îngerașul de pe umăr

Dacă mă străduiesc să mă uit din afară, sau chiar dacă nu mă străduiesc – fiindcă informația meta intră oricum – odată cu emanciparea din corsetul autoimpus și încrederea că a fi cinstit către lumea exterioară nu e damaging în sine, odată cu dezvulnerabilizarea proprie (sau tocmai cu credința că poți să te lași să fii vulnerabil cât încape, fiindcă așa ești viu) a apărut un soi de intensitate pe care o văd ca exagerată, dar nu-i găsesc butonul de moderare. E ca și cum n-ar mai fi timp de conversații despre vreme, n-ar mai fi spațiu de socializat în mod neesențial – deși ceilalți or fi având nevoie de fix atât sau nici măcar. Cumva, din exersarea aproape compulsivă a unui resort care se crede empatic, par să fi ajuns într-un punct în care nu simt la timp nevoia celuilalt – și apoi mă văd din afară, sub ochii altora, cu senzația că ei au întins mâna să atingă o bucată de piele cumințel parfumată și au dat, cu oroare sau doar surpriză, de un mușchi expus și sângeriu. Nu că ar durea, nu e vorba despre au. E vorba doar că există o doză la fel de mare de neadecvare și disfuncționalitate în dezbrăcarea de formă până la a nu mai pricepe de ce există forme și cum trebuie ele respectate pentru binele tuturor, pe cât era în înțepenirea în forme și nepriceperea conținuturilor care ar fi importante. Un yoyo a cărui amplitudine ar trebui să se reducă.

nici nu-i nevoie de recitire

Jurnal de bord, intrarea 9999. E dificil către imposibil pentru posesorul temporar al Auryn-ului să stabilească în vreun fel care este jumătatea drumului dintre cine era și cine urmează să fie. Spre liniștea lui mentală, își poate spune că parcursul din lumea reală nu este încărcat cu aceeași valoare plus-spre-minus a direcției. Această poveste este și nu este despre pierdere. Este, ca totdeauna, despre studiul meta al unei stări de între-lumi, în care, de data asta, suprapunerea tranziției lumilor interioare pe tranziția înspăimântătoare a lumilor dinafară are loc simultan, cu consecințele pe care acest proces de destructurare a reperelor îl poate avea pentru otolita producătoare de rău de mare.

Înainte de Paște, cu disciplină, am vopsit ouă și am făcut ciorbă cu leuștean. Ancorele ritualice au refuzat, de data asta insistent, să se agațe oriînce. Copiii nu au participat la vopsit, fiindcă au găsit între timp ceva mai bun de făcut (de plantat semințe pentru o grădină de legume, ceva de altfel util, haios și, în fond, educativ). Ciorba a mirosit grozav, fiind apoi legumită împotriva voinței de majoritatea participanților. Eu însămi, înainte de a le pune tuturor sub nas cele de mai sus, am avut un moment de plutire a coiotului dincolo de marginea prăpastiei, simțind că (știu că) alerg de vreme relativ îndelungată dincolo de sol, dar că a înceta să fac efortul înseamnă o trădare implicită, de dimensiuni și mai mari decât până acum, a pachetului de lucruri neesențiale, dar esențiale, pe care-l am de predat. Ca și cum în lanțul de oameni care-și predau găleata cu apă, îi văd cu oroare pe cei care predau găleți fără să schimbe nimic la conținutul lor, fără să le verifice critic zeama, chiar și atunci când dau mai departe numai forme, și ca atare, în operația de a testa migălos funcția a tot ce dau mai departe, mă trezesc că găleata mi s-a golit pe jumătate, fără să fi avut timp s-o umplu cu altceva.

Nu e vorba neapărat de ritualuri aici, deși ele sunt punctele unde mitul se atinge cu suprafața și deci se vede mai clar că nu ți s-a cristalizat narațiunea alternativă. Nici nu cred că sunt singură în proces, sau mai dezrădăcinată decât alții – cred că multe din cele ce se întâmplă de jur împrejur sunt reacția otolitelor colective la zgâlțâitura muchiei continentale dintre miturile personale și/sau societale. Dar acesta este alt meta.

Apoi, în dimineața de Paște, am stat într-un petic de soare și am jelit-o, poate pentru prima oară altminteri decât în vis. Am repetat, în buclă, în cap, „Hristos a-nviat!”, iar la telefonul imaginar s-a recompus, încă audibilă, vocea ei încălzită de răspunsul convins, iar în fața ochilor s-au scurs seri după seri de întoarceri cu palma încinsă de lumina apărată de vânt, turele de împărtășanie și forma de chec cu chestia aia care n-avea de-a face cu drobul , dar pentru noi era. Fanatismul perceput în radicalizarea ulterioară din jur mi-a furat-o treptat, și pe ea, și întreaga trăire ritualică creștină. M-am delimitat de bunăvoie, radicalizându-mă în raport cu forma, în măsura în care forma nu mai acoperea, pentru mine, adevărul școlii de credință. M-am luptat cu erdoganizarea, entuziast și plin de speranță, până când am descoperit că am încetat să sper. Încetul cu încetul, acasă încetează să mai fie acasă, deși sunt dispusă să prind rădăcini pretutindeni și mi-s dragi oamenii în varii constelații. Prețul pentru a-ți menține mintea-n scaun, în tăvălug, este că lași să se spargă, placă fotografică cu placă fotografică, bucățile pe care nu le poți lua cu tine dintr-o lume care n-are răbdare să le conserve în mod structural. Mai salvezi un vierme plângător, mai distrugi o palmyră, în același gest. Ende are și n-are întru totul dreptate. Nu atât a dori, cât a trăi pur și simplu e o continuă despărțire de tine însuți, acela care face ciorbă.

dărâmări și reconstrucții

Crăciunul era magic. Nu degeaba industria de film și apoi cea de advertising au capitalizat pe cocoașa lui până la anihilare. Pentru mine, Crăciunul era intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar.

Contactul intercultural i-a slăbit încetul cu încetul relevanța – dacă cei cu care îl petreci n-au nicio treabă cu Crăciunul așa cum îl știi tu, dacă pentru ei e o măslină mai degrabă americană care subminează spațiul spiritual al lui Moș Nicolae (intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar), dacă n-ai cu cine cânta colinde și conceptul colindelor nu are acoperire comunitară (dacă n-ai pe cine bucura cu colinde), atunci sărbătoarea se golește de sens. Întâi am trăit gaura, ireplicabilul ritualic, ca pe o pierdere personală. Apoi, încetul cu încetul, am început să am obiecții proprii: a devenit din ce în ce mai greu de justificat tăierea unui copac pentru plăcerea de a-l ține în casă câteva săptămâni, a devenit din ce în ce mai oprimant fluxul consumist de cadouri pentru copii adus de două sărbători similare într-o singură lună, însoțite de trei zile de naștere, s-a diluat treptat necesitatea de a fi gazdă de Crăciun în condițiile în care nu le poți fi gazdă decât celor cărora nu le trebuie neapărat asta. În cursul procesului, am inventat un ritual alternativ care să constea din căutatul cu copiii a câte unui model de brad DIY în fiecare an, pe care să-l facem împreună, și am avut o victimă colaterală în persoana cumnatului meu, care a protestat anul ăsta că plecăm de acasă, fiindcă el aștepta de un an sarmalele.

Treaba e că lumea se schimbă atât de repede încât acest proces individual de dezîndrăgostire nu face decât să reflecte niște mutații mult mai ample, care în loc să aibă loc în câteva generații, se vor înghițite cu tot cu furculiță în cam un deceniu de viață de om.

Ceea ce făcea pentru mine Crăciunul magic era puterea ritualică, mai mare decât puterea proprie, care forța mâna oamenilor dragi să fie împreună. Forța ritualică care le dădea voie să cânte o dată pe an, într-o cultură în care cântatul nu crește pe toate gardurile ca la irlandezi. Și, desigur, mai târziu, posibilitatea de a da un ghiont în plus realității să se plieze pe iluzia de comunitate prin faptul că „găzduitul” (de ziua mea) însemna că am participat la construcția unei comunități și sunt element în a o ține împreună. Cu luminițe și beteală.

Mutatis mutandis, aceleași lucruri îi mână pe socrii mei în a menține ritualul lui Moș Nicolae în picioare an după an, deși măcar doi din copiii lor nu pot să-l sufere, iar un ginere și o noră vin din culturi diferite și trebuie să se dea cumva peste cap să compună poezii haioase sau să construiască tradiționalele „surprize”. În cazul lor, problema cu bradul cel viu o reprezintă anualul scandal public despre Zwarte Piet, ajutorul cel negru al lui Moș Nicolae, care este sau nu un simbol al rasismului implicit, problema cu consumismul și devalorizarea totală a cadourilor e aceeași pe care o am și eu de Crăciun, gaura de sens crește treptat pe măsură ce cresc copiii (deși noi sărbătoream fără prea multe bătăi de cap seara de 5 decembrie și înainte să se nască vreunul din copii), iar din cântece se mai țin minte doar vreo două.

Mi-e greu să stabilesc dacă noi ne-am înstrăinat de sărbătorile astea, prin a deveni mai critici față de o parte a formelor lor, sau dacă ele s-au înstrăinat de noi, pierzându-se în forme cărora li s-a rătăcit fondul. Conservatorii care se agață de elementul „cultural” pentru a afirma identitatea propriei comunități ar spune că e ceva în derivă în generația mea, care a devenit prea relativistă (sau în orice caz în cei numiți în derâdere „progressives”). Eu aș spune că e o reacție la fel de firească la globalizare ca și cea de a te izola în coconul propriu și a serba un Crăciun mai abitir ca oricând, sau a bate satele Maramureșului în căutarea „autenticului” (care se preface că există pentru ochii tăi) – una din tendințe vede gaura și o acceptă ca fiind parte a sinelui, cealaltă vede gaura și o plasează în afară, la ăia defecți.

Pe de altă parte – gaura, la fel ca și cultura, e o chestie relativă și fluidă. Sigur că e păcat dacă se pierd cu totul forme culturale care au evoluat sute și mii de ani, care dau seama de o istorie a comunității. Dar ce faci când, așa cum a pățit UNESCO, o serie de asociații de tras cu pușca la țintă, înființate acum sute de ani în mod segregat pe comunități confesionale, îți cer să le confirmi statutul de patrimoniu cultural imaterial ca să nu fie niciodată obligate să accepte membri de alte religii sau confesiuni? Ce atârnă mai greu în balanță, păstrarea în viață a culturii secolelor trecute sau capacitatea de a face față unei lumi mixte? Și în același timp, în ce măsură mai acoperă unele din formele pe care le protejăm conținutul pentru care au evoluat inițial, mai ales atunci când sunt confiscate de industria ambalajelor lucioase?

Până una-alta, fiecare din noi dă răspunsuri individuale disonanțelor cognitive. Săptămâna asta o colegă a cerut donații pentru un ONG în loc de cadou pentru nou-născut, și am mustăcit, fiindcă așa rezolvasem și eu tranzacția de anul ăsta cu Moș Nicolae. Săptămâna asta în România se strâng semnături pentru o petiție de interzicere a folosirii animalelor sălbatice la circ, și am zâmbit, fiindcă acum vreo două luni soacră-mea ne-a propus să venim cu copiii, că e circul în sat, că ce bine că îl sprijină comuna, deși a dat faliment, fiindcă nu vine lumea; or circul e un vestigiu cultural. Am întrebat: „E cu animale?” „Sigur!” „Atunci nu, mulțumim, cu cât mai repede se stinge acest vestigiu cultural, cu atât mai bine.” Sigur, știu și lume care spune că marile bulevarde din București ar putea fi tratate mult mai eficient prin dărâmarea fiecărei construcții și înlocuirea ei cu una nouă și rezistentă – ce fel de patrimoniu arhitectonic e ăla în care la primul cutremur se va muri pe capete? – și în această paradigmă nu mai sunt în stare să dau răspunsuri la fel de consecvente. Dar cumva, tind să cred că nu totul se va rezolva, pe termen lung, prin soluții de păstrare a găurii în joc, prin alegerea între moartea unei forme sau menținerea ei în picioare prin împăiere. Cred că acea parte a culturii care e vie, și nu ținută în televizor prin implementarea de strategii ale identităților naționale – va evolua. Vreau să sper că va exista gimnastică fără bătăi, balet fără tortură, circ fără biciuri, sport fără doping, niște sărbători, cum le va chema pe ele, care să îndeplinească scopul de a crea comunitate pentru comunități neomogene, altfel decât prin definirea de in-groupuri prin excluderea altora, cluburi de orice deschise oricui, ocazii de cântat,  jurnalism fără rating și sarmale fără calorii. You may say…

 

 

 

despre cunoștințe

Mă întâlnesc recurent cu o observaţie generalizantă, dar care pune pe gânduri, făcută de partea olandeză sau olandez-socializată a microcosmosului meu despre partea română a aceluiaşi microcosmos. Ea priveşte concentrarea asupra cunoaşterii atomice şi etalarea în raporturile interumane a lucrurilor ştiute, fie că sunt relevante sau nu. Facts.

În apărarea pe care o ofer invariabil în favoarea compatrioţilor mei pun la bătaie o grămadă de ipoteze. Prima şi cea mai la îndemână este „Şcoala noastră valorizează alte lucruri decât a voastră. Noi am învăţat frecvent atomic, capitol cu capitol, noţiune cu noţiune, înmagazinând concepte şi mândrindu-ne că e cultură generală, adesea fără să fi fost învăţaţi să construim un sistem de gândire cu cuburile care ni s-au înmânat”, explic un pic defensiv. Ca atare ne şi valorizăm reciproc în funcţie de numărul de cuburi deţinute, care e luat drept semn de inteligenţă. Coerenţa sistemului personal de gândire e mai puţin relevantă decât cantitatea de informaţie pe care o aduci ca argument – cu siguranţă, inferăm noi, dacă ştii mai multe chestii punctuale, ţi-ai făcut o opinie mai informată, deci eşti credibil. Aşa se face că, pentru a fi crezuţi, mulţi dintre cei care se exprimă pe o temă oarecare stabilesc mai întâi o bază a argumentaţiei ancorată în „knowledgeability„. Uneori la obiect, alteori fără legătură. Dar în ambele situaţii, dacă e vorba de o comunicare argumentativă pe o temă simplă, superfluu pentru olandezul care vrea eficienţă şi care nu se lasă impresionat de aceleaşi valori.
O altă teză pe care o propun, care explică mai mult prezenţa fenomenului în comunicarea extraculturală decât prezenţa lui, de netăgăduit, între români, este cea a complexului unei inferiorități autoasumate. Adică proiecţia dinlăuntru a temerii că interlocutorul extracultural crede că faci parte dintr-un colţ de lume unde nu există furculiţă (confirmată recurent de poveşti despre interacţiuni cu francezi) şi necesitatea de a dovedi, de la bun început, că întrebarea nerostită despre furculiţe nu se justifică în cazul cunoscătorilor de Kant şi Hegel.

În coerență cu opinia profesată conform căreia diferențele culturale nu pot fi traduse într-o ierarhie de dezirabilitate a comportamentelor, ar trebui să nici nu analizez critic funcționarea părții românești în această dihotomie. Ar trebui, eventual, să mă burzuluiesc: „Poate nu v-ar strica nici vouă să aflați măcar unde vă e pancreasul și ce face el acolo!”. Poate că reacția automat critică față de propria cultură vine, în propriul meu caz, din același complex de inferioritate asumat. Dar pe de altă parte, mă gândesc că rămâne relevant să te descoperi, din când în când, văzut din afară.

iarna

Îţi trebuie timp ca să fii bolnav. Ca să-ţi pui sau să ţi se pună un diagnostic de gripă sau de depresie, trebuie să ai timp să bagi de seamă fie mucii, fie gaura neagră. Ca să apuci să te întrebi ce nu ţi-e bine, trebuie să ai la dispoziţie sau să-ţi faci rost de minutele în care să formulezi întrebările. Dar, desigur, eşti perfect liber să-ţi trăieşti viaţa ca pe o criză perpetuă de astm neluată în serios. E o opţiune.

tatei

Ţi-am scris acum vreo lună o scrisoare. Lungă cât o zi de post, pe hârtie velină, cu pixul (aş fi scris-o chiar cu stiloul, dacă-l mai aveam/găseam, ca să fie manierist de „de modă veche” şi cu suficient germene al luatului pe sine peste picior). Nenorocire, fără ciornă. Zici că nu ai primit-o. Te cred, între poştele noastre în care nu te poţi încrede nici un strop, putea să dispară de o mie de ori. Şi, ca toanta, m-am uitat în faţa cutiei poştale că nu i-am pus adresă de expeditor, dar mi-era frică să nu mă răzgândesc dacă mă întorc acasă să iau un pix (pe bună dreptate), aşa că am aruncat-o ca pe o sticlă în ocean. De când mi-ai zis că n-ai primit-o, m-am tot zbuciumat să-mi amintesc ce scria în ea. Ce voisem să-ţi spun atât de esenţial încât îmi trebuiseră pagini întregi?

Probabil că nimic ce nu ştii deja. Că mi-e dor. Că nu-mi ajunge. Că ar mai fi timp berechet, dacă ni l-am face. Că nimic nu e precondiţionat definitiv şi că putem schimba de bună voie modurile de interacţiune. Că aş prefera, stupid, să fiu înăuntru şi să miroasă urât, a ogradă, decât să fiu afară şi să mă uit la gardul frumos vopsit. Că, fatalitate, copiii. Că, şvaiţer, strămoşii. Că quality time presupune să pricep şi eu una-alta. Tot soiul de prostii, mult mai delicat exprimate şi cu aparenţe de profunzime nejustificate. Mă bate gândul că era o recidivă la scrisorile pe care ţi le scriam la 16 ani. Dacă totuşi o primeşti, jur că nu băusem nimic.

about language as power

I love the discussions you can have during language classes. Almost by definition, the groups of people taking a language class are quite heterogeneous and, while many of the conversations you are having for the sake of using the language sound artificial and are full of platitudes, once in a while the differences manifest themselves in unexpected and enriching ways.

This was the case today, when, during a brainstorming effort about people’s associations with the word `language`, the sentence `Language is power` came up. And we all agreed that it was true. However, the teacher frowned in all the appropriate ways and asked `What do you mean by that?` in order to elicit more complex sentences and more vocabulary in, unfortunately, still flawed case forms. We formulated struggling answers. The Brits seemed to agree that what they understood by this cliche was that the person whose language is spoken in a room has an advantage and a position of power. That their language was their power. The Slovene girl said that this was also applicable to relationships, that the one who can express themselves in their own language has an advantage over the one who adjusts and speaks a home language other than their own. If the first argument made me snort a bit inside (the absolute cockiness, even when formulated post-colonially, with a bit of an apologetic voice!), the second one made me vocal despite fumbling after Polish words in my mental scrabble bag. I was ready to agree that language was power, but, to me, the power consisted in the knowing of languages, not in the imposing of your own on people who are ready to learn it.

I always thought that in a relationship where one learns the language of the other, the one at a disadvantage is the one who does not understand 100% of all conversation within a family.

In a commercial relationship, the one at a disadvantage is the one who can be cheated because he does not speak the language and therefore did not understand that the two merchant in front of him have just decided among themselves, with a big grin, that the price was, for instance, 10 times the usual – only for him. He can be very cocky, of course, that the merchants feel obliged to speak his (master) language so they can serve him, but he would then favor his ego over his business, would he not?

In a negotiation situation, where a majority group speaks English and no French and a minority French, but no English, for instance, the French-speaking group would be all annoyed at the `power` the English-speaking hold over them and at the fact they have to rely on interpreters and perhaps argue their points less efficiently because they cannot cut in sharply, but this would be power by numbers, not by way of language. The French-speaking would be equally powerful if they continued the debate in French. And all parties involved would be much less at a disadvantage if they could switch between the two languages without fussing about who is holding symbolic power in the situation.

And there it is… I believe being able to DO everything is power. Not somebody recognizing you for it. I admit that humans build a society in which power is bestowed upon you by the recognition of others, which, based upon the current composition of the Romanian Parliament, may well mean that people give power to air bubbles (this should be a concept following the mortgage bubble – the power bubble, inflated with +/-80% people with no intrinsic competence whatsoever – sorry for the aside). However, in a more private way, I am persuaded that, the more dependent people are on what you alone can do, the more power you have. If you get treated like a slave and the other thinks they have absolute symbolic power over you, but they are incapable of feeding themselves without your help, that is your power. If a government steals everything you have entrusted with them in order for them to improve your common life, and you cease to produce stealable money for them or to depend on the money they give you, it is you who have power. If you learn how to write brilliantly for the sake of the writing, not of the school prize, you have earned power – because the school prize/recognition is based on external conditions and enslaves you to them, whereas the brilliant writing is yours and you can take it with you wherever you go.

So, coming back to language, I think I have just figured out that learning languages is my form of control. Accumulating things that are inalienable, present only in my head. `Oh, no, they can’t take that away from me…` Without a they. With, as only purpose, the intrinsic value of the thing done. That is power.