nici nu-i nevoie de recitire

Jurnal de bord, intrarea 9999. E dificil către imposibil pentru posesorul temporar al Auryn-ului să stabilească în vreun fel care este jumătatea drumului dintre cine era și cine urmează să fie. Spre liniștea lui mentală, își poate spune că parcursul din lumea reală nu este încărcat cu aceeași valoare plus-spre-minus a direcției. Această poveste este și nu este despre pierdere. Este, ca totdeauna, despre studiul meta al unei stări de între-lumi, în care, de data asta, suprapunerea tranziției lumilor interioare pe tranziția înspăimântătoare a lumilor dinafară are loc simultan, cu consecințele pe care acest proces de destructurare a reperelor îl poate avea pentru otolita producătoare de rău de mare.

Înainte de Paște, cu disciplină, am vopsit ouă și am făcut ciorbă cu leuștean. Ancorele ritualice au refuzat, de data asta insistent, să se agațe oriînce. Copiii nu au participat la vopsit, fiindcă au găsit între timp ceva mai bun de făcut (de plantat semințe pentru o grădină de legume, ceva de altfel util, haios și, în fond, educativ). Ciorba a mirosit grozav, fiind apoi legumită împotriva voinței de majoritatea participanților. Eu însămi, înainte de a le pune tuturor sub nas cele de mai sus, am avut un moment de plutire a coiotului dincolo de marginea prăpastiei, simțind că (știu că) alerg de vreme relativ îndelungată dincolo de sol, dar că a înceta să fac efortul înseamnă o trădare implicită, de dimensiuni și mai mari decât până acum, a pachetului de lucruri neesențiale, dar esențiale, pe care-l am de predat. Ca și cum în lanțul de oameni care-și predau găleata cu apă, îi văd cu oroare pe cei care predau găleți fără să schimbe nimic la conținutul lor, fără să le verifice critic zeama, chiar și atunci când dau mai departe numai forme, și ca atare, în operația de a testa migălos funcția a tot ce dau mai departe, mă trezesc că găleata mi s-a golit pe jumătate, fără să fi avut timp s-o umplu cu altceva.

Nu e vorba neapărat de ritualuri aici, deși ele sunt punctele unde mitul se atinge cu suprafața și deci se vede mai clar că nu ți s-a cristalizat narațiunea alternativă. Nici nu cred că sunt singură în proces, sau mai dezrădăcinată decât alții – cred că multe din cele ce se întâmplă de jur împrejur sunt reacția otolitelor colective la zgâlțâitura muchiei continentale dintre miturile personale și/sau societale. Dar acesta este alt meta.

Apoi, în dimineața de Paște, am stat într-un petic de soare și am jelit-o, poate pentru prima oară altminteri decât în vis. Am repetat, în buclă, în cap, „Hristos a-nviat!”, iar la telefonul imaginar s-a recompus, încă audibilă, vocea ei încălzită de răspunsul convins, iar în fața ochilor s-au scurs seri după seri de întoarceri cu palma încinsă de lumina apărată de vânt, turele de împărtășanie și forma de chec cu chestia aia care n-avea de-a face cu drobul , dar pentru noi era. Fanatismul perceput în radicalizarea ulterioară din jur mi-a furat-o treptat, și pe ea, și întreaga trăire ritualică creștină. M-am delimitat de bunăvoie, radicalizându-mă în raport cu forma, în măsura în care forma nu mai acoperea, pentru mine, adevărul școlii de credință. M-am luptat cu erdoganizarea, entuziast și plin de speranță, până când am descoperit că am încetat să sper. Încetul cu încetul, acasă încetează să mai fie acasă, deși sunt dispusă să prind rădăcini pretutindeni și mi-s dragi oamenii în varii constelații. Prețul pentru a-ți menține mintea-n scaun, în tăvălug, este că lași să se spargă, placă fotografică cu placă fotografică, bucățile pe care nu le poți lua cu tine dintr-o lume care n-are răbdare să le conserve în mod structural. Mai salvezi un vierme plângător, mai distrugi o palmyră, în același gest. Ende are și n-are întru totul dreptate. Nu atât a dori, cât a trăi pur și simplu e o continuă despărțire de tine însuți, acela care face ciorbă.

și totuși

Tăvălugul informațional, sufletesc, politic, profesional, educațional, thanatologic sau pe muchie, în ordine aleatorie, a preluat la un moment dat cârma cu brutalitate, nemailăsând niciun neuron liber să facă operația de a pune lucrurile în paradigme personale. Operațiile mentale au devenit exclusiv reactive, capacitatea de concentrare și de ierarhizare a imputurilor s-a redus dramatic, gândirea strategică s-a atrofiat și pe dinăuntru a apărut o ființă care reacționează ca un elf domestic ferindu-se de iminența continuă a bătăii cu bățul. Sufletele bătute cu bățul uită că le stau la dispoziție opțiuni. Frica este o formă de sărăcie mentală, închide sinapse și posibilități. Sub imperiul droburilor de sare, omul uită că există puncte în care, fie și pentru perioade limitate, e sănătos să te extragi din situațiile care-ți produc exclusiv panică și să te pui pe picioare înainte să mergi mai departe. Uită că au descoperit în multiple rânduri că o mare parte din formele de prizonierat te leagă de gard acolo unde te ții tu pe tine prizonier, în virtutea unei imagini despre tine, a unui imperativ moral, a unei convingeri, din frică sau uneori din inerție. Iar tăvălugul de rău n-are răbdare să-ți aduci aminte sau să afli. Dă mai departe pe cocoașa ta, din ce în ce mai des, din ce în ce mai hotărât, sau în orice caz percepția ta e asta – fiindcă cu cât ești mai puțin subiect, cu atât ești mai vizibil obiect (uneori, în plus de bețele altora, obiect al propriei învinovățiri că nu faci altfel, că te ferești prea mult, că n-ai priceput ce trebuie).

Problema e că e greu să te scoli din pumni. Ca să faci față adesea îți mănânci singur și resturile de energie, te anesteziezi cu și mai multe informații, te scufunzi în compulsiuni sau te pui într-un colț și aștepți să treacă – ceea ce refuz să fac, dar cumva, implicit, e acolo și partea asta. Pun mâna astăzi să pun pe hârtie câteva rânduri pentru că fie și un căpețel de ordine poate fi o piatră pe care să stau. Da, cred în continuare că trebuie să înghit puhoiul de informație ca să știu ce mă paște și că să închid robinetul e iresponsabil. Da, cred că a face lucruri, chiar și atunci când pare fără sorți de izbândă, este mai valoros și te învață mai mult decât a răbda sau a deznădăjdui. Da, știu că făcutul în mod compulsiv e doar o formă de a te iluziona că nu îți irosești timpul cel puțin pe pământ, și că probabil că ar fi inteligent să prioritizez cele care merită făcute în raport cu altele. Da, știu că există răspunderi de la care nu te poți  deshăma, și că anumite pârtii de gândire a răspunderilor cu pricina rămân tot timpul deschise, făcând cel puțin zgomot în mecanism, când nu-l acaparează cu totul.

Dar în lipsa unei imagini clare despre de unde ar putea fi apucat măcar viitorul propriu, fără a decide dacă vreau să găsesc un cot de drum de unde să pot munci la subminarea tăvălugului sau dacă vreau să îmi dau voie să fiu acest om mărunt cu treburile lui mărunte și pașnice – cu acceptarea implicită a mărunțimii și a posibilității ca pașnicul să nu mai fie multă vreme o opțiune dacă nu faci nimic să-i păstrezi coerența – fără să iau hotărâri cumva fundamentale și overdue despre cum definesc valoarea adăugată și unde trebuie ea aplicată, viața va continua să se accelereze pe această pantă imbecilă pe care ești trăit în loc să trăiești.

Ordine, deci.

Despre cauze (sau radicalitatea c’est moi)

În aceeaşi dodie identitară (cu postul anterior): ce imaginezi despre cine şi cum ai vrea să fii nu este neapărat „cum îţi vine”-le. Mantra obsesivă a lui „be yourself” nu înseamnă nimic mai mult decât că e sănătos ca diferenţa între ce proiectezi despre propria ta identitate, omul pe care vrei să-l fii şi cum îţi vine în mod „natural” să fie cât mai mică, pentru ca a) proiecţia să nu fie vizibilă ca un fals dinafară, ceea ce te decredibilizează că interlocutor autentic şi b), mult mai important, ca să nu te coste un efort uriaş să-ţi umpli propria proiecţie. Ilustrând la scara revistelor de femei, incoerenţa dintre una şi cealaltă nu trebuie să ajungă la dimensiunea fundului uriaş proptit în skinny jeans. Dar a purta ceva mai adaptat realităţii sau a slăbi sunt decizii mult mai la îndemână (fezabile sau nu, asta e altă întrebare – dar în orice caz demne de luat în calcul) decât a umbla la proiectul identitar sau, o, oroare! la reacţiile automate ale materialului uman. Însă a lucra tot timpul cu o proiecţie de „sunt cineva care musai poartă skinny jeans” fără să reuşeşti să intri în ei de-adevăratelea produce nefericire. Iar la capătul celălalt, a abandona proiectul identitar din neputinţa îndeplinirii condiţiilor creează vinovăţie şi frustrare (presupunând că omul își dă seama de abandon).
Obsesia societăţii noastre cu privire la autenticitate traduce imperfect, cred, necesitatea de a produce un acord fin între materialul din dotare şi locul identitar dezirabil. Problema pe care nu o recunoaştem suficient este că multe din proiecţii sunt, prin definiție, social acceptabile, deci sună frumos, în vreme ce oamenii sunt egocentrici prin natura lor (ceea ce nu se acceptă în mod explicit în imaginea-de-sine). Majoritatea proiectelor frustrează prin simpla lor adoptare un set de mecanisme de holbat în buricul propriu, sau pur și simplu stipulează prioritatea altor criterii decât binele de sine pentru a certifica că ești un om fain – ceea ce face ca omul să aibă nevoie să evacueze frustrarea și disonanța cumva. Unul din modelele pe care cred că le-am identificat este cel al evacuării frustrării de acest tip printr-o doză crescândă de dogmatism. Idealul pe care ţi-l impui ţie (în contextul proiecției identitare) devine astfel un deziderat abstract, de tip „este bine/frumos/sănătos/social corect aşa şi nu altminteri”, iar raţionamentul „dacă toţi ar face că mine, lumea ar fi mai bună” serveşte ca supapă a efortului și oboselii acumulate ca să fii ce vrei să fii, transferând greul tău (real, dar inacceptabil, căci autoimpus) în imaginea lenei/neadecvării/imaginii greşite despre lume a celorlalţi (care nu au proiectat cum vor să fie la fel ca tine, și ca atare nu operează cu aceleași criterii). În consecinţă, „the other” devine incompatibil cu tine-cel-perfect şi apare drept cauză a frustrării. Se poate ilustra cu skinny jeans, dar mi-e lene şi deviază prea tare subiectul. Se poate ilustra și, prin rostogolirea până la capăt a bilei, cu statul islamic. Dar și asta deviază subiectul.

Una din sursele cele mai ample de asemenea mecanism pare să fie parentingul, extenuant, frustrant prin definiţie pentru natura egocentrică a omului, împărtăşit prin construcţie (deci punându-te structural în poziția în care ai un „altul” la ale cărui reacții să te uiți – și care, desigur, nu e copilul) şi fundamental identitar. De discutat, fiecare în capul lui.

despre umilință și umilire

Mă tem că aceasta este o temă pe care o evit de mult. Sau, cumva, mă învârt în jurul ei fără să știu de unde să o apuc. Mai ies din când în când la iveală în fragmente de gând, dar parcă n-am avut niciodată voința să le țin pe loc și să mă uit la ele.

Există o singură feliuță din acest complex de concepte în care îmi amintesc să mă fi regăsit cândva. Există înțelegerea punctuală a ideii de umilință-ca-smerenie, acceptarea umilinței ca opus și antidot al aroganței că știi-tu-mai-bine. Poziția ei e însă întotdeauna foarte instabilă din pricina nevoii imperioase de a analiza critic de-ce-ul. Adică dacă nu știu eu mai bine, de ce a) nu știu eu mai bine, ce trebuie să fac ca să știu? și b) de ce știe altcineva mai bine? Suma muritorilor, între timp, față de a cărei tradiție de gândire te poți simți la 16 ani în starea de umilință, și-a pierdut destul de tare autoritatea de „sumă a muritorilor”, având în vedere gogomăniile pe care le poate produce la fiecare strănut. (Sigur, cine sunt eu să spun că sunt gogomănii :)?) Umilința deci, în accepțiunea ei religios-comunitară, mi se pare în continuare validă ca operator aproape exclusiv în raport cu cantitatea de date necunoscute. Emoțional, ea are o valoare importantă în aplicarea de judecăți (există informații de care nu dispui care pot invalida judecata pe care ți-o formezi pe baza datelor care-ți sar în ochi). Cu corolarul „nu judeca, deci, oameni, că nu te bat aceiași pantofi”. Intelectual, ea reprezintă bățul care te mână înainte – ori de câte ori trebuie să accepți că într-un anumit domeniu nu știi suficient, ai de ales între a pune mâna să afli și a lua de bun cuvântul cuiva care s-a documentat. Fiindcă, spre deosebire de acceptarea cu umilință a „bunului simț” – adică a celui comun, social convenit, și care descoperă la fiecare vreo douăzeci de ani că a luat de bune lucruri cu care nu mai e deloc de acord, acceptarea opiniei „expertului” poate fi semn de sănătate a mușchiului critic – fiindcă nu le poți ști pe toate și te-ai sminti încercând.

Despre umilință, în schimb, ca plasare a sinelui pe palierul de pe care accepți cuminte ce ți se spune (că ești, că poți, că ai dreptul) – n-am știut, cred, niciodată destul. Cumva, sistemul copilăriei a mizat corect pe căpoșenia nativă care a ținut să dărâme majoritatea feedback-ului negativ cu un „ba pot”. Cumva, de cealaltă parte, de cea stimulativă, „nu poți pentru că nu vrei” a intrat adânc în oase, generând o incapacitate de a îți asuma propria poziție ca structural inferioară (ceea ce miroase uneori arogant). Nu invariabil, desigur, insecurități mișună pretutindeni prin vinele omului: teama de ridicol cultivată de școală și validată de râsul mândrelor cu succes la băieți, iluzia de lungă durată a unei maturități emoționale și mentale care încă e de cealaltă parte a unui gard, dincolo de care alții știu mai mult și simt mai bine, toate astea sunt recognoscibile și trăite profund. Dar fără să producă o cantitate de negativitate care să se poată traduce în umilință ca stare. Fără ca bătăliile în „proști” și „gâște” de pe forumuri să genereze mai mult decât un zâmbet și o nevoie de îngroșat la maximum eleganța răspunsului. Senzația diferenței de depășit până la ștacheta ocazională a părut cel mai adesea una cantitativă (adică de depășit prin efort de evoluție), nu una calitativă (de „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”). Cred că umilința are loc de existență în spațiul neocupat de conceptul de a „învăța să poți”. A, că există și oameni-minune cu talente spectaculoase și de nereprodus? Desigur; și cultura din care provin pare să caște gura numai la abilitatea naturală, la „talent”. A te lăsa/simți umilit de talentul altuia, însă, este o chestiune de alegere personală a ștachetei.

[Singura stare asimilabilă în vreun fel golului de sine al umilinței în raport cu celălalt ar putea fi eventual teama de neînțelegere, teama de conținut străin pe care îl proiectează alții asupra ta însuți. „Să nu-și imagineze că sunt…”. Și nevoia aproape compulsivă de a dovedi, în atac-apărare, că nu ești toate chestiile de care ai oroare că ai putea fi (văzut ca fiind). Asupra acestei feliuțe mă voi întoarce cândva, căci combinația de nevoie de a fi agreat, nevoie de a fi perceput drept autentic, nevoie de canale menținute în starea de „încredere” merită demontată puțin. Dar aceasta devine o digresiune.]

Undeva în toate astea intră în scenă cel de-al doilea concept. Lumea din care vin reproduce la nesfârșit, după părerea mea, un ciclu al umilirii reciproce. În care umilirea, în accepțiunea mea, este confruntarea celuilalt cu imaginea de valoare nulă pe care o are el pentru tine/în ierarhia ta personală a importanței. Omul de la ghișeu care este nimeni pentru funcționară, pentru că și funcționara este nimeni pentru șeful ei, pentru că și șeful ei este nimeni pentru șeful lui și, poate, și pentru nevastă-sa. Luptele sterile în cine cât a citit. Învățătoarea care folosește idea de „ce știi tu ca să vorbești?”, părintele, de atâtea ori părintele… Proiectarea asupra celui cu care intrăm în relație fie a dezinteresului față de ce are de spus, fie a superiorității proprii, fie a argumentelor pars-pro-toto conform cărora, dacă nu suntem de acord cu un punct din discurs sau dacă nu a fost bifat Heidegger, nu se poate discuta, celălalt e un bou în toate domeniile despre care ar putea cuvânta – toate aceste strategii de umilire sunt de o banalitate aproape tragică. „Prost” în românește constituie un operator atât de elementar al comunicării că nici nu e de mirare că nu se mișcă nimic. Iar presupoziția relei credințe e la fel de răspândită. [„[…]nici nu mai știi dacă e răutate sau prostie.” „amândouă”, de pildă, e un dialog pe care-l resimt drept gata calcifiat în interacțiunile internautice și de cafenea ale românilor.]

Or, a te simți umilit, a încorpora presiunea lui „prost” sau a dezinteresului celuilalt, a accepta că poți fi privat de orice drept în interacțiune presupune a accepta că există o constelație de factori în care chiar ești acel nimic. Că cineva, o ființă sau o instituție, are dreptul intrinsec de a nu-ți acorda nicio valoare și că tu n-ai decât să accepți că ei au dreptate, pentru că e ierarhia lor și nu te poți bate cu ea. Uneori nu merită să te bați cu toate morile de vânt, desigur – și nu poți demonstra mare brânză. Dar merită conștientizat faptul că „a te simți umilit” ține de acceptarea de către tine a etichetei și de investirea lipitorului de etichetă cu putere asupra ta (fiindcă îi acorzi autoritate, fiindcă îți e ție important să fii văzut în binomul respectiv, fiindcă ai nevoie de o hârțoagă, fiindcă îți croiești drum prin lume, fiindcă ții la el/ea, fiindcă n motive). Așa cum merită conștientizat și faptul că propria ta răzbunare sistemică, lipirea de etichete de nonvaloare de jur împrejur, poate fi un simptom al necesității de a dovedi cumva extern că nu te simți umil(it)  – și de perpetuare a ciclului. Curios este că, și iarăși nu pot decât să insist asupra lui „după părerea mea”, ciclul poate fi rupt prin suspendarea insecurității proprii. Dacă ajungi la punctul în care nu-ți asumi umilirea, nu te vezi ca pe o cârpă în timp ce altul se șterge pe tine – fiindcă operația de a umili spune mai mult despre el decât despre tine, atunci satisfacția gestului de ștergere a ghetelor scade substanțial. Totodată, dacă ajungi în punctul în care vezi că tentația ta proprie de a umili este o reacție la umilirea pe care o resimți, poți elimina motivația celuilalt de a intra în același ciclu. Fiindcă nu dovedești că nu ești mai prost decât celălalt exhibând că ești mai bun decât celălalt, asta nu face decât să rostogolească bulgărele. O dovedești atunci când nu o accepți (nu că nu-ți pasă, nu că nu te doare, nu că te „întărești”). Nu accepți înlăuntrul tău minusul, căci ai încredere în cine ești. Pur și simplu nu ești mai prost. ȘI dacă există argumente credibile despre ce faci prost, încerci să îndrepți. Și atunci lovitura, în loc să sune a gol, în loc să producă reflexul din genunchi al lui „bine că ești tu…”, își pierde forța. Iar umilibilul devine demn.

Golul de apreciere pe scară ierarhică e greu de umplut; în schimb, golul de apreciere în relații de reciprocitate este, după mine, pe cât de autoreproductibil, pe atât de facil de eradicat. Cum spuneam mai an – a te simți jignit presupune a credita o afirmație despre tine cu o doză oarecare de valoare, implică teama de a fi perceput într-un anumit fel și acordă importanță opiniei celui care face afirmația. Toți parametrii sunt reglabili (și) din partea proprie.

Știu că în construcția asta mentală pun toată presiunea pe ce se poate face dinăuntru și nu pe ce este datoare sau nu să facă lumea dinafară, și că pare nedrept. Dar cred cu tărie că lumea dinafară reacționează în mod nemijlocit la ce proiectăm noi către ea. Cumva, cu cât ești mai capabil să te îndrepți singur, cu atât atragi mai puțină strâmbătate. Cred că e versiunea psiholight a aceluiași tip de revelație ca cea creștină (cea pe care creștinismul a uitat-o de mult) – că cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.

termodinamica

La limita subţire a sinelui, molecule moleşitoare de apă împânzesc încet aerul de respirat, se ciocnesc tot mai insistent, ţi se freacă de epidermă, se înmulţesc cu de la sine putere, ca drosofilele lângă piersica coaptă, îţi urcă pe nesimţite barometrul extern. Saturaţia creşte până acolo unde, de pe partea cealaltă a membranei, nici nu mai poţi să asuzi. Înghiţi apă. Respiri apă. Pe dinăuntru, moleculele de apă sau de eu se ciocnesc la rândul lor tot mai insistent, se încing, ţi se freacă de miez şi-ţi împung în coajă, urcă barometrul. Aştepţi, cu timpanele deja prevestinde, să se rupă cerurile. Ele aşteaptă, cu mult mai multă răbdare, să te rupi tu. Zăpuşeală psihică.