networks, donuts, sharing

I have written before about the funny way the world seems to aggregate information and bring it to you at the most relevant moment, although, of course, there is always the bias of things you see only at the moments you are able to see them – they might have crossed your path a thousand times without an imprint on your retina.

So here I am, experiencing this new instance of such a-la-carte catering to one’s soul. Two weeks before leaving on holidays, my brother and his girlfriend brought the girls two books: a Narnia volume and Coraline. We have spent the first couple of evenings reading a page of each, but they were so narratively similar up to the moment of passing through the door (which was funny in the same „mental drawer” way, but that’s another story), that we dropped one for a while, so as to give it full attention later, and stuck to Coraline for the holidays.

Independently of all this, two issues ago, one of the few magazines I ever subscribed for sent me a book, carefully packed together with the issue. There was a stack of books in line for reading, some borrowed and due back, some shared by close friends and so more compelling as an exercise in togetherness, so it was only the day we left that I got around to picking it up. I would never have done so by myself in a bookstore – the book is called The Art of Asking and, if there was ever a concept I was terrified of, that would probably be it. Also, the cover was a picture of the author reasonably naked and looking extremely vulnerable. All the more reason to avoid any cognitive dissonance with a big detour around it. But then again, the people of this magazine had chosen it, and the last time they had sent me a book, I had cried. I trusted them to know what I needed to be confronted with, and I was treating their recommendation to some degree just like one from a friend, so I packed the book together with Coraline in the suitcase and took off. The first couple of evenings of the holidays we read Coraline out loud as our eldest slowly got caught up in the story. (It’s a Romanian translation, so it’s more difficult for her to follow than in Dutch – I mime a lot on the side.) But, as you do on holidays, we spent the evenings laughing and talking and drinking, so there was no „own” reading time. However, a few days later, over coffee, my brother saw me with my book open. He was amused: „You do know she is his wife, right?” „Whose wife?” „This girl you are reading, Amanda Palmer, she is married to Neil Gaiman, the author of Coraline”. I felt like I was passing through the door to other worlds myself – all these people I knew nothing about, who apparently were terribly famous, in what cave had I been living? And also, how funny that our holiday bag brought them, together, to my attention.

The thing is, of course, beyond the anecdote, that the real reason for writing this is to say thanks. Which may be an awkward thanks, given that Amanda (it even feels awkward to call her by her first name) is someone who is thanked often by a solid base of fans for her music changing or improving or enriching their lives. I do not think I have ever heard an iota of her music, other than by complete accident and without being aware of it. For the sake of the authenticity of the thank-you note, I have even abstained from opening a youtube window to look it up. For the sake of the same authenticity, I must say I’m only halfway through the book. But realising to what degree her network of… I guess, simple and pure love works in real internet time, I feel compelled to send it back as it is working on me: while-in-the-process. I am not trying to distill things I am learning just yet – it would be wrong, inefficient and somehow rude not to let the insights (and the poetry) change my fabric slowly. I just meant to say hi.

 

 

Anunțuri

despre categorii, iar.

Eu n-am apucat-o pe Alice. Mi se spune că era categorică, fermecătoare, boemă și conservatoare până-n unghii în același timp. Am auzit legende despre ce-i plăcea lui Alice și cum își construia conceptul de aristocrație dintr-o genetică demult desuetă. Am auzit bârfe despre ininteligibilul vieții ei și povești despre normele pe care le enunța altminteri. Nu pot decât să spun că, în cursul istoriei familiale, mentorii ăștia care n-au apucat să mai crească ei înșiși dincolo de adolescența pupilelor lor tind să aibă o aură  aproape mistică a înțelepciunii. Care e pasată apoi, ca un joint fără filttru, din muiere în muiere, indiferent de schimbarea condițiilor generaționale, dar fără a se analiza lucrul cel mai simplu, și anume – măcar primei înțelepte i-a făcut bine să trăiască conform preceptelor ei? Aceste înțelepciuni, dincolo de dacă mi se potrivesc sau nu, au făcut oare pe cineva să funcționeze în mod mulțumitor pentru sine? Sigur, facem cu toții pașii inevitabili care ne duc în locuri în care este cel mai plauzibil că putem conviețui cu noi înșine. Dar cărăm cu noi chei de lectură ale alegerilor posibile pe care cineva, în anii 40, le moștenise poate din secolul dinainte. Cărăm cu noi posibilități/imposibilități, o împărțire a lumii în discutabil și ne-, definiții ale responsabilității care nu sunt puse cumsecade sub nicio lupă critică. Ca orice religie, moștenirea feminină este pasată întreagă, iar abaterea de la litera ei înseamnă că ai căzut de partea cealaltă a „ceea-ce-credem-noi-despre-noi”. Ca orice religie, ea reproduce în mod invizibil modele de interacțiune și de putere care pun omul în aceeași situație, repetitiv, aproape orice ar alege. Fiindcă își creează biserica identic. Ca atare, sper ca acest an ireal să fi generat mutația – am învățat cele ce erau fundamentale din jointul șirului de femei capabile să mute munții din spatele meu. Ele sunt, fiecare la rândul ei, admirabile. Ele sunt, fiecare în felul ei, singure. Trebuie să existe modalitatea de a învăța pasul în plus – și anume, cum se împarte sacul fără să devii mai puțin puternic. Cum se deschide și se mătură fiecare cămară, fără a lăsa să crească în ele arahnide care să pară tot mai mari de pe partea cealaltă a ușii. Cum se trăiește altminteri, azi. Alice, sper că ai fi de acord.

despre sărăcia cu duhul

Despre fericire, așa cum o propune constituția acelui stat care uită să le spună supușilor săi că drepturile nu sunt și obligații, despre recunoașterea ei, despre cele mici și cele mari, despre fericirea pentru că și fericirea în pofida, pare aproape obscen să scrii. Modurile contradictorii în care valorizăm lucrurile pe lumea asta fac ca, deși fericirea e o chestie după care tânjim ca disperații, cu toții, în jurul căreia ne organizăm viețile ca să-i oferim toate condițiile să se întâmple, ea să fie totodată un concept despre care se poate scrie fie numai în poncife de facebook, fie doar în transcendențe steinhardtiene (știu că-i fac omului o nedreptate; iau doar o scurtătură conceptuală, iertare). Atribuim profunzime și inteligență cu mult mai mare ușurință celui care glosează despre disperare, lipsă de sens, absurd, și părem să măturăm dreptul la fericire spre un univers al celor săraci cu duhul, ca și cum binele n-ar exista decât pentru că nu te gândești destul.

Și da, e obscen să fii fericit în timp ce mor oameni de ebola, cancer, foamete și războaie. E egoist să-ți exhibi bucuria, ignorându-ți semenii cărora le e rău (fericirea funcționând cumva ca bogăția, în aceea că existența ei vizibilă face ca săracul să-și simtă mai acut sărăcia). E nesuferit să se vadă că ți-e bine, mai ales atunci când nu ai niciun merit în asta, eventual exclusiv noroc chior. E fix ca cei care câștigă la un joc știind că li s-au dat cărți mai bune, și-și permit să rânjească încrezut. Îți vine să te ascunzi mai curând decât să rostești fie și cuvântul. E indecent. Dar totodată, valorizarea asta a binelui trăit cu oasele ca ceva care poate fi apreciat numai pe tăcute și strigat numai în situații ritualice, dacă te-nsori sau faci plozi – și să te ferească sfântul să nu fie alea cele mai „oau” momente – face ca lumea din jurul nostru să pară adesea mai sumbră sau mai stupidă decât e. Mai grav de atât, faptul că ne e jenă să ne bucurăm public de cele ce ne bucură ne face uneori să uităm să fim recunoscători pentru ele. Să ne trăim fericirea ca pe o stare de sănătate, imperceptibilă pentru că e „for granted”. Vizibile și discutabile fiind, invariabil „problemele”.

 

Azi, și nu numai, mi se pare că e musai să tac. Că n-am dreptul să scriu decât atunci când mă mănâncă câte o gaură neagră. Că dacă îmi admit fericirea, dau dovadă de nesimțire. Și cu toate astea, sunt fericită, pentru că. Sunt fericită, grație. Sunt fericită, în pofida. Sunt fericită, cu permisiunea. Sunt fericită, cu ajutorul. Sunt fericită, cu conștiința. Sunt fericită, prin absurdul. Sunt fericită, cu recunoștința. Sunt fericită în inconștiența mea*.

 

*Vorba lui dirigu, odihnească-se el într-o lume fără elevi.

întâlniri

Pe stradă, oamenii reacționează surprins-stânjeniți atunci când ți se întâlnesc privirile cu ale lor mai mult de o fracțiune de secundă. Ca și cum, pe stradă, ar avea garda jos la cum își apără gândurile de lumea exterioară și o privire străină le-ar putea citi direct în suflet. Sigur, poate că proiectez asta din pricina surprizei-stânjenelii proprii. Însă în ultimele zile mi s-a tot întâmplat să susțin, aproape fără să vreau, privirile cu care m-am intersectat întâmplător – cu un fel de curiozitate experimentală. Dincolo de supriză, acoperită adesea cu un zâmbet de conveniență („oare mă știe de undeva?”), m-am întâlnit, la un biciclist pe cursieră, la o doamnă în vârstă cu părul proaspăt scos din mâinile unei coafeze, la un domn care circula prin Bruxelles pe 8 august cu fular peste costumul impecabil (e adevărat că doar eu umblam azi-dimineață prin ploaie în sandale), cu o bucurie extrem de umanizantă, cu un fel de recunoștință pentru ruperea convenției prin care nu ne vedem unii pe alții. Cu un soi de împărtășire neașteptată a secundei. Dincolo de garda abandonată se vedeau oameni pur și simplu frumoși. Sigur, aceia fiind oamenii care și răspund la privire :). Sigur, eu văzând doar ceea ce pot vedea 🙂 .

despre „issues”

Oamenii vin și pleacă, după cum îi mână treburile și viețile. Așa cum și tu vii și pleci, trecând uneori fantomatic prin viețile altora. E idiot, înțelege, să te lași durut în virtutea experienței durutului, doar fiindcă niciun drag nu e simultan echivalent – uneori e, și acelea sunt fărâmele de miracol. În restul timpului, în loc să păzești în continuare în creier telefoane care nu sună, știind altminteri prea bine că or păzi și alții prin suflete telefoane la care tu însăți nu apuci sau nu ai cum să suni, mai bine ai pune de-o prăjitură. Știi, fie că oaspeții vin sau nu, dragul tău e cel important, e cel care merită să fie pus într-o prăjitură. Și da, probabil că e bine să realizezi, pentru igiena internă, în ce măsură adolescența a internalizat mecanismul de a acoperi durutul – și buba cretin-nevindecabilă a respingerii – cu drag, pe care-l crești mai mare decât e, ca să compenseze jena propriei tale dureri. Deci poate ar trebui să micșorezi prăjitura, nu dintr-o morală a ce merită și ce nu, ci ca să rupi cercul dezamăgirii autoinduse. Dar chiar și așa, știi, poate că o prăjitură cu lacrimi ar funcționa ca purgativ pentru întrebările pe care nu vei îndrăzni niciodată să le pui. Nu-i nimic de-nțeles, oamenii uneori vin și uneori pleacă, dă-le prăjitură, să aibă la drum.