about (oh my) god

She entered the lecture theatre with the decided headmistress gait of Minerva McGonagall, had we, at that time, been acquainted with the character. She smiled at us broadly and then said, in an American accent to which memory adds a little pop culture Queens Jewish inflexion that may not have been there: ”Morning! What you need to remember for the purposes of this class is that Noam Chomsky is GOD!”.

It was the first class on the first day of university and the funky style of our Phonology professor would be trumped many times over by the quirkiness of most of the teachers that stood in front of us after her.* However, that very first sentence of university life ought to have been met, had we been raised in schools where thinking was encouraged, with any range of reactions between ”Why?” and ”Wait, what kind of a scientist are you?”.

Against that backdrop, six years later, the first class of the General linguistics masters course in Amsterdam began with ”Please read this article that gives you tools to rip holes into scientific theories. Keep it at hand. Your job all throughout this semester will be to use the respective tools in order to deliver an argument as to the possible validity or invalidity of each of the theories we are going to discuss. This will be your weekly assignment”.


This not being a neverendingly whining story about how the system of education in which I grew up is inadequate in shaping critical thinking. This is about gods.

There is no doubt in my mind that our professor, with all her international pizzazz (as one would have perceived it in a decent school with provincial airs as mine) would have gone, in her heart, full thirteen-year-old ”OMGOMGOMG!!!” if she had been at a conference and in the position to say ”hi” to GOD. Just as kids in my daughter’s class would do if they met Justin Bieber. The admiration from afar for a skill that one finds extraordinary is quite easy to understand and recognize. With ”afar” being a bit of an issue and the person as a whole being admired as a reversed synecdoche for the skill being the bigger issue.

I imagine being famous as inhabiting a kind of bubble the glass walls of which are being licked (with the French expression) by anything between hundreds and millions of people, simultaneously looking up to their hero and waiting for them to slip up**. There must be a huge pressure to conform to a previously set in stone image of yourself, to not deviate from script in order not to lose fandom, or else, as only escape, to play it completely by ear and pretend not to care what the public opinion is saying. In both cases, there is hardly any constructive communication between the being on a pedestal and the people doing the watching and commenting. In a smaller circle, recognizing people as idols has the potential of bestowing upon them power over others to a degree that is not healthy, either for themselves or their environment – and sometimes for the very craft they are idolized for. It should not be the case that a school creates a halo of godness around a thinker.  On the one hand, because if they are wrong, it is at least a bit silly to spend another 40-something years publishing research embedded in a theory that could have been challenged earlier if people were not in love with its conceiver. Of course, ideas have their moments of glory and their own aging cycles, but science should be permeable to criticism and shielding science with personalities is a liability. On the other hand, this sort of cult should not be admitted because it gives the person inordinate power over the direction of a school and the lives of the people working in it. And not least, because thinkers going unchallenged risk getting infatuated with their image and muddling in their own original idea with no new input – and their thinking rusts***.

The same goes, however, to my mind, for every kind of pedestal. Musicians getting ”money for nothing and the chicks for free” is just one cliche of the structures underlying potential power abuse. The type of relationships revealed by ”The devil wears Prada” is another.  Gravitating around a center of public admiration seems prone to engender personal trade-offs that can encompass personal time, privacy, different levels of autonomy, dignity, ethical values as regards pain to oneself or to others etc. In a market-like scheme of thinking, there are things and values that people are willing to relinquish in order to be close to those centers. We seem to accept/tolerate this as a fact of life, given that people appear to perform those trade-offs out of free will and that many of the trade-offs of groupies, for instance, are perceived as genuine expressions of love. Yet when it turns out that relationships that were built crooked are being abused by those onto whom we bestowed power, we send the abusers to the rubbish bin and enclose them in another bubble, just as inescapable as the first one: they are monsters. I would like to contend that adulated thinkers risking eventual mediocrity, artistic or other kinds of celebrities risking monsterness and inspirational leaders risking authoritarianism are facets of the same public policy of creating gods out of people with special skills. It is that policy that effectively prevents pedestal people from getting useful, corrective negative feedback when they misbehave or are simply wrong (and makes some of them age rather horribly in the process). It is that policy which creates a layer of look-away-ers when power is being taken advantage of and a layer of victims who can determine only with difficulty whether they have not, at some point, made a trade-off themselves, given that they wanted to be close to a center. It is the same mechanism of stripping away the inherent humanity of our heroes that puts them at risk of no longer/never feeling empathy with their fellow beings and places us in the impossibility of forgiving them if they fall.

By no means do I want to diminish the responsibility of anyone invested with any kind of power for their own actions and sane decisions; nor do I want to place any burden on those who identify as victims in all this. I would, however, like it if at least the discussion started under the #metoo, if not the (just as important) discussion of our political cycles, moved from the (necessary, but not sufficient) singling out of visible personal responsibility to a discussion of the mechanisms that create the circumstances in which abuse is possible and condoned. I would like it to become about more than just misoginy, even though that is an integral part of the more salient strand of this power issue. I would like it to also be about how to teach ourselves, as individuals and communities, to say no to abuse and dictatorship of all kinds, from the domestic to the societal – to not make the trade-offs that tresspass our limits ourselves, to not hand over that power and to teach our children how to navigate the world without becoming either the abuser or the abused. I would like us to stop fighting the ripple effects of spoiled bratts and see where we spoil them and find out whether we have or can imagine the tools to change the game. To move from the identification of a problem to the ownership of our own role in it and the building of solutions.


Irrespectively of what the outcome of that process turns out to be, personally, I would also like most of the people who got singled out and do not legally belong in correction facilities or need to be in prolonged psychological care to go back to work and be brilliant at whatever they are brilliant – with a safety net of pure humble pie: ”Your bullshit is never again going to be a perk of your career, noone will ever put up with it. Live long and prosper, silly human and don’t allow yourself to get conceited again.” But this is a different discussion…



*Off topic, the class turned out to be an excellent piece of structuralist phonetics and phonology (we hardly touched upon generative grammar at all, in what I remember) that has been imprinted so deeply that I surprised myself about a month ago drawing the phonatory apparatus in order to explain to the kids the difference between a dental and a labial fricative rendered by the same letter in Dutch and Romanian. (They are, luckily, too young to say ”you are a horrible geek”, so I’m taking advantage.)

**Musical background 🙂


***No more than three weeks later this idea sprung back towards me as a boomerang off the pages of a Frans de Waal book. Possibly reading stuff as confirmation bias.






Orice versiune de a spune

poveștile pe care le-aș avea de spus

e o reductio ad mine

a experiențelor

a coerențelor

a fețelor

a lor.


Poți trăi, o viață mai târziu,

o clipă în care

cum trebuie să fi fost pentru cel privit

ți se revelează într-o privire,

o zi în care plângi

pentru că, iacătă, poate

l-ai nedreptățit,

dar și atunci când trăirea altuia

îți e la buricele degetelor de aproape,

când o simți pe cealaltă aproape tu,

istoria și bocetul doar pe tine te-ncape.


Poveștile mele deschid percepții

și-nchid obloane fără să vrea.

În interiorul lor, oamenii au roluri

pe care nu întotdeauna le-au ales

și le joacă fără să le știe juca.


Mi-e teamă că fiecare decupaj de real

trece cu foarfeca prin viul unor ființe.

Nu cred că mai știu să mă povestesc

deodată toate poveștile au consecințe.


îngerașul de pe umăr

Dacă mă străduiesc să mă uit din afară, sau chiar dacă nu mă străduiesc – fiindcă informația meta intră oricum – odată cu emanciparea din corsetul autoimpus și încrederea că a fi cinstit către lumea exterioară nu e damaging în sine, odată cu dezvulnerabilizarea proprie (sau tocmai cu credința că poți să te lași să fii vulnerabil cât încape, fiindcă așa ești viu) a apărut un soi de intensitate pe care o văd ca exagerată, dar nu-i găsesc butonul de moderare. E ca și cum n-ar mai fi timp de conversații despre vreme, n-ar mai fi spațiu de socializat în mod neesențial – deși ceilalți or fi având nevoie de fix atât sau nici măcar. Cumva, din exersarea aproape compulsivă a unui resort care se crede empatic, par să fi ajuns într-un punct în care nu simt la timp nevoia celuilalt – și apoi mă văd din afară, sub ochii altora, cu senzația că ei au întins mâna să atingă o bucată de piele cumințel parfumată și au dat, cu oroare sau doar surpriză, de un mușchi expus și sângeriu. Nu că ar durea, nu e vorba despre au. E vorba doar că există o doză la fel de mare de neadecvare și disfuncționalitate în dezbrăcarea de formă până la a nu mai pricepe de ce există forme și cum trebuie ele respectate pentru binele tuturor, pe cât era în înțepenirea în forme și nepriceperea conținuturilor care ar fi importante. Un yoyo a cărui amplitudine ar trebui să se reducă.

soylent green and the locked-in syndrome

We need to talk. And I’m gonna do this one in English, because we all need to talk and, for now, this is the lingua franca.

It is the 10th of November, 2016. Things look grim to a whole lot of people. Our children have come home from school this year having been explained that a bomb had exploded near mom’s work, what Brexit means and, yesterday, that the smugly grinning gentleman that popped up on every screen in the house whenever one went on is the new (I swear) mayor. Talking about a global village. I have cried every time.

But then again, there really is a to-do list, and I don’t believe it’s entirely Michael Moore’s.

First of all, I do not think the solution is less democracy „ because people are stupid”, as some are starting to ventilate. We are all stupid to some degree, it’s not a +/- value. The solution is better democracy. And for better democracy, we need to fix something vital.

At all times, people have been ill-informed. Nobody knows every aspect of how government works, even while working in government, as hardly anyone even knows how their own appliances work; nobody takes perfectly rational decisions, because nobody sees every angle of a story and we all are prey to tons of reasoning fallacies. In this particular instance, half of the American planet bought into a story of fearing the corrupt left-claimed elite that only preserves privilege for itself and destroys the economy (Romanian friends, does this by any chance sound familiar and have you or have you not voted for pretty much everything except Vadim in order to keep that from happening?), while the other half bought into a story of fearing potential destruction of fundamental liberal values and democracy itself (which, you may tell me, is documented with more on-tape evidence – except it is still a story about fear). Early this summer, but actually over the years, half of Britain bought into a story of a big bad wolf out there stealing their money, telling them how to live and sending them the least desirable of people to drain their perfect system, while the other half bought into a story of becoming completely bankrupt as a result of breaking up (which, funnily, was labeled Project Fear). One could say that these deep divisions are an extreme consequence of political two-party systems. But then again, the two party-systems have existed before, the difference of opinions about how to go about doing things and the balancing of interests has worked before. Why does it seem so final now?

The thing that has grown and that we have not been able to sort out with democratic mechanisms is the toxic combination of internet and media. And the toxic element is the illusion of „ free ” (in both senses).

The things I have read during both these campaigns confirmed each other at an enormous (and, I now realise, alarming) rate. At the same time, every time I have tried to consume media that the other side was reading, it seemed impossible – the degree of disgust when I even opened a site made me shut myself off, try to protect myself. „How can people buy this crap???” was the constant reaction. But the thing is, they don’t. And yet they do. That is, we don’t pay for the information, but we do buy into the content. And while a part of us sit and ponder at the vile untruths written by Murdoch’s media empire, thinking we understand what the end political game is in shaping opinions about climate change not existing, because we can surely follow the money, we conveniently feel less critical of the mogul owning the media we ourselves consume. Or, should I say, that we are locked into.

Because the thing is, as long as we accept that we are the product of the media, as long as the business model is that we have to buy into the story so that advertisers can target us, and as long as the media are not accountable to us (as consumers, market-wise) or to any public good (as a public service, state-wise), but to the money that pays for its existence, we don’t even have the thin film of a consumers protection or of legal action to keep us from the cannibalization. And as far as self-regulation goes, journalism ethics appears to have gone out the window a while ago in much of the big business (while the nonsensical little outlets proliferate without any oversight). As long as we maintain the model of freedom of expression without modifying the financing system and we do not build enough independent outlets that can make sense of data and facts that we cannot make sense of by ourselves, the few poles of influence will continue to play one another with us as dedicated, extremely (though one-sidedly) informed, ever more hysterical and despondent pawns. Our opinion gets shaped and then just mirrored to us with the bits of reality that fit the bill for it to seem consistent with our narrative.

What is the last time you have changed your mind about something? We are increasingly incapable of seeing what others are seeing in their locked bubble, we distrust the competing message to such a degree that we shut our ears (and so do the others, if you are still wondering „how have we gotten here?”). People are not voting in spite of the facts, as it has been said a lot this year. They are voting, and making general life decisions, based on mistrust of anything presented as a fact by the other side, which should feel recognizable. It is not that a side is sane and the other isn’t, although it may feel that way wherever you are positioned. It is also not that one side is informed and the other ignorant, though both cast this accusation lightly. We have probably all consumed more media this year than in the course of entire lives (which proves that the fear and anger stories are extremely lucrative for the established outlets, and politics will surely provide all the necessary puppets for them to go on, because it’s a mutually beneficial deal  – there is little doubt that we can expect more of these rhetoric clashes, and it is probably not because of essential changes in moral standards). It’s that partisan press makes it impossible to tell the truth from the propaganda – both of those being pretty debatable as concepts to begin with, if you take into account the effects of framing, the inflation of communication, trolling as a phenomenon etc. – (EXCEPT for the things you disagree with, where you will conveniently say EVERYTHING is propaganda and your opponents are brainwashed).

More often than not, instead of having different opinions about the same issues – based on different values, for instance – we have gotten to the point where we do not even see the same issues as being issues. And we all solve it in our heads in the same way: if only more people saw that the main issue is the one I see, it would be so simple! But, as is the case with talking to one another in different languages, shouting harder doesn’t help. Bombs have never changed opinions towards that of the bomber, and yelling at anyone that they are a racist (or a communist, if you will) will never make them question their position or change their mind – if anything, it will make them dig themselves in. More than that, the things we all consider important will become increasingly invisible, because the divisive model pays better. Basically, it’s as if we all got our information about the world, our future and about our spouses from our respective divorce lawyers who get paid by the hour. As far as the lawyers are concerned, the angrier we are, the more we panic about our potential losses, the better off they are. Screw the kids!

We need to find a way to tell stories we can trust because they come from sources we do not see as intrinsically corrupt, stories that can help with the translation. We need to fix the story-telling, globally.

și totuși

Tăvălugul informațional, sufletesc, politic, profesional, educațional, thanatologic sau pe muchie, în ordine aleatorie, a preluat la un moment dat cârma cu brutalitate, nemailăsând niciun neuron liber să facă operația de a pune lucrurile în paradigme personale. Operațiile mentale au devenit exclusiv reactive, capacitatea de concentrare și de ierarhizare a imputurilor s-a redus dramatic, gândirea strategică s-a atrofiat și pe dinăuntru a apărut o ființă care reacționează ca un elf domestic ferindu-se de iminența continuă a bătăii cu bățul. Sufletele bătute cu bățul uită că le stau la dispoziție opțiuni. Frica este o formă de sărăcie mentală, închide sinapse și posibilități. Sub imperiul droburilor de sare, omul uită că există puncte în care, fie și pentru perioade limitate, e sănătos să te extragi din situațiile care-ți produc exclusiv panică și să te pui pe picioare înainte să mergi mai departe. Uită că au descoperit în multiple rânduri că o mare parte din formele de prizonierat te leagă de gard acolo unde te ții tu pe tine prizonier, în virtutea unei imagini despre tine, a unui imperativ moral, a unei convingeri, din frică sau uneori din inerție. Iar tăvălugul de rău n-are răbdare să-ți aduci aminte sau să afli. Dă mai departe pe cocoașa ta, din ce în ce mai des, din ce în ce mai hotărât, sau în orice caz percepția ta e asta – fiindcă cu cât ești mai puțin subiect, cu atât ești mai vizibil obiect (uneori, în plus de bețele altora, obiect al propriei învinovățiri că nu faci altfel, că te ferești prea mult, că n-ai priceput ce trebuie).

Problema e că e greu să te scoli din pumni. Ca să faci față adesea îți mănânci singur și resturile de energie, te anesteziezi cu și mai multe informații, te scufunzi în compulsiuni sau te pui într-un colț și aștepți să treacă – ceea ce refuz să fac, dar cumva, implicit, e acolo și partea asta. Pun mâna astăzi să pun pe hârtie câteva rânduri pentru că fie și un căpețel de ordine poate fi o piatră pe care să stau. Da, cred în continuare că trebuie să înghit puhoiul de informație ca să știu ce mă paște și că să închid robinetul e iresponsabil. Da, cred că a face lucruri, chiar și atunci când pare fără sorți de izbândă, este mai valoros și te învață mai mult decât a răbda sau a deznădăjdui. Da, știu că făcutul în mod compulsiv e doar o formă de a te iluziona că nu îți irosești timpul cel puțin pe pământ, și că probabil că ar fi inteligent să prioritizez cele care merită făcute în raport cu altele. Da, știu că există răspunderi de la care nu te poți  deshăma, și că anumite pârtii de gândire a răspunderilor cu pricina rămân tot timpul deschise, făcând cel puțin zgomot în mecanism, când nu-l acaparează cu totul.

Dar în lipsa unei imagini clare despre de unde ar putea fi apucat măcar viitorul propriu, fără a decide dacă vreau să găsesc un cot de drum de unde să pot munci la subminarea tăvălugului sau dacă vreau să îmi dau voie să fiu acest om mărunt cu treburile lui mărunte și pașnice – cu acceptarea implicită a mărunțimii și a posibilității ca pașnicul să nu mai fie multă vreme o opțiune dacă nu faci nimic să-i păstrezi coerența – fără să iau hotărâri cumva fundamentale și overdue despre cum definesc valoarea adăugată și unde trebuie ea aplicată, viața va continua să se accelereze pe această pantă imbecilă pe care ești trăit în loc să trăiești.

Ordine, deci.

despre copt

Cumva chiar şi atunci când ştii teoretic drumul corect e cel al unor decizii de anvergură, în orice domeniu, dar luate cu asumare, chiar şi atunci când această conştiinţă îţi face mai uşoară operaţia de a cristaliza care sunt opţiunile dintre care alegi (căci adesea nici măcar existenţa alegerii nu-i e evidentă omului, darămite identitatea precisă a opţiunilor), chiar şi atunci când începi te simţi satisfăcut în pielea ta de factor de decizie în propria viaţă, deciziile în sine au propria lor perioadă de gestaţie. Adică poţi te străduieşti accelerezi/conștientizezi procesul prin a nu amâna te gândeşti cu totul. Dar nu faci mai mult decât stabileşti raţional apariţia unui punct pe ordinea de zi a conştiinţei. Poţi, apoi, pliveşti din reacţiile viscerale, contracarezi argumentele prost încadrate, basically moderezi dezbaterea, dar nu poţi manipulezi temperatura cuptorului intern care coace schimbări. Căci deciziile au nevoie de creșterea celulară a țesutului conștiinței până la punctul în care pântecul mental le încape și le poate făta înspre realitate fără ca ele să fie doar avortoni de decizii. A decide este funcție, în mod structural, de a te lăsa să te schimbi. E şi asta o revelaţie a nerăbdătorului.


Pe de altă parte, poate e doar o scuză pentru a mai şi chiuli de la şedinţele în care se dezbat deciziile

PS – cred că, mutatis mutandis, funcționează întru totul la fel în organismul social-politic. Ceea ce explică mult România deciziilor luate în absența unei înțelegeri a necesității lor în conștiința colectivă.

Despre cauze (sau radicalitatea c’est moi)

În aceeaşi dodie identitară (cu postul anterior): ce imaginezi despre cine şi cum ai vrea să fii nu este neapărat „cum îţi vine”-le. Mantra obsesivă a lui „be yourself” nu înseamnă nimic mai mult decât că e sănătos ca diferenţa între ce proiectezi despre propria ta identitate, omul pe care vrei să-l fii şi cum îţi vine în mod „natural” să fie cât mai mică, pentru ca a) proiecţia să nu fie vizibilă ca un fals dinafară, ceea ce te decredibilizează că interlocutor autentic şi b), mult mai important, ca să nu te coste un efort uriaş să-ţi umpli propria proiecţie. Ilustrând la scara revistelor de femei, incoerenţa dintre una şi cealaltă nu trebuie să ajungă la dimensiunea fundului uriaş proptit în skinny jeans. Dar a purta ceva mai adaptat realităţii sau a slăbi sunt decizii mult mai la îndemână (fezabile sau nu, asta e altă întrebare – dar în orice caz demne de luat în calcul) decât a umbla la proiectul identitar sau, o, oroare! la reacţiile automate ale materialului uman. Însă a lucra tot timpul cu o proiecţie de „sunt cineva care musai poartă skinny jeans” fără să reuşeşti să intri în ei de-adevăratelea produce nefericire. Iar la capătul celălalt, a abandona proiectul identitar din neputinţa îndeplinirii condiţiilor creează vinovăţie şi frustrare (presupunând că omul își dă seama de abandon).
Obsesia societăţii noastre cu privire la autenticitate traduce imperfect, cred, necesitatea de a produce un acord fin între materialul din dotare şi locul identitar dezirabil. Problema pe care nu o recunoaştem suficient este că multe din proiecţii sunt, prin definiție, social acceptabile, deci sună frumos, în vreme ce oamenii sunt egocentrici prin natura lor (ceea ce nu se acceptă în mod explicit în imaginea-de-sine). Majoritatea proiectelor frustrează prin simpla lor adoptare un set de mecanisme de holbat în buricul propriu, sau pur și simplu stipulează prioritatea altor criterii decât binele de sine pentru a certifica că ești un om fain – ceea ce face ca omul să aibă nevoie să evacueze frustrarea și disonanța cumva. Unul din modelele pe care cred că le-am identificat este cel al evacuării frustrării de acest tip printr-o doză crescândă de dogmatism. Idealul pe care ţi-l impui ţie (în contextul proiecției identitare) devine astfel un deziderat abstract, de tip „este bine/frumos/sănătos/social corect aşa şi nu altminteri”, iar raţionamentul „dacă toţi ar face că mine, lumea ar fi mai bună” serveşte ca supapă a efortului și oboselii acumulate ca să fii ce vrei să fii, transferând greul tău (real, dar inacceptabil, căci autoimpus) în imaginea lenei/neadecvării/imaginii greşite despre lume a celorlalţi (care nu au proiectat cum vor să fie la fel ca tine, și ca atare nu operează cu aceleași criterii). În consecinţă, „the other” devine incompatibil cu tine-cel-perfect şi apare drept cauză a frustrării. Se poate ilustra cu skinny jeans, dar mi-e lene şi deviază prea tare subiectul. Se poate ilustra și, prin rostogolirea până la capăt a bilei, cu statul islamic. Dar și asta deviază subiectul.

Una din sursele cele mai ample de asemenea mecanism pare să fie parentingul, extenuant, frustrant prin definiţie pentru natura egocentrică a omului, împărtăşit prin construcţie (deci punându-te structural în poziția în care ai un „altul” la ale cărui reacții să te uiți – și care, desigur, nu e copilul) şi fundamental identitar. De discutat, fiecare în capul lui.