nici nu-i nevoie de recitire

Jurnal de bord, intrarea 9999. E dificil către imposibil pentru posesorul temporar al Auryn-ului să stabilească în vreun fel care este jumătatea drumului dintre cine era și cine urmează să fie. Spre liniștea lui mentală, își poate spune că parcursul din lumea reală nu este încărcat cu aceeași valoare plus-spre-minus a direcției. Această poveste este și nu este despre pierdere. Este, ca totdeauna, despre studiul meta al unei stări de între-lumi, în care, de data asta, suprapunerea tranziției lumilor interioare pe tranziția înspăimântătoare a lumilor dinafară are loc simultan, cu consecințele pe care acest proces de destructurare a reperelor îl poate avea pentru otolita producătoare de rău de mare.

Înainte de Paște, cu disciplină, am vopsit ouă și am făcut ciorbă cu leuștean. Ancorele ritualice au refuzat, de data asta insistent, să se agațe oriînce. Copiii nu au participat la vopsit, fiindcă au găsit între timp ceva mai bun de făcut (de plantat semințe pentru o grădină de legume, ceva de altfel util, haios și, în fond, educativ). Ciorba a mirosit grozav, fiind apoi legumită împotriva voinței de majoritatea participanților. Eu însămi, înainte de a le pune tuturor sub nas cele de mai sus, am avut un moment de plutire a coiotului dincolo de marginea prăpastiei, simțind că (știu că) alerg de vreme relativ îndelungată dincolo de sol, dar că a înceta să fac efortul înseamnă o trădare implicită, de dimensiuni și mai mari decât până acum, a pachetului de lucruri neesențiale, dar esențiale, pe care-l am de predat. Ca și cum în lanțul de oameni care-și predau găleata cu apă, îi văd cu oroare pe cei care predau găleți fără să schimbe nimic la conținutul lor, fără să le verifice critic zeama, chiar și atunci când dau mai departe numai forme, și ca atare, în operația de a testa migălos funcția a tot ce dau mai departe, mă trezesc că găleata mi s-a golit pe jumătate, fără să fi avut timp s-o umplu cu altceva.

Nu e vorba neapărat de ritualuri aici, deși ele sunt punctele unde mitul se atinge cu suprafața și deci se vede mai clar că nu ți s-a cristalizat narațiunea alternativă. Nici nu cred că sunt singură în proces, sau mai dezrădăcinată decât alții – cred că multe din cele ce se întâmplă de jur împrejur sunt reacția otolitelor colective la zgâlțâitura muchiei continentale dintre miturile personale și/sau societale. Dar acesta este alt meta.

Apoi, în dimineața de Paște, am stat într-un petic de soare și am jelit-o, poate pentru prima oară altminteri decât în vis. Am repetat, în buclă, în cap, „Hristos a-nviat!”, iar la telefonul imaginar s-a recompus, încă audibilă, vocea ei încălzită de răspunsul convins, iar în fața ochilor s-au scurs seri după seri de întoarceri cu palma încinsă de lumina apărată de vânt, turele de împărtășanie și forma de chec cu chestia aia care n-avea de-a face cu drobul , dar pentru noi era. Fanatismul perceput în radicalizarea ulterioară din jur mi-a furat-o treptat, și pe ea, și întreaga trăire ritualică creștină. M-am delimitat de bunăvoie, radicalizându-mă în raport cu forma, în măsura în care forma nu mai acoperea, pentru mine, adevărul școlii de credință. M-am luptat cu erdoganizarea, entuziast și plin de speranță, până când am descoperit că am încetat să sper. Încetul cu încetul, acasă încetează să mai fie acasă, deși sunt dispusă să prind rădăcini pretutindeni și mi-s dragi oamenii în varii constelații. Prețul pentru a-ți menține mintea-n scaun, în tăvălug, este că lași să se spargă, placă fotografică cu placă fotografică, bucățile pe care nu le poți lua cu tine dintr-o lume care n-are răbdare să le conserve în mod structural. Mai salvezi un vierme plângător, mai distrugi o palmyră, în același gest. Ende are și n-are întru totul dreptate. Nu atât a dori, cât a trăi pur și simplu e o continuă despărțire de tine însuți, acela care face ciorbă.

Anunțuri

hidra

Boala aceea

rezultată din efectele neprevăzute

induse de conjuncția între medicamente,

efect secundar de efecte secundare,

boala aceea neidentificată,

căci unică,

rezultat al unui proces nereplicabil de a căuta să-ți fie mai bine,

boala aia care-ți aplatizează temporar creierul

ar putea fi o bună metaforă

pentru rezultatul

unui proces de jelit

peste care se suprapune un proces de jelit

peste care se suprapune.

Furiinegocierinegări, într-o zeamă confuză

în care niciun doliu nu are timp

să se-ncheie curat,

ba stă și-n calea celui de mai adineauri,

toate hrănindu-se reciproc și umflând

bula lichidă a unei maladii nereplicabile

în niciun alt craniu:

efect pervers

al interacțiunilor dintre iubiri și iubiri.

meme

  • Mă întreb dacă și capetele altora operează, în timp ce amestecă într-un spanac sau în alte timpuri, următoarea dublă memă: AntoineDoinelAntoineDoinelAntoineDOINEL… stai, Doinel sau Douanel, Doinel sau Douanel, DOINEL SAU DOUANEL??? (jur că-n cap nu are loc confuzia cu româna pe care o induce grafia, e doar un repetir fără sfârșit care-o ține așa de vreo douăzeci de ani – și dacă nu l-aș fi scris acum, nu mi-aș fi răspuns în veci).
  • E posibil ca una din cele mai reușite forme de „ridiculus” personale să fie completarea propoziției „nu mi-e frică”, rostită fie de mine însămi, fie de oricine altcineva, cu „de Finică”. Mema este exclusiv personală (cred că episodul este salvat numai pe discul meu mental) și se datorează singurei bătăi (absurde, ca orice bătaie, dar cumva și mai) din întreaga mea viață. Trebuie să fi avut noi cam vârsta fiică-mii acum. Mergeam de la școală spre casă, inevitabil pe același drum cu vreo trei fetițe aflate în etapa de cațaveici, dintre care cea șefă își făcuse un ritual zilnic din a-mi spune răutăți. Nu-mi prea păsa mie de ea, o evitam pe cât posibil, dar temele erau uneori tare personale – probabil că se vedea suficient cât să o țină laie. Până în ziua în care s-a hotărât să mă provoace la o bătaie – dar nu o bătaie reală, în care să-mi descarc dracii pe ea (care poate ar fi avut o noimă), ci una simbolică. Tema bătăii era „ești atât de fricoasă că te-ar bate și Finică” – care era cea mai micuță din cele trei, o fetiță cam cu un cap mai mică decât mine, și să mor dacă mai știu de ce ar fi făcut oricine referire la ea pe numele de familie, că ne spuneam pe nume în clasă. Părea însă o chestie de neevitat, tipul de dilemă din care, oricum o dai, tot prost ieși. Nu mă interesa în niciun fel să mă bat cu nimeni de pe lume (asta rămâne cumva definitoriu 🙂 ). Nu mă interesa în niciun fel să mă bat cu un copil care nu mi-a făcut nimic. Nu mă interesa să-i dau apă la moară copilei crețe manipulatoare. Dar ideea că ele ar crede că refuz „de frică” părea descalificantă în asemenea hal, încât…  A rămas că la școală, înainte de intrare, a doua zi. Că venim cu zece minute mai devreme. Că ne batem. Deh, școala era un loc de neocolit. Aveam un pardesiu nou, roz. Îl adoram. Era imposibil să mă îmbrac cu altceva, ar fi trebuit să explic acasă de ce (exclus) – și oricum nu prea existau opțiuni. În curtea școlii era jeg. Mă rog, în tot Bucureștiul era jeg, dar cum se lucra deja, cred, la metrou, era praf în delir la noi în cartier. Aș fi dat orice numai să nu sfârșesc pe jos, cu pardesiul meu roz. Îmi amintesc destul de limpede că asta era tema principală din capul meu confuz. O bună parte din copii ne așteptau, nici nu știu cum se dusese vorba. Stăteau în fața intrării „de sărbătoare”, cea de lângă scenă, care era închisă în tot restul anului, și scandau „Nu mi-e fri-că de Fi-ni-că”. Și nu-mi era. Era doar complet absurd, umilitor, nedorit, non-cuminte (căci nu ne batem și nu ne murdărim) și oarecum ireal, ca și cum faptul că nu concepi ceea ce urmează să faci te face să nici nu prea fii acolo. Cred că ne-am împins de vreo trei ori. Nu eram niciuna din noi vreo descurcăreață, și nici tragere de inimă n-aveam. Ca să nu mai vorbim de motive. Nu mai știu dacă am decis să mă las să cad sau chiar am încasat una, dar când am ajuns cu pardesiul în praf mi s-a părut pretextul perfect să scutim restul de circ – „ajunge, ai câștigat!”. Ciudat, copiii au părut că înțeleg. Nu a făcut nimeni mișto după asta, sau în orice caz nu-mi amintesc să fi rămas o temă. Nu m-am simțit de căcat. Desigur, nici triumfătoare. E o poveste atât de aiurită, încât o văd pe retină ca pe un scurt-metraj făcut de minimaliștii zilelor noastre. Nu știu dacă ea e relevantă în vreun fel despre cine eram la opt ani sau cine am devenit ulterior. Nu știu nimic despre unde sunt și ce fac celelalte protagoniste. Nu există decât propoziția care se completează, amuzat, cu „de Fi-ni-că”.

ea spune că
mergea pe străzi
și nota acută a energiei interne,
care în alte vremi ar fi costat-o
un rug
spărgea becurile
iluminatului public.
legendă sau ba
asta e o parte din povestea ei/mea.
*******
ea spune:
„nu există să nu poți!”
„poți, dar nu vrei!”
„trebuie să poți!”
și încetul cu încetul
să poți devine
în-sinele.
să vrei să poți
să trebuiască să poți
să trebuiască să vrei să poți
să vrei să trebuiască să poți.
misiunea e grea –
acolo unde a putea e, asumat, binele.
********
ea spune că
copilul trebuie iubit.
că măsura ființei
e, cumva, în cât
reușești să iubești.
sau poate asta n-o spune nimeni
e de la sine înțeles
doar straiele se schimbă,
copiii se schimbă,
putințele se schimbă.
iubirea e tot aia
resemeni ce s-a cules.
******
spune-mi, te rog,
unde sunt scările?
E beznă în scara de bloc,
fiindcă ultimul bec cu filament
din emisfera nordică
a folosit adineauri
drept turnesol ad-hoc
al puterii nevrute și netrebuite,
iubinde, iubite.
Scările, iute,
să fugim,
le văd cum ațâță un foc.

despre categorii, iar.

Eu n-am apucat-o pe Alice. Mi se spune că era categorică, fermecătoare, boemă și conservatoare până-n unghii în același timp. Am auzit legende despre ce-i plăcea lui Alice și cum își construia conceptul de aristocrație dintr-o genetică demult desuetă. Am auzit bârfe despre ininteligibilul vieții ei și povești despre normele pe care le enunța altminteri. Nu pot decât să spun că, în cursul istoriei familiale, mentorii ăștia care n-au apucat să mai crească ei înșiși dincolo de adolescența pupilelor lor tind să aibă o aură  aproape mistică a înțelepciunii. Care e pasată apoi, ca un joint fără filttru, din muiere în muiere, indiferent de schimbarea condițiilor generaționale, dar fără a se analiza lucrul cel mai simplu, și anume – măcar primei înțelepte i-a făcut bine să trăiască conform preceptelor ei? Aceste înțelepciuni, dincolo de dacă mi se potrivesc sau nu, au făcut oare pe cineva să funcționeze în mod mulțumitor pentru sine? Sigur, facem cu toții pașii inevitabili care ne duc în locuri în care este cel mai plauzibil că putem conviețui cu noi înșine. Dar cărăm cu noi chei de lectură ale alegerilor posibile pe care cineva, în anii 40, le moștenise poate din secolul dinainte. Cărăm cu noi posibilități/imposibilități, o împărțire a lumii în discutabil și ne-, definiții ale responsabilității care nu sunt puse cumsecade sub nicio lupă critică. Ca orice religie, moștenirea feminină este pasată întreagă, iar abaterea de la litera ei înseamnă că ai căzut de partea cealaltă a „ceea-ce-credem-noi-despre-noi”. Ca orice religie, ea reproduce în mod invizibil modele de interacțiune și de putere care pun omul în aceeași situație, repetitiv, aproape orice ar alege. Fiindcă își creează biserica identic. Ca atare, sper ca acest an ireal să fi generat mutația – am învățat cele ce erau fundamentale din jointul șirului de femei capabile să mute munții din spatele meu. Ele sunt, fiecare la rândul ei, admirabile. Ele sunt, fiecare în felul ei, singure. Trebuie să existe modalitatea de a învăța pasul în plus – și anume, cum se împarte sacul fără să devii mai puțin puternic. Cum se deschide și se mătură fiecare cămară, fără a lăsa să crească în ele arahnide care să pară tot mai mari de pe partea cealaltă a ușii. Cum se trăiește altminteri, azi. Alice, sper că ai fi de acord.

scrisoare de groundhog day

Umblând printr-un caiet vechi de peste trei ani (probabil ultima fărâmă de scris predigital, înainte de telefonul care să ajungă direct în toate sertarele în care mai scriam), am găsit o însemnare care putea să fie datată azi. Probabil că nu mă refeream întru totul la aceleași realități, sau nu cu aceeași precizie, dar formularea era cel puțin surprinzătoare. Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva mult din exercițiul blogului de față nu constă exact în asta – în a documenta într-un fel meandrele vieții mentale ca probă într-un dosar viitor în care propriii tăi avocați pro și contra vor trage de tine și-ți vor spune că ești confuz, că astăzi vorbește prin tine altceva decât eul tău, identificat invariabil cu rațiunea ta, că it ain’t you. Iar tu vei putea să te-ntorci în timp și să scoți din sertar măcinătura lui ieri sau a lui alaltăieri, dovedind cum că it wasn’t you în același fel și mai în amonte. Că atât de mult timp it wasn’t you încât până la urmă it is.

Ca atare, am putea face treaba asta și conștient: iată, aceasta este o sticluță plină cu trecut în plină creare pe care mi-o las moștenire pentru atunci când mă voi întoarce, dintr-o perspectivă sau din alta, înapoi pe elicoidă deasupra aceluiași hău (într-un fel, echivalentul scriptic al unei selfie, fără pretenția că poți obiectiva și că nu alegi unghiul care seamănă cel mai mult cu cum crezi tu că ești – blogul e un selfie asumat și își cară cu sine propria jenă).
„Îți raportez, viitoare eu, că cred am făcut toate eforturile pe ziua de azi să nu fi spus față de mine jumătăți de adevăruri. Raportez că, cu datele pe care le am (nimeni nu zice că datele sunt vreodată suficiente), nu știu cum altfel, sau sufăr de o lipsă cronică de imaginație în altă direcție decât aceasta. Dau seama de faptul că voi încerca să mai strâng date în sprijinul deciziilor gata luate, ceea ce e o eroare metodologică de care sunt conștientă, dar tu ai să știi că ar fi fost imposibil să lucrez cu aplicație în sensul infirmării ipotezei. Noroc că pe ziua de azi oricum nu hotărâm nimic științific. Confirm că da, m-am gândit via reductio ad absurdum la toate felurile de neajunsuri ale celor pe care le întreprind. Metoda a făcut ceea ce face un ad absurdum: dacă toate imaginile cele crunte nu reușesc să mă întoarcă din drum, o fi naibii pe bune. Dacă cu toate acestea în momentul x al recitirii celor de mai sus tot îți vine să mă pocnești, tu probabil că nu mai ești întru totul eu. By all means, go ahead, oglinda e în partea ailaltă.”

despre caietul galben

întâi și întâi – ce n-aș da să nu fi fost o proastă demonstrativă până acolo încât să fi făcut caietul mii de confetti în timpul unei petreceri din clasa a șaptea…

 

Cu toții am schimbat la viețile noastre bilețele. scrisori. mailuri. chaturi (care au necazul că nu pot fi arhivate pe post de corespondență). Avem tenculețe legate cu fundă albastră (sau eu una am). Cică ale unora erau lipite pe funduri de canapea (aparținătorul ex-canapelei neagă tot). Cubulețe de vieți comune, care povestesc realitatea a ceea ce trăiai la un moment x, cu amoare sau cu prietenie sau cu sens. Printre toate astea, a existat cândva un caiet galben.

Galbenă era coperta din plastic subțire, adusă în 90 de Mimi, vecina de la 2, din Israel. O copertă cu două cizme de cauciuc pe ea, care stătea inevitabil pe dos, căci caietul meu mergea de la stânga la dreapta, pe când Israelul… Dacă nu mă înșel, era un caiet de mate. Cred că neliniat, fiindcă era un spațiu de libertate. Nici nu mai știu cum l-am instituit, dar curând după ce mă întorsesem la 170, în clasa paralelă celei a lui Ionuț, pentru care, de fapt, mă întorsesem, am început să ne întâlnim la ieșirea de la școală și să ne pasăm caietul, în care ne scrisesem… bilețele. Nu-mi amintesc din conținutul lor decât un schimb, în care ziceam eu că am de dat numai 99% din inima mea. Și el „ar trebui să fiu gelos?”. Și eu „Numai dacă nu vrei să păstrez măcar 1% pentru copiii noștri”. 11 ani, deci?

Ionuț era un puști înalt, motiv pentru care îmi disputam adesea cu Monica primul loc în șirul de la sport (deși ea chiar era cu câțiva centimetri mai înaltă), cât să fim el și cu mine într-un capăt. Stătea în ultima bancă de la geam, abia acum mă prind câți ani am stat apoi și eu acolo. Într-o zi dintr-a doua, pe când un grup de băieți ușor bully ne tachinau pe mai multe din noi că-l iubim pe (sărmanul) pișăcios al clasei, fără să pot să opresc ce-mi ieșea pe gură, am zbierat înciudat înapoi „Ba nu, că eu îl iubesc pe…”. Și așa a rămas. Cu o reciprocitate de care încă nu știam să mă mir. Cu ani de zile de bilețele. Cu prinsul de aripi când s-a dovedit că ai mei se mută la bunica mea temporară, care stătea pe stradă cu el. Cu jucat pe trotuarele lui, de la casă. Cu căscioara aia de sub un umbrar uriaș de pomi, care e și azi singura casă nesupraînălțată de pe toată strada, rămășiță a unui Macondo – căreia nu i-am călcat niciodată pragul. Cu rușinate luaturi de mână în drumul într-acolo. Cu un an de gaură, cât am fost plecată să-mi recuperez familia și să-mi dobândesc picioarele – dar un an de dor de te rupe și la 10 ani. Și cu acel trimestru, la întoarcere, cu un caiet galben.

N-am să știu niciodată ce-a fost (ceea ce multă vreme a devenit paradigma relațiilor lipsite de closure). Ne duceam către casă în serile alea întotdeauna împreună cu prietenul lui, ei făcând un detur din drumul lor direct ca să mă ducă pe mine până la scară. Mie mi-era ciudă că nu se poate renunța la prieten. El voia să ne pupăm. Eu voiam să ne pupăm, dar spectatorul mă paraliza. S-a terminat într-o seară cu un pupat strâmb pe obraz și cu retragerea mea ca de crab, explicată apoi amplu în caietul galben, pe care i l-am pasat a doua zi dimineață. Seara am așteptat peste o jumătate de oră. Ploua, ca în orice jaf de film romantic. Am așteptat și a doua seară. Pe vremea aia nu ne sunam și alte explicații nu erau. Și-atâta tot. Am cerut, după un timp, printr-un prieten comun, caietul spre păstrare. L-am primit. Și în loc să îl am și azi, ca memento al unei copilării îndrăgostite, am decis să tai puntea. Să mă fac altfel, altcineva. Deși, fundamental… 🙂 .

Anul ăsta am stat o secundă, de 21 februarie, cu mouse-ul deasupra unui buton de mesaj (căci da, l-am găsit pe Ionuț pe Facebook, pe tăcute). Dar de fapt, s-au făcut între timp destul de mulți ani de când nu-l mai visez, în sfârșit. Nu e nimic de recuperat. Doar copilul ăla despre care scria proasta (și invidioasa, probabil) de creață cu cretă pe pereții caselor, înainte de apariția vopselelor de grafitti, că aia plus ăla face loooove.