ars bloody poetica

Și mă întrebi socratic, cu răbdarea unui cioban care mână blând un măgar necooperant către concluzii: – De ce foame îți ține această iubire?

Și eu îmi cântăresc cuminte răspunsul: – îmi ghiorăie mațele, avem în grajd niște fân?

– Când îți e frig, te învelește această iubire? – Nu e treaba iubirilor să mă învelească, îți spun, nu e treaba nimănui, asta e o lecție importantă.

– Îți oblojește această iubire frica din copilărie de covorul de broaște țestoase dintre pat și ușa de la baie? – Nu-mi mai fusese frică să calc pe carapace de pe la opt ani, îți răspund. Ies broaște din toate dulapurile.

– Poți să spui cu limpezime, aceasta, de aici până aici, este o nevoie fundamentală pe care mi-o îndeplinește iubirea?

Și gardul de care încerci să mă legi se apropie și e un gard numai bun, putem adăsta în funia scurtă a rațiunii nevoilor fundamentale, e aproape comod lângă gard.

– Oamenii  nu se adapă numai cu apă, dau să zic, și brusc mi-e rușine de excursul gnostic și tac.

– Oamenii sunt poate un catalog de necesități, cu sloturi, simpli și predictibili ca niște mașini, bagi traume, ies opțiuni politice,  asta până acolo unde îi apucă iubitul, care e în sine o nevoie fundamentală – moment în care mă încurc în raționamentul aparent circular și iar tac.

Cu căpoșenia măgarului, o iau de la capăt: – Oamenii nu se termină unde li se termină pielea, de fapt operăm cu o conceptualizare eronată a finitudinii. Ei sunt un fel de lichide pe care le conține numai parțial chestia asta pe care o veghem împotriva accidentelor. Alte proporții, imposibil de cuantificat, decantat sau extras cu pipeta, sunt găzduite în cești care îi conțin în principal pe alții, așa cum ceștile noastre ciobite sau cu logoul fostului angajator sunt pline și cu ceaiuri și cafele externe. Cu strămoși, prieteni și iubite. Ce vreau să spun e că oricum nu mă poți aduna de pe toate podelele pe care m-am vărsat din greșeală sau în dușmănie. Nu există întreg gestionabil cu cantitatea corectă de fân, cu un singur set de nevoi fundamentale de îngrijit gospodărește. Iubirile schimbă, doar aparent imperceptibil, gustul oamenilor, le creează nevoi mai multe și mai stranii decât le rezolvă vreodată, îi fac dulci, serbezi, acri, îi amestecă cu lichid de frână, antigel sau acid de baterie, în funcție de ce li se mai întâmplase și celorlalți pe parcurs; iubirea e, probabil, procesul prin care ne diferențiem, treptat, de colostru. A, că ăsta e un model științific al lumii care mai mult încurcă lucrurile decât să le explice? De acord. Dar când ne spargem, celor care ne iubesc nu le va mai ține de sete că ne vor fi îndeplinit nevoi fundamentale. În jurul lor, cu puțin noroc, mai sunt alții care au mai păstrat în vine contaminant – măcar de un shot.

în sat

Durează două ceasuri să întinzi luminițe în copaci, mese pliante și fețe de masă pe mesele pliante, să cari, să aduci, să râzi cot la cot cu ceilalți care muncesc. O mare chestie asta, râsul în timp ce muncești de bunăvoie. Apoi durează două ceasuri să intri și să ieși doar relativ întreg la cap din valea de cenușă a lui de ce facem asta, spațiul privat al oboselii infinite și al lui nuașadarcumaltfel. În cele din urmă ieșim pe stradă cu toții, cu rachete de badminton, cu cretă pentru desenat pe asfalt, sărim șotroane și jucăm fotbal de masă – pe care niște vecini l-au scos cu solicitudine din garaj și care se dovedește starul absolut al petrecerii. Joacă toți băiețeii cu toți băiețeii, ne bate familia de sirieni fără drept de apel, se fac tabere copii contra părinți, zvârrr se învârt fotbaliștii de plastic. Merg până la ușă să iau ceva, să duc ceva înăuntru, nimic important. În mijlocul străzii, un domn cu un halou de păr alb și privire foarte concentrată, de miop fără ochelari, studiază zumzetul de mai încolo, de unde vine muzica. E cineva de la căminul de bătrâni de peste drum, n-am văzut decât rareori un om neînsoțit pe stradă, îl întreb dacă nu vrea să ni se alăture, îi invitasem și oficial, e petrecerea tuturor, zic. Se bucură, zice, vin imediat, numai să-mi iau căruciorul și poate să-i conving și pe alții. O jumătate de oră mai târziu șade la o masă cu partenerul lui, așa ni-l prezintă, beau în soarele blând câte-un pahar de rosé. O oră mai târziu sunt vreo cinci, înconjurați de cărucioarele parcate lângă ei, se scoală pe rând să joace fotbal, dacă îi țin picioarele. La un moment dat unul întreabă „Cine pune muzica, putem să cerem să ne pună ceva?” și adolescenta care face pe dj-ul îi caută o romanță patriotic-dulceagă. „Am evadat, râde cel cu căciuliță către una dintre organizatoare, dar pe la opt or să vină să ne adune să ne dea medicamentele.” Copiii tuturor gonesc pe străzile fără mașini, pe trotinete, pe role, își aduc unii altora jucării potrivite, uite, stepul ăsta mi-a rămas mic, dă-te tu pe el; vreți să scot mașina cu telecomandă? Un cuplu la vreo optzeci de ani se extaziază povestind cum au fost pe Dunăre de la Sulina până în Pădurea Neagră, da, s-au oprit și în București și în Constanța, când? a, acum vreo cinci ani. Domnul e englez, n-au vrut niciodată să locuiască acolo? A, nu, între Franța și Belgia sunt niște oameni fericiți, flamanda lui nu are fir de accent, franceza nici atât, știți că pe la șaizeci și ceva s-a apucat de rusă? Întotdeauna a avut un simț extraordinar al limbilor, dumneavoastră veți înțelege… dar după șaizeci nu se mai fixează chiar așa, completează el jenat de laudele ei entuziaste. Să veniți cândva pe la noi la un pahar de vin. Se vorbește animat despre pensii, licee, evoluții în IT, programe radio, construcțiile noi din cartier, geografia dispărută a cartierului, ziua monumentelor deschise, istorie locală, straturile administrative infinite și inutilitatea lor, se evită cu eleganță politica. Mamele de pitici mici îi pun la grămadă, să se cunoască, tații le fac pe rând baloane de săpun, vine mașina cu înghețată care pune ostentativ clopoțelul creepy. K, vecina moldoveancă, venită de data asta fără mama ei de la Odessa, sporovăiește de zor cu V, dentista noastră bulgăroaică – au copii de o vârstă care își încearcă dinții în creștere pe câte o bucată de castravete de căciulă. M, vecina poloneză, îmi împărtășește secretul că puștiul ei de cinci ani susține că fiică-mea e foarte frumoasă. Unii din cei din garda veche le-au fost altora din garda de vechime medie profesori de muzică la școala primară. Mama farmacistei din colț ținea farmacia din colț și acum patruzeci de ani. Fiica vecinei care s-a stins este înconjurată de un cerc de căldură toată seara. Cuplul de francofoni care s-a mutat săptămâna trecută vine de la un triatlon, sunt încă în hainele de competiție, dar iată, strada îi întâmpină. De la un colț la celălalt locuiesc cel puțin cinci artiști plastici. Se vorbește de ani buni despre o expoziție comună. Se întunecă pe nesimțite, așa cum se întunecă vara la mare dacă te joci în spatele corturilor fără oră de culcare și nu știe nimeni unde ești. Unul dintre veteranii cu barbă albă întreabă en passant dacă anul ăsta mai am vreun rest de palincă. Cum să n-am, ei sunt singurii utilizatori. Anul trecut îmi dăduse la schimb telemea din Muntenegru, încurcate sunt căile… Strângem măsuță cu măsuță, cot la cot, mult după miezul nopții – strada rămâne lună. Farfuriile neidentificate se vor împărți mâine. Copiii vor întreba începând de a doua zi când e următoarea petrecere a străzii. Și acum știu cine locuiește în camera de vizavi.

kidsstreet_LIInkedcocoonstreet_LI

back to school

iarba e atât de saturată de soare pe cât sunt ligheanele din pod de pline cu apă de ploaie, urechea internă de asurzită de crănțănitul unui morcov și capetele de țară de înțesate de amintiri. Școala a fost măturată, vopsită, plivită și așteaptă să îi țiuie pereții după prima zi cu regimentul de redisciplinat. Black eyed susans s-au prins pentru prima oară anul ăsta și își înfoaie la lumină, competitiv, gălbeneala. Cecil coboară din brad, ca de obicei, cu un zgomot mai potrivit unui avion cu reacție și își folosește caraghios trenul de aterizare, te miri cum îi frânează piciorușele corpolența cenușie. La capătul traiectoriei pe care l-a rostogolit inerția ridică un cap demn ca să-și mascheze jena, nici usturoi… mă rog, struguri, n-a mâncat…

Doar câteva zile până la primul tren care va reîncepe să dea măsura timpului. Contabilitatea e în ordine, înscrierile pentru târg sunt aproape gata, petrecerea străzii e pregătită, dulapurile sunt reorganizate, pătrățelele de pământ ale copacilor sunt replantate, schela se dă jos azi; se încheie o felie a zecilor de munci neluate în calcul, începe una de zeci de munci burghezo-moșierești contabilizate destoinic, pagină cu pagină. Degetele încă miros însă azi a vopsea și a praf. Un nor cât o lavetă de bucătărie se scapă de cinci picături și cere scuze publicului neimpresionat. Cauți de zor în memorie cântece care să se potrivească acestei stări de suspension of disbelief, pare că toate sunt despre totul sau nimic și asta nu cooperează ca fundal pe care să doar mergi până unde te duc picioarele. Home is în ‘toate părțile deodată, zise cel fără părți’.

flow

Conform așteptării, bazinul e neprimitor și rece. Nu e vreme de negociat cu reflexul pilomotor, in is in dintr-o bucată, ca plasturele. Prima lungime tragi de tine dement, un gând supraveghează cât de tare împing picioarele, unul se ferește, oprimat, de stropii de pe culoarul alăturat, un gând mormăie că se cam simte că n-ai făcut asta de mult, unul biciuie „mai repede, mai repede, uite câți oameni sunt, te va prinde din urmă cineva și se va enerva că înoți așa de încet”, să nu fim în drum, să nu trebuiască să ne ocolească, toți acești oameni cu echipament profi care par să aibă ce căuta în piscină marți dimineața, probabil că sunt aici mereu, precum copacii în pădure, oameni care știu ce fac și fac treaba cum trebuie, cu care nu te compari, oameni acoperind suprafața piscinei ca țânțarii un ochi de baltă, omenirea asta care se pricepe aproape prin definiție să-și stea în calea către lucrurile care ar putea-o bucura, iritându-se reciproc, la fel boscorodești și a doua și a treia lungime, numărând fără sens mișcările, gonind în fața unor rechini inexistenți, un cardio neașteptat pentru o operațiune de rezistență, fir-ar să fie de plămân, după trei sute de metri începi să te întrebi dacă mai poți, devine tipul acela de sfârșeală în care îți promiți recompense dacă mai alergi până la colțul străzii x, când brusc, din scuipătura acidului lactic probabil, corpul trece pe alt ritm, arătându-i minții defecte un mare deget mijlociu, se mută în minima rezistență, în mișcarea de înot care pare să nu coste nimic și cu care se poate supraviețui trei zile după un naufragiu sau se poate trăncăni cu Ioana în larg la nesfârșit, simplu, ritmic, fără zbatere, fără exagerări, ochii se fixează într-o bagdadie undeva sub suprafața apei, urechile încetează să înregistreze prezențe și stropii se dispersează în zbor înainte să te atingă, iar direcția se ține pe bază tactilă, pânza dintre fluid și gazos stând în contact permanent și senzual cu pielea subțire a buzelor, un înot de liliac navigând pe baza ecoului liniei orizontului, tu în apă și apa în tine, fără ceas, fără număr, fără tehnică conștientă, nu e tocmai pânza sărată sub care sticlesc noctiluci, dar măcar ai luat cu tine din acele vremuri putința de a te bucura, iar încă șapte sute de metri mai târziu nu te-a ocolit nimeni, poate pentru că au trecut prin tine, competitiv, ca prin bucurie.

chimie cu articol hotărât antepus

Niste caraghioși, alchimiștii,

cum de nu și-au dat seama

că cea mai și cea mai prețioasă substanță

care, dacă ar putea fi distilată,

îmbuteliată și administrată în mod regulat,

te-ar face nemuritor fără urmă de îndoială,

de vreme ce – în dozele luate accidental –

face ca timpul să se cel puțin îndoiască

că cea mai neprețuită, spuneam,

este substanța aceea

înfiripată precar și sporadic între doi catalizatori

grație căreia

aceștia se delasineînțeleg.

networks, donuts, sharing

I have written before about the funny way the world seems to aggregate information and bring it to you at the most relevant moment, although, of course, there is always the bias of things you see only at the moments you are able to see them – they might have crossed your path a thousand times without an imprint on your retina.

So here I am, experiencing this new instance of such a-la-carte catering to one’s soul. Two weeks before leaving on holidays, my brother and his girlfriend brought the girls two books: a Narnia volume and Coraline. We have spent the first couple of evenings reading a page of each, but they were so narratively similar up to the moment of passing through the door (which was funny in the same „mental drawer” way, but that’s another story), that we dropped one for a while, so as to give it full attention later, and stuck to Coraline for the holidays.

Independently of all this, two issues ago, one of the few magazines I ever subscribed for sent me a book, carefully packed together with the issue. There was a stack of books in line for reading, some borrowed and due back, some shared by close friends and so more compelling as an exercise in togetherness, so it was only the day we left that I got around to picking it up. I would never have done so by myself in a bookstore – the book is called The Art of Asking and, if there was ever a concept I was terrified of, that would probably be it. Also, the cover was a picture of the author reasonably naked and looking extremely vulnerable. All the more reason to avoid any cognitive dissonance with a big detour around it. But then again, the people of this magazine had chosen it, and the last time they had sent me a book, I had cried. I trusted them to know what I needed to be confronted with, and I was treating their recommendation to some degree just like one from a friend, so I packed the book together with Coraline in the suitcase and took off. The first couple of evenings of the holidays we read Coraline out loud as our eldest slowly got caught up in the story. (It’s a Romanian translation, so it’s more difficult for her to follow than in Dutch – I mime a lot on the side.) But, as you do on holidays, we spent the evenings laughing and talking and drinking, so there was no „own” reading time. However, a few days later, over coffee, my brother saw me with my book open. He was amused: „You do know she is his wife, right?” „Whose wife?” „This girl you are reading, Amanda Palmer, she is married to Neil Gaiman, the author of Coraline”. I felt like I was passing through the door to other worlds myself – all these people I knew nothing about, who apparently were terribly famous, in what cave had I been living? And also, how funny that our holiday bag brought them, together, to my attention.

The thing is, of course, beyond the anecdote, that the real reason for writing this is to say thanks. Which may be an awkward thanks, given that Amanda (it even feels awkward to call her by her first name) is someone who is thanked often by a solid base of fans for her music changing or improving or enriching their lives. I do not think I have ever heard an iota of her music, other than by complete accident and without being aware of it. For the sake of the authenticity of the thank-you note, I have even abstained from opening a youtube window to look it up. For the sake of the same authenticity, I must say I’m only halfway through the book. But realising to what degree her network of… I guess, simple and pure love works in real internet time, I feel compelled to send it back as it is working on me: while-in-the-process. I am not trying to distill things I am learning just yet – it would be wrong, inefficient and somehow rude not to let the insights (and the poetry) change my fabric slowly. I just meant to say hi.