îngerașul de pe umăr

Dacă mă străduiesc să mă uit din afară, sau chiar dacă nu mă străduiesc – fiindcă informația meta intră oricum – odată cu emanciparea din corsetul autoimpus și încrederea că a fi cinstit către lumea exterioară nu e damaging în sine, odată cu dezvulnerabilizarea proprie (sau tocmai cu credința că poți să te lași să fii vulnerabil cât încape, fiindcă așa ești viu) a apărut un soi de intensitate pe care o văd ca exagerată, dar nu-i găsesc butonul de moderare. E ca și cum n-ar mai fi timp de conversații despre vreme, n-ar mai fi spațiu de socializat în mod neesențial – deși ceilalți or fi având nevoie de fix atât sau nici măcar. Cumva, din exersarea aproape compulsivă a unui resort care se crede empatic, par să fi ajuns într-un punct în care nu simt la timp nevoia celuilalt – și apoi mă văd din afară, sub ochii altora, cu senzația că ei au întins mâna să atingă o bucată de piele cumințel parfumată și au dat, cu oroare sau doar surpriză, de un mușchi expus și sângeriu. Nu că ar durea, nu e vorba despre au. E vorba doar că există o doză la fel de mare de neadecvare și disfuncționalitate în dezbrăcarea de formă până la a nu mai pricepe de ce există forme și cum trebuie ele respectate pentru binele tuturor, pe cât era în înțepenirea în forme și nepriceperea conținuturilor care ar fi importante. Un yoyo a cărui amplitudine ar trebui să se reducă.

Anunțuri

soylent green and the locked-in syndrome

We need to talk. And I’m gonna do this one in English, because we all need to talk and, for now, this is the lingua franca.

It is the 10th of November, 2016. Things look grim to a whole lot of people. Our children have come home from school this year having been explained that a bomb had exploded near mom’s work, what Brexit means and, yesterday, that the smugly grinning gentleman that popped up on every screen in the house whenever one went on is the new (I swear) mayor. Talking about a global village. I have cried every time.

But then again, there really is a to-do list, and I don’t believe it’s entirely Michael Moore’s.

First of all, I do not think the solution is less democracy „ because people are stupid”, as some are starting to ventilate. We are all stupid to some degree, it’s not a +/- value. The solution is better democracy. And for better democracy, we need to fix something vital.

At all times, people have been ill-informed. Nobody knows every aspect of how government works, even while working in government, as hardly anyone even knows how their own appliances work; nobody takes perfectly rational decisions, because nobody sees every angle of a story and we all are prey to tons of reasoning fallacies. In this particular instance, half of the American planet bought into a story of fearing the corrupt left-claimed elite that only preserves privilege for itself and destroys the economy (Romanian friends, does this by any chance sound familiar and have you or have you not voted for pretty much everything except Vadim in order to keep that from happening?), while the other half bought into a story of fearing potential destruction of fundamental liberal values and democracy itself (which, you may tell me, is documented with more on-tape evidence – except it is still a story about fear). Early this summer, but actually over the years, half of Britain bought into a story of a big bad wolf out there stealing their money, telling them how to live and sending them the least desirable of people to drain their perfect system, while the other half bought into a story of becoming completely bankrupt as a result of breaking up (which, funnily, was labeled Project Fear). One could say that these deep divisions are an extreme consequence of political two-party systems. But then again, the two party-systems have existed before, the difference of opinions about how to go about doing things and the balancing of interests has worked before. Why does it seem so final now?

The thing that has grown and that we have not been able to sort out with democratic mechanisms is the toxic combination of internet and media. And the toxic element is the illusion of „ free ” (in both senses).

The things I have read during both these campaigns confirmed each other at an enormous (and, I now realise, alarming) rate. At the same time, every time I have tried to consume media that the other side was reading, it seemed impossible – the degree of disgust when I even opened a site made me shut myself off, try to protect myself. „How can people buy this crap???” was the constant reaction. But the thing is, they don’t. And yet they do. That is, we don’t pay for the information, but we do buy into the content. And while a part of us sit and ponder at the vile untruths written by Murdoch’s media empire, thinking we understand what the end political game is in shaping opinions about climate change not existing, because we can surely follow the money, we conveniently feel less critical of the mogul owning the media we ourselves consume. Or, should I say, that we are locked into.

Because the thing is, as long as we accept that we are the product of the media, as long as the business model is that we have to buy into the story so that advertisers can target us, and as long as the media are not accountable to us (as consumers, market-wise) or to any public good (as a public service, state-wise), but to the money that pays for its existence, we don’t even have the thin film of a consumers protection or of legal action to keep us from the cannibalization. And as far as self-regulation goes, journalism ethics appears to have gone out the window a while ago in much of the big business (while the nonsensical little outlets proliferate without any oversight). As long as we maintain the model of freedom of expression without modifying the financing system and we do not build enough independent outlets that can make sense of data and facts that we cannot make sense of by ourselves, the few poles of influence will continue to play one another with us as dedicated, extremely (though one-sidedly) informed, ever more hysterical and despondent pawns. Our opinion gets shaped and then just mirrored to us with the bits of reality that fit the bill for it to seem consistent with our narrative.

What is the last time you have changed your mind about something? We are increasingly incapable of seeing what others are seeing in their locked bubble, we distrust the competing message to such a degree that we shut our ears (and so do the others, if you are still wondering „how have we gotten here?”). People are not voting in spite of the facts, as it has been said a lot this year. They are voting, and making general life decisions, based on mistrust of anything presented as a fact by the other side, which should feel recognizable. It is not that a side is sane and the other isn’t, although it may feel that way wherever you are positioned. It is also not that one side is informed and the other ignorant, though both cast this accusation lightly. We have probably all consumed more media this year than in the course of entire lives (which proves that the fear and anger stories are extremely lucrative for the established outlets, and politics will surely provide all the necessary puppets for them to go on, because it’s a mutually beneficial deal  – there is little doubt that we can expect more of these rhetoric clashes, and it is probably not because of essential changes in moral standards). It’s that partisan press makes it impossible to tell the truth from the propaganda – both of those being pretty debatable as concepts to begin with, if you take into account the effects of framing, the inflation of communication, trolling as a phenomenon etc. – (EXCEPT for the things you disagree with, where you will conveniently say EVERYTHING is propaganda and your opponents are brainwashed).

More often than not, instead of having different opinions about the same issues – based on different values, for instance – we have gotten to the point where we do not even see the same issues as being issues. And we all solve it in our heads in the same way: if only more people saw that the main issue is the one I see, it would be so simple! But, as is the case with talking to one another in different languages, shouting harder doesn’t help. Bombs have never changed opinions towards that of the bomber, and yelling at anyone that they are a racist (or a communist, if you will) will never make them question their position or change their mind – if anything, it will make them dig themselves in. More than that, the things we all consider important will become increasingly invisible, because the divisive model pays better. Basically, it’s as if we all got our information about the world, our future and about our spouses from our respective divorce lawyers who get paid by the hour. As far as the lawyers are concerned, the angrier we are, the more we panic about our potential losses, the better off they are. Screw the kids!

We need to find a way to tell stories we can trust because they come from sources we do not see as intrinsically corrupt, stories that can help with the translation. We need to fix the story-telling, globally.

și totuși

Tăvălugul informațional, sufletesc, politic, profesional, educațional, thanatologic sau pe muchie, în ordine aleatorie, a preluat la un moment dat cârma cu brutalitate, nemailăsând niciun neuron liber să facă operația de a pune lucrurile în paradigme personale. Operațiile mentale au devenit exclusiv reactive, capacitatea de concentrare și de ierarhizare a imputurilor s-a redus dramatic, gândirea strategică s-a atrofiat și pe dinăuntru a apărut o ființă care reacționează ca un elf domestic ferindu-se de iminența continuă a bătăii cu bățul. Sufletele bătute cu bățul uită că le stau la dispoziție opțiuni. Frica este o formă de sărăcie mentală, închide sinapse și posibilități. Sub imperiul droburilor de sare, omul uită că există puncte în care, fie și pentru perioade limitate, e sănătos să te extragi din situațiile care-ți produc exclusiv panică și să te pui pe picioare înainte să mergi mai departe. Uită că au descoperit în multiple rânduri că o mare parte din formele de prizonierat te leagă de gard acolo unde te ții tu pe tine prizonier, în virtutea unei imagini despre tine, a unui imperativ moral, a unei convingeri, din frică sau uneori din inerție. Iar tăvălugul de rău n-are răbdare să-ți aduci aminte sau să afli. Dă mai departe pe cocoașa ta, din ce în ce mai des, din ce în ce mai hotărât, sau în orice caz percepția ta e asta – fiindcă cu cât ești mai puțin subiect, cu atât ești mai vizibil obiect (uneori, în plus de bețele altora, obiect al propriei învinovățiri că nu faci altfel, că te ferești prea mult, că n-ai priceput ce trebuie).

Problema e că e greu să te scoli din pumni. Ca să faci față adesea îți mănânci singur și resturile de energie, te anesteziezi cu și mai multe informații, te scufunzi în compulsiuni sau te pui într-un colț și aștepți să treacă – ceea ce refuz să fac, dar cumva, implicit, e acolo și partea asta. Pun mâna astăzi să pun pe hârtie câteva rânduri pentru că fie și un căpețel de ordine poate fi o piatră pe care să stau. Da, cred în continuare că trebuie să înghit puhoiul de informație ca să știu ce mă paște și că să închid robinetul e iresponsabil. Da, cred că a face lucruri, chiar și atunci când pare fără sorți de izbândă, este mai valoros și te învață mai mult decât a răbda sau a deznădăjdui. Da, știu că făcutul în mod compulsiv e doar o formă de a te iluziona că nu îți irosești timpul cel puțin pe pământ, și că probabil că ar fi inteligent să prioritizez cele care merită făcute în raport cu altele. Da, știu că există răspunderi de la care nu te poți  deshăma, și că anumite pârtii de gândire a răspunderilor cu pricina rămân tot timpul deschise, făcând cel puțin zgomot în mecanism, când nu-l acaparează cu totul.

Dar în lipsa unei imagini clare despre de unde ar putea fi apucat măcar viitorul propriu, fără a decide dacă vreau să găsesc un cot de drum de unde să pot munci la subminarea tăvălugului sau dacă vreau să îmi dau voie să fiu acest om mărunt cu treburile lui mărunte și pașnice – cu acceptarea implicită a mărunțimii și a posibilității ca pașnicul să nu mai fie multă vreme o opțiune dacă nu faci nimic să-i păstrezi coerența – fără să iau hotărâri cumva fundamentale și overdue despre cum definesc valoarea adăugată și unde trebuie ea aplicată, viața va continua să se accelereze pe această pantă imbecilă pe care ești trăit în loc să trăiești.

Ordine, deci.

despre copt

Cumva chiar şi atunci când ştii teoretic drumul corect e cel al unor decizii de anvergură, în orice domeniu, dar luate cu asumare, chiar şi atunci când această conştiinţă îţi face mai uşoară operaţia de a cristaliza care sunt opţiunile dintre care alegi (căci adesea nici măcar existenţa alegerii nu-i e evidentă omului, darămite identitatea precisă a opţiunilor), chiar şi atunci când începi te simţi satisfăcut în pielea ta de factor de decizie în propria viaţă, deciziile în sine au propria lor perioadă de gestaţie. Adică poţi te străduieşti accelerezi/conștientizezi procesul prin a nu amâna te gândeşti cu totul. Dar nu faci mai mult decât stabileşti raţional apariţia unui punct pe ordinea de zi a conştiinţei. Poţi, apoi, pliveşti din reacţiile viscerale, contracarezi argumentele prost încadrate, basically moderezi dezbaterea, dar nu poţi manipulezi temperatura cuptorului intern care coace schimbări. Căci deciziile au nevoie de creșterea celulară a țesutului conștiinței până la punctul în care pântecul mental le încape și le poate făta înspre realitate fără ca ele să fie doar avortoni de decizii. A decide este funcție, în mod structural, de a te lăsa să te schimbi. E şi asta o revelaţie a nerăbdătorului.

 

Pe de altă parte, poate e doar o scuză pentru a mai şi chiuli de la şedinţele în care se dezbat deciziile

PS – cred că, mutatis mutandis, funcționează întru totul la fel în organismul social-politic. Ceea ce explică mult România deciziilor luate în absența unei înțelegeri a necesității lor în conștiința colectivă.

Despre cauze (sau radicalitatea c’est moi)

În aceeaşi dodie identitară (cu postul anterior): ce imaginezi despre cine şi cum ai vrea să fii nu este neapărat „cum îţi vine”-le. Mantra obsesivă a lui „be yourself” nu înseamnă nimic mai mult decât că e sănătos ca diferenţa între ce proiectezi despre propria ta identitate, omul pe care vrei să-l fii şi cum îţi vine în mod „natural” să fie cât mai mică, pentru ca a) proiecţia să nu fie vizibilă ca un fals dinafară, ceea ce te decredibilizează că interlocutor autentic şi b), mult mai important, ca să nu te coste un efort uriaş să-ţi umpli propria proiecţie. Ilustrând la scara revistelor de femei, incoerenţa dintre una şi cealaltă nu trebuie să ajungă la dimensiunea fundului uriaş proptit în skinny jeans. Dar a purta ceva mai adaptat realităţii sau a slăbi sunt decizii mult mai la îndemână (fezabile sau nu, asta e altă întrebare – dar în orice caz demne de luat în calcul) decât a umbla la proiectul identitar sau, o, oroare! la reacţiile automate ale materialului uman. Însă a lucra tot timpul cu o proiecţie de „sunt cineva care musai poartă skinny jeans” fără să reuşeşti să intri în ei de-adevăratelea produce nefericire. Iar la capătul celălalt, a abandona proiectul identitar din neputinţa îndeplinirii condiţiilor creează vinovăţie şi frustrare (presupunând că omul își dă seama de abandon).
Obsesia societăţii noastre cu privire la autenticitate traduce imperfect, cred, necesitatea de a produce un acord fin între materialul din dotare şi locul identitar dezirabil. Problema pe care nu o recunoaştem suficient este că multe din proiecţii sunt, prin definiție, social acceptabile, deci sună frumos, în vreme ce oamenii sunt egocentrici prin natura lor (ceea ce nu se acceptă în mod explicit în imaginea-de-sine). Majoritatea proiectelor frustrează prin simpla lor adoptare un set de mecanisme de holbat în buricul propriu, sau pur și simplu stipulează prioritatea altor criterii decât binele de sine pentru a certifica că ești un om fain – ceea ce face ca omul să aibă nevoie să evacueze frustrarea și disonanța cumva. Unul din modelele pe care cred că le-am identificat este cel al evacuării frustrării de acest tip printr-o doză crescândă de dogmatism. Idealul pe care ţi-l impui ţie (în contextul proiecției identitare) devine astfel un deziderat abstract, de tip „este bine/frumos/sănătos/social corect aşa şi nu altminteri”, iar raţionamentul „dacă toţi ar face că mine, lumea ar fi mai bună” serveşte ca supapă a efortului și oboselii acumulate ca să fii ce vrei să fii, transferând greul tău (real, dar inacceptabil, căci autoimpus) în imaginea lenei/neadecvării/imaginii greşite despre lume a celorlalţi (care nu au proiectat cum vor să fie la fel ca tine, și ca atare nu operează cu aceleași criterii). În consecinţă, „the other” devine incompatibil cu tine-cel-perfect şi apare drept cauză a frustrării. Se poate ilustra cu skinny jeans, dar mi-e lene şi deviază prea tare subiectul. Se poate ilustra și, prin rostogolirea până la capăt a bilei, cu statul islamic. Dar și asta deviază subiectul.

Una din sursele cele mai ample de asemenea mecanism pare să fie parentingul, extenuant, frustrant prin definiţie pentru natura egocentrică a omului, împărtăşit prin construcţie (deci punându-te structural în poziția în care ai un „altul” la ale cărui reacții să te uiți – și care, desigur, nu e copilul) şi fundamental identitar. De discutat, fiecare în capul lui.

despre umilință și umilire

Mă tem că aceasta este o temă pe care o evit de mult. Sau, cumva, mă învârt în jurul ei fără să știu de unde să o apuc. Mai ies din când în când la iveală în fragmente de gând, dar parcă n-am avut niciodată voința să le țin pe loc și să mă uit la ele.

Există o singură feliuță din acest complex de concepte în care îmi amintesc să mă fi regăsit cândva. Există înțelegerea punctuală a ideii de umilință-ca-smerenie, acceptarea umilinței ca opus și antidot al aroganței că știi-tu-mai-bine. Poziția ei e însă întotdeauna foarte instabilă din pricina nevoii imperioase de a analiza critic de-ce-ul. Adică dacă nu știu eu mai bine, de ce a) nu știu eu mai bine, ce trebuie să fac ca să știu? și b) de ce știe altcineva mai bine? Suma muritorilor, între timp, față de a cărei tradiție de gândire te poți simți la 16 ani în starea de umilință, și-a pierdut destul de tare autoritatea de „sumă a muritorilor”, având în vedere gogomăniile pe care le poate produce la fiecare strănut. (Sigur, cine sunt eu să spun că sunt gogomănii :)?) Umilința deci, în accepțiunea ei religios-comunitară, mi se pare în continuare validă ca operator aproape exclusiv în raport cu cantitatea de date necunoscute. Emoțional, ea are o valoare importantă în aplicarea de judecăți (există informații de care nu dispui care pot invalida judecata pe care ți-o formezi pe baza datelor care-ți sar în ochi). Cu corolarul „nu judeca, deci, oameni, că nu te bat aceiași pantofi”. Intelectual, ea reprezintă bățul care te mână înainte – ori de câte ori trebuie să accepți că într-un anumit domeniu nu știi suficient, ai de ales între a pune mâna să afli și a lua de bun cuvântul cuiva care s-a documentat. Fiindcă, spre deosebire de acceptarea cu umilință a „bunului simț” – adică a celui comun, social convenit, și care descoperă la fiecare vreo douăzeci de ani că a luat de bune lucruri cu care nu mai e deloc de acord, acceptarea opiniei „expertului” poate fi semn de sănătate a mușchiului critic – fiindcă nu le poți ști pe toate și te-ai sminti încercând.

Despre umilință, în schimb, ca plasare a sinelui pe palierul de pe care accepți cuminte ce ți se spune (că ești, că poți, că ai dreptul) – n-am știut, cred, niciodată destul. Cumva, sistemul copilăriei a mizat corect pe căpoșenia nativă care a ținut să dărâme majoritatea feedback-ului negativ cu un „ba pot”. Cumva, de cealaltă parte, de cea stimulativă, „nu poți pentru că nu vrei” a intrat adânc în oase, generând o incapacitate de a îți asuma propria poziție ca structural inferioară (ceea ce miroase uneori arogant). Nu invariabil, desigur, insecurități mișună pretutindeni prin vinele omului: teama de ridicol cultivată de școală și validată de râsul mândrelor cu succes la băieți, iluzia de lungă durată a unei maturități emoționale și mentale care încă e de cealaltă parte a unui gard, dincolo de care alții știu mai mult și simt mai bine, toate astea sunt recognoscibile și trăite profund. Dar fără să producă o cantitate de negativitate care să se poată traduce în umilință ca stare. Fără ca bătăliile în „proști” și „gâște” de pe forumuri să genereze mai mult decât un zâmbet și o nevoie de îngroșat la maximum eleganța răspunsului. Senzația diferenței de depășit până la ștacheta ocazională a părut cel mai adesea una cantitativă (adică de depășit prin efort de evoluție), nu una calitativă (de „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”). Cred că umilința are loc de existență în spațiul neocupat de conceptul de a „învăța să poți”. A, că există și oameni-minune cu talente spectaculoase și de nereprodus? Desigur; și cultura din care provin pare să caște gura numai la abilitatea naturală, la „talent”. A te lăsa/simți umilit de talentul altuia, însă, este o chestiune de alegere personală a ștachetei.

[Singura stare asimilabilă în vreun fel golului de sine al umilinței în raport cu celălalt ar putea fi eventual teama de neînțelegere, teama de conținut străin pe care îl proiectează alții asupra ta însuți. „Să nu-și imagineze că sunt…”. Și nevoia aproape compulsivă de a dovedi, în atac-apărare, că nu ești toate chestiile de care ai oroare că ai putea fi (văzut ca fiind). Asupra acestei feliuțe mă voi întoarce cândva, căci combinația de nevoie de a fi agreat, nevoie de a fi perceput drept autentic, nevoie de canale menținute în starea de „încredere” merită demontată puțin. Dar aceasta devine o digresiune.]

Undeva în toate astea intră în scenă cel de-al doilea concept. Lumea din care vin reproduce la nesfârșit, după părerea mea, un ciclu al umilirii reciproce. În care umilirea, în accepțiunea mea, este confruntarea celuilalt cu imaginea de valoare nulă pe care o are el pentru tine/în ierarhia ta personală a importanței. Omul de la ghișeu care este nimeni pentru funcționară, pentru că și funcționara este nimeni pentru șeful ei, pentru că și șeful ei este nimeni pentru șeful lui și, poate, și pentru nevastă-sa. Luptele sterile în cine cât a citit. Învățătoarea care folosește idea de „ce știi tu ca să vorbești?”, părintele, de atâtea ori părintele… Proiectarea asupra celui cu care intrăm în relație fie a dezinteresului față de ce are de spus, fie a superiorității proprii, fie a argumentelor pars-pro-toto conform cărora, dacă nu suntem de acord cu un punct din discurs sau dacă nu a fost bifat Heidegger, nu se poate discuta, celălalt e un bou în toate domeniile despre care ar putea cuvânta – toate aceste strategii de umilire sunt de o banalitate aproape tragică. „Prost” în românește constituie un operator atât de elementar al comunicării că nici nu e de mirare că nu se mișcă nimic. Iar presupoziția relei credințe e la fel de răspândită. [„[…]nici nu mai știi dacă e răutate sau prostie.” „amândouă”, de pildă, e un dialog pe care-l resimt drept gata calcifiat în interacțiunile internautice și de cafenea ale românilor.]

Or, a te simți umilit, a încorpora presiunea lui „prost” sau a dezinteresului celuilalt, a accepta că poți fi privat de orice drept în interacțiune presupune a accepta că există o constelație de factori în care chiar ești acel nimic. Că cineva, o ființă sau o instituție, are dreptul intrinsec de a nu-ți acorda nicio valoare și că tu n-ai decât să accepți că ei au dreptate, pentru că e ierarhia lor și nu te poți bate cu ea. Uneori nu merită să te bați cu toate morile de vânt, desigur – și nu poți demonstra mare brânză. Dar merită conștientizat faptul că „a te simți umilit” ține de acceptarea de către tine a etichetei și de investirea lipitorului de etichetă cu putere asupra ta (fiindcă îi acorzi autoritate, fiindcă îți e ție important să fii văzut în binomul respectiv, fiindcă ai nevoie de o hârțoagă, fiindcă îți croiești drum prin lume, fiindcă ții la el/ea, fiindcă n motive). Așa cum merită conștientizat și faptul că propria ta răzbunare sistemică, lipirea de etichete de nonvaloare de jur împrejur, poate fi un simptom al necesității de a dovedi cumva extern că nu te simți umil(it)  – și de perpetuare a ciclului. Curios este că, și iarăși nu pot decât să insist asupra lui „după părerea mea”, ciclul poate fi rupt prin suspendarea insecurității proprii. Dacă ajungi la punctul în care nu-ți asumi umilirea, nu te vezi ca pe o cârpă în timp ce altul se șterge pe tine – fiindcă operația de a umili spune mai mult despre el decât despre tine, atunci satisfacția gestului de ștergere a ghetelor scade substanțial. Totodată, dacă ajungi în punctul în care vezi că tentația ta proprie de a umili este o reacție la umilirea pe care o resimți, poți elimina motivația celuilalt de a intra în același ciclu. Fiindcă nu dovedești că nu ești mai prost decât celălalt exhibând că ești mai bun decât celălalt, asta nu face decât să rostogolească bulgărele. O dovedești atunci când nu o accepți (nu că nu-ți pasă, nu că nu te doare, nu că te „întărești”). Nu accepți înlăuntrul tău minusul, căci ai încredere în cine ești. Pur și simplu nu ești mai prost. ȘI dacă există argumente credibile despre ce faci prost, încerci să îndrepți. Și atunci lovitura, în loc să sune a gol, în loc să producă reflexul din genunchi al lui „bine că ești tu…”, își pierde forța. Iar umilibilul devine demn.

Golul de apreciere pe scară ierarhică e greu de umplut; în schimb, golul de apreciere în relații de reciprocitate este, după mine, pe cât de autoreproductibil, pe atât de facil de eradicat. Cum spuneam mai an – a te simți jignit presupune a credita o afirmație despre tine cu o doză oarecare de valoare, implică teama de a fi perceput într-un anumit fel și acordă importanță opiniei celui care face afirmația. Toți parametrii sunt reglabili (și) din partea proprie.

Știu că în construcția asta mentală pun toată presiunea pe ce se poate face dinăuntru și nu pe ce este datoare sau nu să facă lumea dinafară, și că pare nedrept. Dar cred cu tărie că lumea dinafară reacționează în mod nemijlocit la ce proiectăm noi către ea. Cumva, cu cât ești mai capabil să te îndrepți singur, cu atât atragi mai puțină strâmbătate. Cred că e versiunea psiholight a aceluiași tip de revelație ca cea creștină (cea pe care creștinismul a uitat-o de mult) – că cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.

mat

Uneori poți să simți aproape fizic, cu golirea de speranță cu care vezi, pe sfârșitul verii, cum insulele de soare din cursul zilelor devin tot mai scurte și mai incapabile să te-ncălzească, cu acea resemnare cu care îți pui pantofii pentru prima oară, fiindcă trebuie să fii rezonabil față de propriul tău corp, uneori, deci, poți să simți cum peste ochi ți se închide, ca o cataractă, ca un plafon de nori, albeața mată a unei tristeți căreia toate binecuvântările zilnice nu-i pot sparge, cu clopotele lor, densitatea. Și știi că te vei lupta cu stratul de mat și azi, și mâine, și cât te vor ține puterile, că vei trage de tine să încalți mental sandale până la ultima suflare. Și știi că depinde doar de puterile tale. Și că binele e înăuntru. Dar asta nu face ca iminența matului să fie mai puțin prezentă.