care în alte conditii ar fi putut să-l repare cu prețul sănătății lor mintale. Ceva-uri familiale, relaționale, munci, state, ong-uri. Optarea pentru posibilitatea de a mai avea spațiu de înflorit aiurea sau optarea pentru numaipot, cu distrugerea urzelii de legături care te ancorează și te compun, de fiecare dată cu o tristețe dărâmătoare, direct proporționala cu gradul de apprivoisage. Și neputința de a lăsa să fie cum e, de a sta cuminte și a lăsa ceva-ul să divorțeze de tine treptat, cum o fac morții. If there is a choice, alegerea fiind singura formă de a-ți asuma că ești viu și responsabil. Sau că ești un șobolan cu un instinct ascuțit de supraviețuire. Ambele deodată, vomitiv. Nici măcar nu e „leave anything that you cannot control’, că nu e despre putere, ci despre pace. If you cannot coexist with the ding an sich, dacă nu știi să faci (să fie) mai bine, atunci îți iei jucăriile. Deși mai degrabă le lași. Îți iei… câmpii. Mi-e o ciudă pe șobolanul din mine de mor, că ne salvează pe toți împotriva voinței mele, și totuși, dintre noi, el știe ca toxicitatea face să moară oricum urzeala de legături. Că cel mai sănătoși rămânem, unii în raport cu alții, plecând la timp. Că de durut doare oricum. Fără drept de apel. Pe partea cealaltă,  ceofisăfiele.

Am visat, către dimineață, foarte realist și la zi. Am visat că o persoană dragă mie m-a invitat la o sindrofie a unui grup de oameni unde mai merge ea din când în când să facă o baie de cultură (persoana fiind reală, grupul nu). O chestie care nu era cu scriitori care se bat pe spate reciproc în spiciuri, așa cum mă temusem în prealabil, ci arată ca o petrecere obișnuită în care însă toată lumea vorbește fără jena oamenilor care nu se cunosc, varii subiecte interesante, analize pertinente ale unor întâmplări recente; mă învârt printre grupulețe. Există undeva un sentiment neclar că e ceva în neregulă, că nu-mi dau seama cum au făcut oamenii ăștia să se adune unii cu ceilalți, în absența unei vămivechi sau a unui concept academic anume, par cumva cam similari pentru o gașcă uzuală de „români în străinătate”, e foarte convenabil omogenă structura, știi la ce să te aștepți, nu trebuie să faci frumos când nu-ți vine, e comod, straniu de comod, dar atât de comod încât îți ațipește neuronul care sesizează stranietatea. Și totul e atât de plăcut inteligent. Înțeleg de ce m-a invitat prietena și ce-i priește ei aici. Apar niște mâncăruri, se țin niște toasturi. Un domn foarte în vârstă, cu aer de senior apreciat de toată comunitatea, se ridică cu obrajii cam îmbujorați să țină următorul toast și se prăbușește brusc între scaun și masă. Aerul din toată încăperea e absorbit de zeci de plămâni înspăimântați. Cineva se apleacă , verifică și apoi spune cu voce solemnă: „a dispărut dintre noi marele numaiștiuce Alexandru numaiștiucum”. Îmi dau lacrimile. Și apoi, de jur împrejur, o parte a grupului rostește în șoaptă „să se odihnească în pace”, iar o altă, mult mai mare parte, ridică cu o mișcare tăioasă brațul drept .

 

Și mă trezesc, cu inima în gât.

amprente

fire de mușchi dislocate din urzeala lor de baștină și plecate cu tine în basorelieful animal-vegetal de pe o pulpă. minuscule și dureroase fragmente de sidef încrustate în noadă, exoschelet temporar pentru un animal neapărabil. zoaiele băloase dintr-un lighean gudurându-se pe lângă crețurile degetelor care spală un tricou. dungile infernal de albe ale unui masaj de adio, săpate pe întuneric în spinarea mult prea arsă. erografie, artă prin care se imprimă în ființa-suport negativul ambiental al impalpabilului.

 

îngerașul de pe umăr

Dacă mă străduiesc să mă uit din afară, sau chiar dacă nu mă străduiesc – fiindcă informația meta intră oricum – odată cu emanciparea din corsetul autoimpus și încrederea că a fi cinstit către lumea exterioară nu e damaging în sine, odată cu dezvulnerabilizarea proprie (sau tocmai cu credința că poți să te lași să fii vulnerabil cât încape, fiindcă așa ești viu) a apărut un soi de intensitate pe care o văd ca exagerată, dar nu-i găsesc butonul de moderare. E ca și cum n-ar mai fi timp de conversații despre vreme, n-ar mai fi spațiu de socializat în mod neesențial – deși ceilalți or fi având nevoie de fix atât sau nici măcar. Cumva, din exersarea aproape compulsivă a unui resort care se crede empatic, par să fi ajuns într-un punct în care nu simt la timp nevoia celuilalt – și apoi mă văd din afară, sub ochii altora, cu senzația că ei au întins mâna să atingă o bucată de piele cumințel parfumată și au dat, cu oroare sau doar surpriză, de un mușchi expus și sângeriu. Nu că ar durea, nu e vorba despre au. E vorba doar că există o doză la fel de mare de neadecvare și disfuncționalitate în dezbrăcarea de formă până la a nu mai pricepe de ce există forme și cum trebuie ele respectate pentru binele tuturor, pe cât era în înțepenirea în forme și nepriceperea conținuturilor care ar fi importante. Un yoyo a cărui amplitudine ar trebui să se reducă.