Despre cauze (sau radicalitatea c’est moi)

În aceeaşi dodie identitară (cu postul anterior): ce imaginezi despre cine şi cum ai vrea să fii nu este neapărat „cum îţi vine”-le. Mantra obsesivă a lui „be yourself” nu înseamnă nimic mai mult decât că e sănătos ca diferenţa între ce proiectezi despre propria ta identitate, omul pe care vrei să-l fii şi cum îţi vine în mod „natural” să fie cât mai mică, pentru ca a) proiecţia să nu fie vizibilă ca un fals dinafară, ceea ce te decredibilizează că interlocutor autentic şi b), mult mai important, ca să nu te coste un efort uriaş să-ţi umpli propria proiecţie. Ilustrând la scara revistelor de femei, incoerenţa dintre una şi cealaltă nu trebuie să ajungă la dimensiunea fundului uriaş proptit în skinny jeans. Dar a purta ceva mai adaptat realităţii sau a slăbi sunt decizii mult mai la îndemână (fezabile sau nu, asta e altă întrebare – dar în orice caz demne de luat în calcul) decât a umbla la proiectul identitar sau, o, oroare! la reacţiile automate ale materialului uman. Însă a lucra tot timpul cu o proiecţie de „sunt cineva care musai poartă skinny jeans” fără să reuşeşti să intri în ei de-adevăratelea produce nefericire. Iar la capătul celălalt, a abandona proiectul identitar din neputinţa îndeplinirii condiţiilor creează vinovăţie şi frustrare (presupunând că omul își dă seama de abandon).
Obsesia societăţii noastre cu privire la autenticitate traduce imperfect, cred, necesitatea de a produce un acord fin între materialul din dotare şi locul identitar dezirabil. Problema pe care nu o recunoaştem suficient este că multe din proiecţii sunt, prin definiție, social acceptabile, deci sună frumos, în vreme ce oamenii sunt egocentrici prin natura lor (ceea ce nu se acceptă în mod explicit în imaginea-de-sine). Majoritatea proiectelor frustrează prin simpla lor adoptare un set de mecanisme de holbat în buricul propriu, sau pur și simplu stipulează prioritatea altor criterii decât binele de sine pentru a certifica că ești un om fain – ceea ce face ca omul să aibă nevoie să evacueze frustrarea și disonanța cumva. Unul din modelele pe care cred că le-am identificat este cel al evacuării frustrării de acest tip printr-o doză crescândă de dogmatism. Idealul pe care ţi-l impui ţie (în contextul proiecției identitare) devine astfel un deziderat abstract, de tip „este bine/frumos/sănătos/social corect aşa şi nu altminteri”, iar raţionamentul „dacă toţi ar face că mine, lumea ar fi mai bună” serveşte ca supapă a efortului și oboselii acumulate ca să fii ce vrei să fii, transferând greul tău (real, dar inacceptabil, căci autoimpus) în imaginea lenei/neadecvării/imaginii greşite despre lume a celorlalţi (care nu au proiectat cum vor să fie la fel ca tine, și ca atare nu operează cu aceleași criterii). În consecinţă, „the other” devine incompatibil cu tine-cel-perfect şi apare drept cauză a frustrării. Se poate ilustra cu skinny jeans, dar mi-e lene şi deviază prea tare subiectul. Se poate ilustra și, prin rostogolirea până la capăt a bilei, cu statul islamic. Dar și asta deviază subiectul.

Una din sursele cele mai ample de asemenea mecanism pare să fie parentingul, extenuant, frustrant prin definiţie pentru natura egocentrică a omului, împărtăşit prin construcţie (deci punându-te structural în poziția în care ai un „altul” la ale cărui reacții să te uiți – și care, desigur, nu e copilul) şi fundamental identitar. De discutat, fiecare în capul lui.

Reclame

…c’est moi

N-am știut prea limpede dacă să mă simt încurcată sau măgulită de cum m-a privit ieri la training trainerița în ochi o bună parte din timp. Poate e doar buna ei tehnică și toată lumea se simte ca și cum trainingul i s-ar adresa personal. Senzația mea a fost, fără să am nicio amintire a unui contact anterior altminteri decât liminal cu ea (eu auzind de-a lungul timpului mai multe despre ea decât ar putea ea să fi înmagazinat despre mine, dat fiind că ea e o figură mai… publică), că ea știe, la fel cum și eu știu, că există un nivel pe care suntem fundamental la fel. Că recunoașterea este reciprocă.

Fata asta nu e simpatică nimănui. E extrem de bună la ceea ce face și complet incapabilă să-și reprime în vreun fel mândria că se simte isteață și satisfacția pe care i-o dă a face treaba bine și a găsi cele mai eficiente căi de la a la b (băgându-le pe gât, voluntar sau involuntar, și altora). Îi vin ușor lucrurile profesionale, ține minte grămezi de informații și le organizează bine. E argint viu. Oamenii spun că e arogantă. Eu tind să cred doar că e lipsită de o anumită doză de inteligență socială care să o oblige să-și tempereze insufferable-know-it-all-ness-ul. E cultural și personal rigidă în respectarea regulilor și asta îi adaugă în intensitate la necesitatea de a controla totul. Ceea ce, probabil, dacă muncești cu ea, e foarte obositor. Dacă lucrezi după ea, probabil că e reconfortant, fiindcă perfecționismul ei îți face viața mai ușoară (perfecționism cu care nu mă pot mândri, pe de altă parte, deci n-o fi chiar așa grav). Mi-e însă imposibil să estimez cum reacționează la critici. Dar mi se pare ușor de estimat că le împarte cu o naturalețe care-ți dă la gioale. Dacă nu ești la fel de sigur pe tine. Dacă ai încredere în ea că nu e fundamental afurisită, invidioasă, judgmental, că nu-ți vrea ție răul. Or eu nu cred toate astea. Mă rog, despre judgmental s-ar putea să fie așa, dar asta e o negociere pentru fiecare din noi. Mie mi-e, straniu, simpatică. Nu vreau să fiu ca ea, dar există multe coordonate în educația dată de bunică-mea (recognoscibile până și în încheierea ultimei propoziții la 17.00) care reflectă îndeaproape felul ei de a umbla prin lume. Cu disonanța tipică a faptului că lumea aia te laudă pentru anumite caracteristici, dar simultan nu acceptă să te arăți prea conștient de ele. Cu oroarea de a nu fi găsit niciodată o soluție pentru acceptarea unui compliment, altfel decât să bâigui încurcat că nu-l meriți sau să-l minimalizezi zicând că da, și tu te bucuri că ți-a ieșit așa, uite poznă! Ba mi-e groază și de tonul acestei mărturisiri. Cu unele mutații, aoleu Doamne, și dacă c’est moi!

disonanţă cognitivă

Citii acum vreo două zile chestia asta, postată de o prietenă pe Facebook (prietena mea frecventează asiduu blogul şi, prin urmare, mă trezesc citind articolele mamei de vârsta mea cu copii de vârsta alor mei şi cu viaţă în ţări similare cu un aer intrigat). Articolul a rezonat oarecum cu ăsta (popularizat de altă prietenă din altă ţară, că mommy-blogăria e globalizată rău). Rezonanţa consta în concentrarea articolului cu „I love to watch you play” pe valoarea momentană a jocului, pe trăirea imediată, nu pe performanţă, care reprezintă evident o proiecţie către viitor. În contextul acela, am integrat mesajul ca şi cum ar fi fost scris pentru mine-cea-care-cânta-la-pian. În contextul articolului cu pierderea prezentului, însă – dincolo de tonul sfătos al autoarei, care mă zbârleşte sistematic chiar şi atunci când ideile mi se par judicioase – îmi bâzâie în ureche musca unei alte credinţe, la care ader simultan.

Sunt, pe de o parte, de acord cu faptul că este necesar să conştientizăm în mai mare măsură ceea ce trăim în momentul în care trăim lucrul respectiv, fiindcă ritmul privitului din supersonic la cum se întâmplă lucrurile în viaţa ta devine insuportabil. Sunt de acord cu faptul că este util să nu bagatelizăm ce simt copiii şi să-i învăţăm mai degrabă să înţeleagă ce simt şi să treacă prin stare decât să le blocăm accesul la sentimente pentru că nu sunt dezirabile (mustăcesc gândindu-mă la colega mea care amintea frustrat deunăzi cum în România se găseşte cineva tot timpul să-i spună unui copil „nu ţi-e ruşine să plângi, aşa copil mare???”) Există o parte substanţială a acestor filozofii (pe care mă abţin cu greu să le categorizez eu însămi drept touchy-feely) cu care sunt de acord fără prea mari rezerve: că iubitul copiilor trebuie să fie necondiţionat de prestaţiile lor, că paşii se fac mai bine şi mai fructuos atunci când sunt ei gata să-i facă şi câte şi mai câte. Sunt conştientă, în acelaşi timp, că o mulţime din modelele de comportament pe care le produc instinctiv nu sunt întotdeauna în acord cu aceste credinţe – ia multă muncă să-ţi iei seama de fiecare dată când încerci să negociezi o situaţie punctuală în mod eficient.

Dar, pe de altă parte: într-o zi de grădi obişnuită TREBUIE să se întâmple o mulţime de lucruri. Numai ca să pleci de acasă, trebuie să fi făcut pişu (ai zice că e de la sine înţeles, dar nu e), să fi mâncat ceva (în termenul de 40 de minute disponibil, într-un ritm mai susţinut decât un fulg de porumb la 10 minute), să te fi îmbrăcat, încălţat şi să faci cei 20 de paşi până la uşă fără să te opreşti (de mai mult de cinci ori) să faci altceva mai interesant (şi totul e mai interesant la 3 ani). Aşa e, un copil trăieşte în secunda cu pricina, ca atare ca să poţi trăi cu un copil fără să te sminteşti şi ca să înveţe şi el să funcţioneze în lumea asta, explicarea conceptului de perspectivă este esenţială. „Mergem la şcoală, ştiu că acum n-ai chef, dar acolo ai să te joci cu prietena ta Elyssia/Kaat/etc. Şi ai fi tristă dacă ai şti că ele s-au jucat astăzi fără tine.”. Şi nu vreau să spun cu asta că toate teoriile sunt bune, dar practica ne omoară şi ca atare abdicăm de la partea de crez fiindcă aplicarea e utopică. Cred că e mult mai complicat de atât. Cred că, la fel cum este important să (înveţi să) identifici ce simţi şi să îţi acorzi suficient de des momente de „quality time”, este important şi (a) să clasifici ceea ce simţi drept relevant/irelevant (căci simţi uneori cu organe mai puţin respectabile) şi (b) să înveţi să depui un efort în prezent pentru o satisfacţie viitoare. Căci trăim într-o lume în care totul se satisface a la minute şi a face un plan pe termen lung pare să fi devenit cea mai mare utopie. Politic vorbind, trăitul exclusiv în prezent exclude simplul concept de ecologie, de pildă.

Ceea ce nu mă prind este dacă cele două perspective sunt unificabile într-un singur proiect educativ. Există oare media proporţională între a face balet de plăcere cât eşti copil şi a-ţi termina universitatea în câţi ani e concepută să fie terminată, şi nu în şapte fiindcă te distrezi prea tare? Între a trăi cumsecade momentul şi a planifica suficient încât să nu-l trăieşti pe creditul viitorului tău? Oare pot să transmit ambele mesaje?

about suspicion, politeness and the suspension thereof

I have always wondered whether the (possibly pernicious) mechanism that makes me see myself through the eyes of my interlocutor – and find myself either playing the part I think they have attributed me or fighting with all my might to get out of the role I think I see – is a mechanism that all human beings share and struggle with. While I truly believe empathy is the thing that holds society together, I’m sometimes afraid that the mechanism works even (or mostly) in the absence of empathy, on a sort of guessing game based on attribution of values and interpretation of signs. If the guessing part went wrong, then you start playing or avoiding a role that you basically assumed yourself, which can lead to ridiculous results.

Of course, the socially accepted answer is `don’t play a role to begin with, BE YOUR *** SELF`, which we get fed in large spoons although, if you think about it, nothing and nobody is ever genuinely itself. My self might not want to smile to the neighbour just to acknowledge that I know he is the neighbour even though we never spoke. My self might not want to stand up after dinner and help take the dishes into the kitchen (and many other selves don’t feel they have to do it either 🙂 ), but it is polite and it is a sign of friendliness to my host, a sign of `a well-bred person` and all sorts of other signs that are part of a social role we take on in relation to other people, on top of `being ourselves`. So I’m not questioning the mechanism itself. I’m questioning a couple of presuppositions that make it work the way it does.

One presupposition is that everyone is essentially self-centred, therefore might want something out of the relationship other than to simply have the relationship. While this is fair enough, because we are self-centred beings, and we may be in relations with other people in order to gain things for ourselves, the suspicion of desire of personal gain that one needs to appease by default bothers me. Politeness is a way of solving this issue daily: `Shall we go here or there?` `Oh, I don’t mind, whatever you feel like!`. `Does anyone want the last piece of cheese?` `No, go ahead, please!`. `Do you think this or that?` `Well, I think rather this, but that is not because I don’t think the other side has a valid point…` and so on. As long as there is a distance of suspicion about possible uneven personal gain between two people, politeness is a must.

Another presupposition (possibly a branch of the first one) is that the choices one makes represent an implicit negative judgment of all the other choices in the world, especially if the choices are valued differently in society. I understand the suspicion (again) of snobishness that the educated person needs to appease in a dialogue with a person with less education. But the translation of our own insecurities about the choices we have made in suspicions about what our interlocutors think of us seems such an improductive mechanism. Plus, there are plenty of situations in which one’s choice is simply one’s choice – wearing red does not necessarily mean you think all grey-wearing people are mousy, long hair doesn’t necessarily mean that you find short-haired people boring (for men)/too bold (for women in a certain age bracket), just as keeping your job as a mom does not necessarily mean you think people who opt out of one in order to raise children are any less valuable to the world or to yourself. Again, the only lubricant I am aware of is the building of trust by lots of politeness.

Which brings me to trust. If a relationship is built and it is based on trust, if you believe the other will not think less of you if you allow some of the social role to take a step back and if you do not feel threatened by them, should there not be a decrease in the amount of politeness in the relationship? Is there no point at which the game of suspicion-politeness and the distance it implies can be dropped? Is the step back to `a little more ourselves` (I know, still a construct) not the logical consequence of friendship? Or does that leave us vulnerable to the fact that we might actually just intrinsically be horrible people?

dadeceuri/uitedeaiauri

În dimineaţa asta de luni, printre mormanele de cuvinte care nu spun nimic, dar trebuie trecute prin moara traducerii mele urgent-urgent, am citit asta:

http://www.contributors.ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/

şi asta:

Şi acum vreo trei zile, asta:
Şi dincolo de depresia inerentă şi de căutarea în creier a insulei pe care să fugim cu toţii, cel puţin ăia pentru care sunt eu răspunzătoare deocamdată, ca să ne salvăm încă o dată de la potopul zilnic de nămol, am găsit iarăşi firul comun care leagă în capul meu (şi sigur şi al altora cu cărţi groase) o mulţime din chestiile care merg prost pe lumea asta. Şi răspunsul e: absenţa motivaţiei intrinseci. Premisa cucoanelor care întreabă copiii în tramvai cât de rău e la şcoală este că e imposibil să te duci la şcoală ca să înveţi. Importante sunt notele. Premisa managerului este că tu nu munceşti ca să duci un lucru de la A la B, ci ca să acumulezi cretiniile lor de puncte fiindcă ai fost cuminte, aşa încât să te promoveze şi să-ţi dea mai mulţi bani când ai strâns destule. Premisa mass-media este că nu funcţionează ca să producă informaţie pentru oameni, ci ca să producă rating (ochi de oameni manipulabili), traductibil în bani de publicitate. Premisa politicianului este nu că câştigă alegerile ca să facă ceva… politic, să guverneze, să cugete cum trebuie să se îmbine rotiţele ca să funcţioneze mecanismul, ci că face ceva, orice, cât timp e la putere ca să câştige alegerile următoare. Totul e valorizat brambura, toată lumea este motivată să funcţioneze în direcţia obţinerii stimulului extrinsec, să citească pentru note, să lucreze pentru bani, să producă ceea ce produce pentru un motiv altul decât produsul în sine. A face o chestie bună şi durabilă este echivalent cu a te condamna la foame, cât timp, în cultura targetului de vânzări, nu măsurăm lucrurile în valoarea lor adăugată, ci în creştere economică, adică în cu cât mai multe din produsele pe care le fac azi voi putea vinde anul viitor. Or, dacă-s bune, anul viitor nu va avea nimeni nevoie de încă unul. Deci să am grijă să se strice repede. Să nu existe cine să le repare. Să fie mai scump să le repare decât să ia unul nou. Să adaug câte o lamă la aparatul de ras în fiecare an, ca să pară mai „performant”, şi după trei ani musai să scot din vânzare sistemul vechi, că altfel nu le cumpără pe alea noi. Or pe mine nu mă interesează clientul mulţumit de produs, mă interesează ca la bursă să iasă cu plus, ca să-mi dea investitorii încă nişte bani şi să-mi fac bonusul.
Nu e o problemă punctuală, rezolvabilă pe fiecare sector în sine. E una structurală. Şi ştiu că sună naiv că cineva ar putea munci ca să muncească sau învăţa ca să înveţe, sau fi jurnalist ca să producă ştiri, nu ca să producă premii traductibile în salarii mai mari, dar modul ăsta de valorizare produce o amoralitate care îmi zbârleşte blana de frică.

despre neadevăr

Cu timpul, am căpătat o capacitate amplă de a relativiza tot soiul de lucruri. Am început să cred mult mai mult în faptul că deciziile oamenilor nu sunt invariabil coerente cu o esenţă a lor care emană în fiecare ipostază, aşa cum pare să creadă fiecare participant la dezbaterea politico-ideologico-construcţio-destrucţionistă din România zilelor noastre. Am început să pricep tot mai greu că mi-a intrat cândva în vocabular cuvântul „japiţă”. Ai zice că a dat Rousseau peste mine cu tăvălugul, dar nu e chiar aşa, e mai degrabă un tip de credinţă funcţional, care-ţi permite să dialoghezi cu cei care nu-ţi sunt asemenea şi să faci compromisuri.

Însă, independent de exersarea constantă, spre flexibilizare, a acestui muşchi, continuă să-mi fie imposibil să decuplez de „traumele” copilăriei sentimentul de nedreptate năucitoare, cu lacrimi în ochi, pe care mi-l dau momentele în care interlocutorul meu afirmă că e alb ceea ce am văzut acum o clipă că e negru (şi nu vorbesc de chestii moral-gri) şi nu mai pot să-i dovedesc ce am văzut, fiindcă a trecut clipa. Sau fiindcă am îndreptat o eroare, lucru care mi-a luat timp, şi, la semnalarea ei, omul din faţa mea spune că am inventat, că eroarea pur şi simplu nu era acolo. Îmi amintesc cu precizie nodul în gât identic care, dincolo de orice instinct de autoconservare, m-a împins să ridic glasul la un prof pe care îi respectam enorm, pe vremea adolescenţei, fiindcă afirma că n-am citit (niciunul) cartea care mie îmi luminase mintea o vară întreagă, pe baza faptului că nu ţineam minte o sintagmă (pe care nu am regăsit-o, ulterior, în carte). Sau la alt prof adorat, fiindcă acuza de furt intelectual oameni în care aveam o încredere absolută. Am senzaţia că tona de adrenalină care mi se pompează în corp în situaţii de tipul ăsta este singurul lucru care ar avea şansa să mă salveze, dacă ar fi vreodată să trăiesc o ocupaţie, de la moştenirea naţională – şi, trist, de personalitate – a unei absenţe totale de eroism. În viaţa de toate zilele, însă, în care rezultatele nu ar fi niciodată de tip „totul sau nimic”, mă încurcă grozav adrenalina asta.

nu întru totul feminisme

Sper că faptul că îmi trebuie musai să comentez pe marginea acestei analize (I-II-III), în ciuda faptului că suntem 6 ani mai târziu, e semn al plinătăţii textului-sursă. (Pe de altă parte, tind uneori să mă complac într-un fel de misticism al „accidentelor de destin”, care pretinde că-ţi ies în cale lucrurile de care ai nevoie – mulţam! – doar atunci când le poţi folosi, or acum şase ani, cu câteva luni înainte chiar de a o concepe pe copila mea cea dintâi, tot procesul meu de cugetare pe tema asta era complet necopt. Acum însă…)
Cred că multe lucruri văzute din România se văd în alb-negru, aşa crescând mulţi dintre noi. Lucrurile „se fac” într-un anumit fel, iar nerespectarea normei nechestionate te categorizează ca Celălalt. Categoriile fiind Eu (ai noştri) şi Celălalt în care celălalt e, prin definiţie, prost (cu nesfârşite variaţiuni). S-ar putea să fie simptomatic faptul că la română încă se predă Saussure ca esenţa ştiinţei moderne despre limbă (descrierea a tot prin plus şi minus x). Cred că, din varii motive, printre care confuzia constantă dintre ocurenţă şi esenţă (nu ai spus o prostie, ci eşti prost, nu ai făcut o năzbâtie, ci nu eşti cuminte) iluzia fiecăruia că ştie cu ce se mănâncă ceva/totul şi incapacitatea de a spune „nu am înţeles”, sau „nu am o opinie” e mai mare la români decât aiurea (nu mult însă). Dar intru în prea multe speculaţii.
Ce voiam să spun este că îmi amintesc cu precizie alergia cu care reacţionam în studenţie (îmi amintesc şi cursul, şi nivelul adrenalinei) la conceptul de „feminist”. Ea se baza pe o furie neputincioasă cauzată de poziţia frustrantă în care mă găseam ca femeie în devenire, soldată cu identificarea „feminismului” drept ţap ispăşitor: înainte de el existase un echilibru în care sarcinile femeii erau complet diferite de cele ale bărbatului, dar cantitatea lor era, iluzoriu, comparabilă, iar după implementarea comunistă a egalitarismului la noi, sarcinile femeii în câmpul muncii erau aceleaşi cu cele ale bărbatului (nu credeam pe atunci în plafoane de sticlă), în schimb tot restul era, indivizibil, răspunderea femeii – în generaţia mea, cu includerea competenţelor tehnice în casă, aş fi zis în baza experienţei imediate că niciun tânăr bucureştean cu carte nu mai ştia să învârtă un şurub). Îmi doream cu aprindere să recuceresc dreptul de a-mi petrece copilăria copiilor mei nenăscuţi alături de ei. Şi feminismul mi-l furase, fiindcă îmi crease, dincolo de presiunea socială exterioară, presiunea interioară a măsurării valorii umane în cărămizi echivalabile cu cele bărbăteşti – eram valoroasă numai dacă produceam tot atâtea cărămizi-muncă social cuantificată, în vreme ce cărămizile-grijă erau nevalorizate, căci tradiţionale.
Evident, a trebuit să treacă un timp zdravăn de imersiune în alte moduri de a gândi până să pricep că opresorul nu e nici feminismul, nici ţapul ispăşitor masculin pe care îl propune el, să-mi accept nişa ca nemonstruoasă şi să îmi domolesc furia (deşi în continuare – generalizând nedrept – procesul de creştere a unui bărbat în România de către o mamă-găină continuă să mă înspăimânte). Trecând prin furcile forumurilor de români în străinătate am muncit mult ca să trec dincolo de sita deasă a conceptului de „gâşte”, pe partea în care eşti auzită vorbind, atât de către misoginii bărbaţi, cât şi, mai ales, de misoginii femei. Trecând prin furcile forumurilor de mame (neromânce), am căscat gura cu oroare la nămolul aruncat atât de tabăra celor care stau acasă, cât şi de cea a celor care muncesc, către celelalte, în virtutea „neconfirmării caracteristicilor esenţiale care te fac femeie” (una dintre jumătăţi) şi respectiv „om” (cealaltă jumătate). Discutând cu unii-alţii, în măreţul Vest, am dat peste opinia în care hybrisul femeii moderne este că le vrea pe toate, că nu poate alege între una şi cealaltă şi deci ori le face prost pe toate, ori e nefericită în mod fundamental, fiindcă iepurii după care aleargă sunt prea diverşi (iaca şi monstrul, deşi neresimţit neapărat ca monstruos aici, ci mai curând ca uşor penibil-trist).
Şi atunci când sunt altele decât cele româneşti, sertarele de definire a femeii mi se par, în continuare, greu de asumat personal. Constat, înlăuntrul structurii în care funcţionez, în condiţii aş putea zice optime ca împărţire a sarcinilor şi ca respect şi apreciere reciprocă a valorii, în condiţii în care „nu te poţi plânge că te bate Dumnezeu”, că multe din regulile jocului sunt definite conform unei raţiuni imbatabile (poate fiindcă nu am eu argumentele) şi întru totul nefeminine. Mă uit plină de admiraţie la o grămadă de muieri din jurul meu care-şi trăiesc femininul ăla ritualic, uşor hippiot, cu o doză de magic în el/îşi trăiesc diferenţa, şi judec modul lor de a funcţiona în acelaşi timp prin prisma unui „a fi bărbată” pe care mi l-am asumat tacit, la începutul drumului. Nu m-aş accepta niciodată ca partener deplin al jocului unei relaţii dacă ar trebui să se facă loc pentru diferenţa mea – diferenţa respectabilă e, musai, neimpusă celuilalt. Şi iaca monstruleţul propriu, cu care mă bat pe plan intern :).