copilul, ca de obicei, această pisică terapeutică

Seara de ieri s-a terminat în lacrimi. Nimic din cele întâmplate peste zi nu te pregătea pentru vizita neașteptată. Spuseseși noapte bună, după povești și drăgălit, dădeai să cobori, când din camera cea mai mică s-a revărsat o jale inconsolabilă.

„Ce-i, mamă, ce s-a-ntâmplat?”

„Îmi e așa de dor de străbunicaaaaa!”

„…”

sughițuri

„Știu, e adevărat că n-o să o mai vedem, dar putem să ne gândim la ea, să povestim despre ea, e firesc să ne fie dor.”

printre sughițuri continuate: „Dar e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, să fii mort, și e prima oară când moare cineva din familia noastră!!”

„Așa e, tuturor ne e foarte frică de cum e să mori și tuturor ne lipsesc foarte tare oamenii care nu mai sunt. E important să ni-i amintim cât mai mult. Spui că-ți e dor, ce-ți aduci tu aminte despre ea?”

„Că era întotdeauna așa de drăguță cu noi și avea întotdeauna cadouri… Mama, mai avem și alte poze decât aia din birou cu bunica și străbunica?”

„Sigur, mamă, poza aia nici măcar nu e frumoasă, avem o mulțime. Vrei să le strângem și să ne uităm la ele și îți povestesc despre ea? Dacă vrei, facem un album.”

„Bine. Facem asta sâmbătă?” trăgându-și nasul cu convingere: „Și acum e îngropată undeva?”

„Da, la București, la noi la cimitir.”

„Am voie să merg să văd unde e, când mergem în România?”

„Sigur, mergem la ea la vară. Încearcă să dormi.”

Când ajungi la capătul de jos al scărilor, reîncepe plânsul, neînghițit, dar nici demonstrativ. Te întorci.

„Trebuie să fii așa de îngrozitor de singur când ești mort”, sughiț sughiț, „te plictisești cumplit în întuneric!!!”

„Mamă, eu nu cred că mai locuiești în corpul ăla din pământ atunci când mori, dar nu s-a întors nimeni să ne poată spune cum e. Unii oameni cred că sufletul tău se duce undeva unde nu se plictisește.”

„Ce să mă fac dacă mă apucă mâine plânsul și la școală? Că dacă mă gândesc, nu mă pot abține.”

„Păi cred că dacă te apucă plânsul la școală, le explici frumos celorlalți ce s-a întâmplat și de ce ești tristă și au să înțeleagă. Ai tot dreptul să te simți așa cum te simți.”

„Chiar e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, să moară cineva din familia ta. Și străbunica era singura mea străbunică.”

„Ești norocoasă că ai apucat să o cunoști, eu nu mi-am cunoscut niciun străbunic. Ba chiar și unul din bunici a murit curând după ce m-am născut, nu am apucat să-l cunosc.”

„Și pentru tine e trist.”

 

 

Aseară era 23, s-au făcut două luni.

 

despre categorii, iar.

Eu n-am apucat-o pe Alice. Mi se spune că era categorică, fermecătoare, boemă și conservatoare până-n unghii în același timp. Am auzit legende despre ce-i plăcea lui Alice și cum își construia conceptul de aristocrație dintr-o genetică demult desuetă. Am auzit bârfe despre ininteligibilul vieții ei și povești despre normele pe care le enunța altminteri. Nu pot decât să spun că, în cursul istoriei familiale, mentorii ăștia care n-au apucat să mai crească ei înșiși dincolo de adolescența pupilelor lor tind să aibă o aură  aproape mistică a înțelepciunii. Care e pasată apoi, ca un joint fără filttru, din muiere în muiere, indiferent de schimbarea condițiilor generaționale, dar fără a se analiza lucrul cel mai simplu, și anume – măcar primei înțelepte i-a făcut bine să trăiască conform preceptelor ei? Aceste înțelepciuni, dincolo de dacă mi se potrivesc sau nu, au făcut oare pe cineva să funcționeze în mod mulțumitor pentru sine? Sigur, facem cu toții pașii inevitabili care ne duc în locuri în care este cel mai plauzibil că putem conviețui cu noi înșine. Dar cărăm cu noi chei de lectură ale alegerilor posibile pe care cineva, în anii 40, le moștenise poate din secolul dinainte. Cărăm cu noi posibilități/imposibilități, o împărțire a lumii în discutabil și ne-, definiții ale responsabilității care nu sunt puse cumsecade sub nicio lupă critică. Ca orice religie, moștenirea feminină este pasată întreagă, iar abaterea de la litera ei înseamnă că ai căzut de partea cealaltă a „ceea-ce-credem-noi-despre-noi”. Ca orice religie, ea reproduce în mod invizibil modele de interacțiune și de putere care pun omul în aceeași situație, repetitiv, aproape orice ar alege. Fiindcă își creează biserica identic. Ca atare, sper ca acest an ireal să fi generat mutația – am învățat cele ce erau fundamentale din jointul șirului de femei capabile să mute munții din spatele meu. Ele sunt, fiecare la rândul ei, admirabile. Ele sunt, fiecare în felul ei, singure. Trebuie să existe modalitatea de a învăța pasul în plus – și anume, cum se împarte sacul fără să devii mai puțin puternic. Cum se deschide și se mătură fiecare cămară, fără a lăsa să crească în ele arahnide care să pară tot mai mari de pe partea cealaltă a ușii. Cum se trăiește altminteri, azi. Alice, sper că ai fi de acord.

la doctor

O scuturătură bună de seară e totdeauna terapeutică. Pusesem mâncarea pe masă, aburindă, și le-am strigat: „Terminați-vă de văzut desenul și pe urmă ne așezăm la masă, fug să-ntind rufele!”. Din capul scărilor „Și să nu săriți pe canapea!”. Eram încă cu rufele în brațe când se aude o bufnitură de sus și un vaiet prelung. M reușise imposibilul – să cadă cumva de pe canapea cu arcada în colțul măsuței de cafea – sânge pretutindeni, deci spaimă. Stins televizorul, încălțat copiii, camera de gardă a spitalului din colțul străzii, care ne trimite la camera de gardă a spitalului nostru obișnuit, căci mai mulți chirurgi de copii (tăietura e de ceva peste un cm, trebe cusută). Copilul își ține cu dârzenie șervețelul apăsat împotriva sângerării și mormăie un pic în barbă „Da’ mi-e frică”. Pe bicicletă îi explic în detaliu ce trebuie să se întâmple, de ce, cum e cu cicatricea, ce o să doară și ce nu, de ce ne-au trimis la celălalt spital, fără bagatelizat, dar cu calm – nu-i sfârșitul lumii, o să doară nițel, dacă-i musai, asta e. H concepe de pe bicicleta din spate scenarii sângeroase cu tăieri cu cuțitul, ca de obicei, care i se taie scurt (fără cuțit): „N-o mai speria și tu pe soră-ta, i-e frică destul și așa.” Și, uluitor, pricepe și tace. Sau doar tace 🙂 . La spital, copilele deja învățate cu rutina camerei de gardă (uf!) cer singure la recepție hârtie și creioane de colorat, în timp ce eu anunț microdrama tatei. După vreun ceas de mutat din loc în loc, strâns mâini de asistente drăguțe, oameni care vin să se uite, ajuns în camera standard unde sunt primiți copiii, unde se intră direct în modul de joacă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vine vremea să se treacă la treabă. Copilul boscorodește în principal că i se întrerupe dialogul cu mașinuțe și elicoptere, se întinde, intră în jocul cu strânsul meu de mână dacă o doare și rabdă două înțepături de anestezie și patru fire fără să zică nici pâs. Geen kik, geen snik. Mândră nevoie-mare, își ia în primire o diplomă completată de asistenta de serviciu cu carioca, cum că a fost mai curajoasă decât cel mai curajos dragon (beats me de unde și până unde dragon, da’ al naibii dacă nu-i așa!). Și-și păstrează brățara de spital cu nume, ca să vadă copiii mâine la școală ce-a făcut ea. Nu că nu i-ar vedea ochiul de boxer la categoria muscă de cum o intra pe ușă, dar na, ne mândrim cu tot ce-avem.

Oare am mulțumit pe ziua de azi pentru copiii ăștia? Dacă nu, iacă.

Mitzuna mică – continuare

Trebuie pus într-un borcănel și globul ăsta de fericire. De vreo două săptămâni, copilul mic a ales din tot repertoriul de ardelenești care au înlocuit treptat cântecele de leagăn și pe Somnoroase păsărele, „Pe Murăș și pe Târnavă”. Inițial definindu-l ca pe „ăla cu o fată care e îndrăgostită de altă fată și cântă cu voce frumoasă” (apparently mai frumoasă decât în celelalte cântece :))) ). După o lămurire, la un moment dat, că e un cântec băiețesc de fapt, acum e „ăla cu un băiat care e îndrăgostit de o fată”. De câteva zile a început întâi să formeze cuvintele cu buzele, apoi să se adauge la refren, ieri a trecut la cântat tot cu mine. Râzând în timp ce cântă, nici nu știu cum, de ghidușia că-i iese, de mișto-ul cântecului, de râsul meu înghițind versurile. Strălucitor râscântat împreună, cu – eu – lacrimă-n gât că. „Daaaaaaaaa mie-mie-mie-mie mie nici că-mi paaaaasă, c-a mea-i mai frumoaaaasă și mai drăgăstoaaaaasă măăi-măăi”. Fix așa, mama, ca „Măăăi!” cu mângîiat pe obraz. Așa cât e ea de blondă, e d-a noastră.

Carte de sfaturi gospodărești pentru fiice

Lecția unu: nu te juca cu băieții. Nu te-a învățat mama ta cum se face,
Că nici ea nu știa.
Dacă te joci cu băieții ca fetele
vor face mișto.
Iar dacă vei învăța să faci mișto
vei fi respectabilă,
atât cât se cuvine unei fete. Cool, dar nu cute.
De gașcă. Sau cum se va (fi) chema(t) atunci.
Dacă te joci cu băieții ca băieții
și-ți și iese,
te vei trezi vorbind zilnic în scara blocului, ca băieții,
cu tipul după care ești în limbă
despre dificultatea alegerii între
două fete. Alte fete.
Joaca cu băieții nu se întâmplă decât
atunci când un băiat vrea el
să-ți spună regulile. Probabil si viceversa.
Lecția doi, și mai grea decât prima: nu-ți dori.
Esențialul
te alege el pe tine,
de aia zânele nu-și aleg propriul har.
Muncește la construcția sisifică a nevrutului
și dacă e să fie, va.
Lecția trei: nimic nu e fără sfârsit.
Ai șansa să te deștepti după datul în gropi,
să dai de liniște la capătul corvoadei,
să pierzi bucuria care ți se părea absolută.
Orice-ți vine să faci,
perspectiva asta-i utilă.
Lecția patru: nu se pot
doar lucrurile despre care
crezi tu cu tărie că nu se pot.
Nu că n-ar fi reguli mulțime,
dar răspunderea putinței tale
e a ta.
Lectia cinci: băiatul prietenei mamei tale, Max,
zice că mamele sunt infinite.
Fiindcă pe tine te-a făcut mama ta, pe mama ta, mama ei, pe mama ei mama ei, și tot așa. Infinite ca cerul.
Dacă găsești un Max,
întreabă-l totuși dacă nu vrea să se joace.

înapoi

Cea mai mişto propoziţie pe care aş fi putut-o auzi de dimineaţă de la bărbatul meu, care se poartă în general ca şi cum nu ar fi afectat în niciun fel de prostii precum winter blues, lipsă de soare, 12 grade în miez de mai, şi care, în plus, pare de obicei să rabde turul de Românie cu stoicism şi cu bere, a fost: „Ia uite cum arată afară, hai să ne ducem înapoi la Bucureşti!” Nu că ar fi fost cine ştie ce şoc termic de la 30 la 12, aseară ne-am tras gecile pe noi şi nici nu ne-am prins. Nu că n-am fi dormit ca nişte prunci toţi patru în paturile noastre, după mutat de pe vatră de cuptor o dată la câteva zile. Nu că n-ar fi fost o bucurie să ai de ales între haine curate în loc să îmbini ce ţi-a mai rămas în bagaj. Nici măcar că nu ne aşteptau o grămadă de trebi importante şi chiar demne de făcut cât mai iute. Dar parcă de data asta, deşi bântuim prin ţară în fiecare an, mai lung sau mai scurt, a picat totul într-o matcă a apartenenţei pe lângă care am umblat îndelung şi eu şi el. Sper ca şi fetelor să li se fi părut la fel. Că au crescut în două săptămâni cât altminteri în două luni. Şi în sfârşit ştiu şi cine e toată lumea pe care au văzut-o (ba cea mică recunoaşte şi blocurile – „Aici locuieşte…”).

E cenuşiu la muncă, dar picioarele mele au în secret urme de sandale. Şi am spălat abia aseară noroiul de şură de pe încălţările purtate de întâi mai.

tatei

Ţi-am scris acum vreo lună o scrisoare. Lungă cât o zi de post, pe hârtie velină, cu pixul (aş fi scris-o chiar cu stiloul, dacă-l mai aveam/găseam, ca să fie manierist de „de modă veche” şi cu suficient germene al luatului pe sine peste picior). Nenorocire, fără ciornă. Zici că nu ai primit-o. Te cred, între poştele noastre în care nu te poţi încrede nici un strop, putea să dispară de o mie de ori. Şi, ca toanta, m-am uitat în faţa cutiei poştale că nu i-am pus adresă de expeditor, dar mi-era frică să nu mă răzgândesc dacă mă întorc acasă să iau un pix (pe bună dreptate), aşa că am aruncat-o ca pe o sticlă în ocean. De când mi-ai zis că n-ai primit-o, m-am tot zbuciumat să-mi amintesc ce scria în ea. Ce voisem să-ţi spun atât de esenţial încât îmi trebuiseră pagini întregi?

Probabil că nimic ce nu ştii deja. Că mi-e dor. Că nu-mi ajunge. Că ar mai fi timp berechet, dacă ni l-am face. Că nimic nu e precondiţionat definitiv şi că putem schimba de bună voie modurile de interacţiune. Că aş prefera, stupid, să fiu înăuntru şi să miroasă urât, a ogradă, decât să fiu afară şi să mă uit la gardul frumos vopsit. Că, fatalitate, copiii. Că, şvaiţer, strămoşii. Că quality time presupune să pricep şi eu una-alta. Tot soiul de prostii, mult mai delicat exprimate şi cu aparenţe de profunzime nejustificate. Mă bate gândul că era o recidivă la scrisorile pe care ţi le scriam la 16 ani. Dacă totuşi o primeşti, jur că nu băusem nimic.