despre caietul galben

întâi și întâi – ce n-aș da să nu fi fost o proastă demonstrativă până acolo încât să fi făcut caietul mii de confetti în timpul unei petreceri din clasa a șaptea…

 

Cu toții am schimbat la viețile noastre bilețele. scrisori. mailuri. chaturi (care au necazul că nu pot fi arhivate pe post de corespondență). Avem tenculețe legate cu fundă albastră (sau eu una am). Cică ale unora erau lipite pe funduri de canapea (aparținătorul ex-canapelei neagă tot). Cubulețe de vieți comune, care povestesc realitatea a ceea ce trăiai la un moment x, cu amoare sau cu prietenie sau cu sens. Printre toate astea, a existat cândva un caiet galben.

Galbenă era coperta din plastic subțire, adusă în 90 de Mimi, vecina de la 2, din Israel. O copertă cu două cizme de cauciuc pe ea, care stătea inevitabil pe dos, căci caietul meu mergea de la stânga la dreapta, pe când Israelul… Dacă nu mă înșel, era un caiet de mate. Cred că neliniat, fiindcă era un spațiu de libertate. Nici nu mai știu cum l-am instituit, dar curând după ce mă întorsesem la 170, în clasa paralelă celei a lui Ionuț, pentru care, de fapt, mă întorsesem, am început să ne întâlnim la ieșirea de la școală și să ne pasăm caietul, în care ne scrisesem… bilețele. Nu-mi amintesc din conținutul lor decât un schimb, în care ziceam eu că am de dat numai 99% din inima mea. Și el „ar trebui să fiu gelos?”. Și eu „Numai dacă nu vrei să păstrez măcar 1% pentru copiii noștri”. 11 ani, deci?

Ionuț era un puști înalt, motiv pentru care îmi disputam adesea cu Monica primul loc în șirul de la sport (deși ea chiar era cu câțiva centimetri mai înaltă), cât să fim el și cu mine într-un capăt. Stătea în ultima bancă de la geam, abia acum mă prind câți ani am stat apoi și eu acolo. Într-o zi dintr-a doua, pe când un grup de băieți ușor bully ne tachinau pe mai multe din noi că-l iubim pe (sărmanul) pișăcios al clasei, fără să pot să opresc ce-mi ieșea pe gură, am zbierat înciudat înapoi „Ba nu, că eu îl iubesc pe…”. Și așa a rămas. Cu o reciprocitate de care încă nu știam să mă mir. Cu ani de zile de bilețele. Cu prinsul de aripi când s-a dovedit că ai mei se mută la bunica mea temporară, care stătea pe stradă cu el. Cu jucat pe trotuarele lui, de la casă. Cu căscioara aia de sub un umbrar uriaș de pomi, care e și azi singura casă nesupraînălțată de pe toată strada, rămășiță a unui Macondo – căreia nu i-am călcat niciodată pragul. Cu rușinate luaturi de mână în drumul într-acolo. Cu un an de gaură, cât am fost plecată să-mi recuperez familia și să-mi dobândesc picioarele – dar un an de dor de te rupe și la 10 ani. Și cu acel trimestru, la întoarcere, cu un caiet galben.

N-am să știu niciodată ce-a fost (ceea ce multă vreme a devenit paradigma relațiilor lipsite de closure). Ne duceam către casă în serile alea întotdeauna împreună cu prietenul lui, ei făcând un detur din drumul lor direct ca să mă ducă pe mine până la scară. Mie mi-era ciudă că nu se poate renunța la prieten. El voia să ne pupăm. Eu voiam să ne pupăm, dar spectatorul mă paraliza. S-a terminat într-o seară cu un pupat strâmb pe obraz și cu retragerea mea ca de crab, explicată apoi amplu în caietul galben, pe care i l-am pasat a doua zi dimineață. Seara am așteptat peste o jumătate de oră. Ploua, ca în orice jaf de film romantic. Am așteptat și a doua seară. Pe vremea aia nu ne sunam și alte explicații nu erau. Și-atâta tot. Am cerut, după un timp, printr-un prieten comun, caietul spre păstrare. L-am primit. Și în loc să îl am și azi, ca memento al unei copilării îndrăgostite, am decis să tai puntea. Să mă fac altfel, altcineva. Deși, fundamental… 🙂 .

Anul ăsta am stat o secundă, de 21 februarie, cu mouse-ul deasupra unui buton de mesaj (căci da, l-am găsit pe Ionuț pe Facebook, pe tăcute). Dar de fapt, s-au făcut între timp destul de mulți ani de când nu-l mai visez, în sfârșit. Nu e nimic de recuperat. Doar copilul ăla despre care scria proasta (și invidioasa, probabil) de creață cu cretă pe pereții caselor, înainte de apariția vopselelor de grafitti, că aia plus ăla face loooove.

Anunțuri

despre roluri de gen, revoluția sexuală și un cort

Spre deosebire de avocatul care trebuie să pună numai întrebările la care știe care va fi răspunsul, trebuie să zic că la începutul acestui efort de limpezire nu știu unde mă va duce și dacă-mi va conveni ce a ieșit. N-am știut niciodată, de-aia probabil e cazul să mă apuc de limpezit.

Acum relativ puțină vreme, deși pare acum o mie de ani, sufeream de convingerea că ne-am făcut-o cu mâna noastră, noi, femeile, optând pentru o egalitate fără distincții de putere fizică, de pulsiuni și împărțiri ale timpului determinate anatomic, de interese și talente. Înjuram cu sete lumea în care m-am născut, în care în cele din urmă fuseseră câștigate toate bătăliile, succesul constând în a fi devenit responsabilă pentru absolut tot. În care galanteria (nu, nu aia de pe firmele scrise în fonturi de anii cincizeci, aia conceptuală) fusese detronată fără a fi neapărat înlocuită cu timp egal la aspirator. Visam să-mi cresc copiii de acasă, să calc cămăși cu abnegație și să-mi iubesc mediocritatea-normalitatea, abdicând voit de la orice putere. Poziția asta la care aderam mental fără nuanțe era în contrast nesesizat, dar probabil dramatic, cu incapacitatea structurală de a accepta normele elementare ale relațiilor intersexe rămase moștenire de pe vremea galanteriei. Deși dorind cu sete feminitatea unei epoci apuse, umblam și umblu încă prin lume nefiind în stare să mă las condusă la vreun dans cât de scurt (noroc cu tata că-mi dovedește uneori că se poate), ratând repetitiv și încărcat de vinovăție întâlniri cu oameni care-mi trebuie din voluntarism nestăpânit, făcând înainte să întreb și, în general, alergând ca buimaca, compulsiv, după trâmbe de fum. Am tranșat la un moment dat disonanța cognitivă mutându-mă mai aproape de poziția intelectuală care corespundea mai bine structurii moștenite și boscorodind mai curând la adresa lumii nerevoluționate destul decât la adresa feminismului. Ea (disonanța) însă a continuat să fie acolo în dorința atavică a unei protecții în voia căreia să te poți lăsa, a unei bunătăți care să nu măsoare firimiturile  în mod egalitarist, a datului drumul la frâul controlului desăvârșit în conștiința faptului că suma alegerilor pe care le-ai făcut până acolo este egală cu „o fi bine”. În dorința recunoașterii că ai făcut totul suficient de în regulă ca să ai dreptul să fii și puțin de căcat. În visul unei coabitări care să țină seama de munca pe care o depui pentru a fi bun/a funcționa conform regulilor unei lumi percepute drept masculine, făcând totodată un pic de loc pentru hormonii/identitatea tuturor. Mă gândesc că pe ambele părți ale barierei ăsteia culturale dintre băieți și fete, de fapt, dezideratul constă în îmbinarea caracteristicilor „de gen” într-un parteneriat care să facă pe toată lumea puternică, dar cu dreptul de a fi slabă. Concurența asta dementă pentru care e mai bărbat – unde bărbat e definit aleatoriu în funcție de pahare de tărie, îmblânzit fiare, câștigat bani, condus bolizi, degustat vinuri, supus non-alfi, controlat pe sine însuși, deținut de inițiativă, emis de teorii – e totuși o prostie, suntem cu toții de acord? Sau nu? Că alergătura asta maniacă după cum să fii cea mai femeie, fiind cea mai bărbată, începe să mă extenueze. [Și cea mai pentru ce? Fiindcă dacă ești ireproșabil (rațional) ești în siguranță? Pe bune, ireproșabil? În care grilă de punctaj?]

Aaanyway, să ne întoarcem la subiect. În neadecvarea asta structurală pe care o mărturisesc (din nou, cu vinovăția faptului că știu regula, deci nu pot să invoc necunoașterea legii, dar cu încăpățânarea de catâr a revoluționarului care trebuie să schimbe legile în toată lumea), mi-am petrecut bucata de viață adultă de până acum sfidând năuc ritualul făcutului de curte. Dacă era de rău, oricum macaroanele erau tăiate în pre-prealabil, dacă era de bine, călcat scurt pe piciorul care ar fi trebuit să dea direcția mișcării – „stai să-ți zic eu!”. Tot ce e definibil ca seducție, brizbrizuri și așteptat mi se pare de un fals atât de crunt și atât de imposibil de acceptat ca normă (căci obiectualizant), încât mi se face pielea de găină numai la gând, și intru ca nora-n blide numai să scap de etapă. Cu iluzia – nesusținută decât foarte rar, din fericire și esențial, de realitate – că dacă e să-i trebuiesc cuiva, acel ritual care ne convertește pe toți în ceva ce nu (mai) suntem, introducând posibilitatea minciunii structurale (ca în cazul prietenei mamei care într-o anumită zi a vieții ei a încetat să poată lucruri, ceea ce i-a asigurat o căsătorie imediată și de coșmar) este, în fond, inutil și nedrept.

Există, însă  (și m-am prins de asta azi, fără să știu ce a catalizat gândul), un as în mânecă absolut pentru această formă de revoluție sexuală (căci ce e ea altminteri, nu?). Dacă toate lucrurile sunt egale, interesul e reciproc, tot ce trebuia copt este copt, iar muierea din narațiune este una care-mi seamănă mie, tot ce n-ar funcționa într-un spațiu urban poate fi făcut să funcționeze de posesia unui cort.

Putem face nenumărate presupuneri despre motive. Poate că un cort implică o doză de hippie care se traduce inconștient în revoluție pentru toți participanții la ecuație, într-o abolire ad hoc a normelor. Poate că un cort presupune o stare de temporar capabilă să mute altundeva filtrul critic care atacă „not ladylike, not ladylike!” – ce naiba, în fond mâine poate nu mai suntem nici unii dintre noi aici. Poate că un cort are încărcătura lui „what happens in Vegas…” (vorba vine vegas, știți dumneavoastră…). Poate că un cort îi conferă posesoarei lui o încredere supraumană în faptul că se află pe terenul ei, și rezultatul e sexy. Poate că un cort face parte dintr-un set de semne de recunoaștere care pur și simplu atrage doar oamenii care trebuie.

Cert este că nu am știut până acum vreun ceas, când întindeam rufele, că sensei-ul mamei mele, pe care nu l-aș recunoaște dacă l-aș vedea pe stradă, mi-a lăsat moștenire la șase ani un pachet profund identitar de libertate, din pânză albastră, parfumat cu un subtil „And it won’t make me jealous if I hear they have sweetened your night…” îngânat peste generații. Ce oi fi făcut cu el?

Analogia dentara loveste din nou

Mariei i se misca doi dinti. Ea se incapataneaza sa creada ca-i poate face sa nu cada. La fel ca mine la varsta ei, Maria e refractara la orice argument legat de „a te face mare” fiindca isi doreste, extrem de explicit, sa ramana mica. Nu e tocmai sanatos sa te tii cu dintii de dintele care cade, sa nu-i faci loc dintelui nou, care poate creste stramb, dar recunosc ca si pe mine ma oripileaza emotional caderea primului dinte ca inceput de noua epoca, asa ca n-o bat la cap sa-l miste.
In acelasi fel, ar fi probabil intelept sa ma urnesc proactiv si sa caut de lucru ca sa fi ales eu, in loc sa mi se dea de ales dintr-o paleta stabilita de altii. Ar fi sanatos sa inghit galusca viitorului pe care nu-l poti impiedica sa se intample. Ba chiar ar fi, in plus, o sarcina de constiinta sa pun niscai distanta fizica intre mine si dintele bolnav care nu se lasa oblojit, schimband contextul. Ar fi, teoretic, ceea ce fac de obicei, neavand rabdarea sa astept deznodamintele din afara. Dar mi se pare imposibil. Vreau asa de mult sa-mi ramana dintii astia doi, intre timp parte a cine sunt, chiar daca unul e la fel de util ca o masea de minte si mai si necesita o ratie constanta de ibuprofen. Nu vreau cu o nevrere de catar. Ia sa vedem, raman mica?

 

Later edit:

NEVINOVĂŢIE
(Ion Caraion)
O caisă şi-un cais
alergau prin paradis.
Panica pirmordială
încolţi sub o petală
tresări sub un cubelc
‘’ea nu pealcă, eu nu pelc
Nu de flică, da’ ne calcă!
Eu nu pelc, nici ea nu pealcă”
(şi – oamenii dintâi, buimacii,
le-au făcut semne cu macii)

…c’est moi

N-am știut prea limpede dacă să mă simt încurcată sau măgulită de cum m-a privit ieri la training trainerița în ochi o bună parte din timp. Poate e doar buna ei tehnică și toată lumea se simte ca și cum trainingul i s-ar adresa personal. Senzația mea a fost, fără să am nicio amintire a unui contact anterior altminteri decât liminal cu ea (eu auzind de-a lungul timpului mai multe despre ea decât ar putea ea să fi înmagazinat despre mine, dat fiind că ea e o figură mai… publică), că ea știe, la fel cum și eu știu, că există un nivel pe care suntem fundamental la fel. Că recunoașterea este reciprocă.

Fata asta nu e simpatică nimănui. E extrem de bună la ceea ce face și complet incapabilă să-și reprime în vreun fel mândria că se simte isteață și satisfacția pe care i-o dă a face treaba bine și a găsi cele mai eficiente căi de la a la b (băgându-le pe gât, voluntar sau involuntar, și altora). Îi vin ușor lucrurile profesionale, ține minte grămezi de informații și le organizează bine. E argint viu. Oamenii spun că e arogantă. Eu tind să cred doar că e lipsită de o anumită doză de inteligență socială care să o oblige să-și tempereze insufferable-know-it-all-ness-ul. E cultural și personal rigidă în respectarea regulilor și asta îi adaugă în intensitate la necesitatea de a controla totul. Ceea ce, probabil, dacă muncești cu ea, e foarte obositor. Dacă lucrezi după ea, probabil că e reconfortant, fiindcă perfecționismul ei îți face viața mai ușoară (perfecționism cu care nu mă pot mândri, pe de altă parte, deci n-o fi chiar așa grav). Mi-e însă imposibil să estimez cum reacționează la critici. Dar mi se pare ușor de estimat că le împarte cu o naturalețe care-ți dă la gioale. Dacă nu ești la fel de sigur pe tine. Dacă ai încredere în ea că nu e fundamental afurisită, invidioasă, judgmental, că nu-ți vrea ție răul. Or eu nu cred toate astea. Mă rog, despre judgmental s-ar putea să fie așa, dar asta e o negociere pentru fiecare din noi. Mie mi-e, straniu, simpatică. Nu vreau să fiu ca ea, dar există multe coordonate în educația dată de bunică-mea (recognoscibile până și în încheierea ultimei propoziții la 17.00) care reflectă îndeaproape felul ei de a umbla prin lume. Cu disonanța tipică a faptului că lumea aia te laudă pentru anumite caracteristici, dar simultan nu acceptă să te arăți prea conștient de ele. Cu oroarea de a nu fi găsit niciodată o soluție pentru acceptarea unui compliment, altfel decât să bâigui încurcat că nu-l meriți sau să-l minimalizezi zicând că da, și tu te bucuri că ți-a ieșit așa, uite poznă! Ba mi-e groază și de tonul acestei mărturisiri. Cu unele mutații, aoleu Doamne, și dacă c’est moi!

prohodul Zamfirei

Sfârşitul unei epoci, într-un fel. A stabilirii în viaţa de adult cu plod, maşină şi, ulterior, casă. A unei perioade de tranziţie în care îţi acorzi spaţiul de blândeţe al lui „I’m still learning!”. Am trimis-o în boii ei pe prima mea maşină, pe care n-am iubit-o cine ştie ce, probabil pentru că nu ţineam morţiş să am maşină şi pentru că şofatul/neşofatul la noi e un perpetuu măr al discordiei. S-a gătat, odată cu ea, epoca căratului de chestii uriaşe în monovolumul care părea făcut pentru a fi prima maşină a unor nou-mutaţi. Zamfira (sau cum îi zic fetele, maşina albastră) a plecat către o lume probabil şi mai proastă, în care cine cumpără o maşină atât de veche şi de murdară n-o va trata cu mult mai mult respect decât am făcut-o noi. Sau poate, dimpotrivă, îi va fi dragă cuiva care atâta e de amărât (deşi, la tonele de benzină pe care le consumă, e greu de crezut). Sau va avea un randevu direct cu fiarele vechi (rămâne de neînţeles de ce masinile îşi pierd atât de repede valoarea atunci când sunt încă întru totul funcţionale, dar răspunsul constă probabil în însăşi intenţia noastră de a schimba maşina după numai cinci ani, simptomatică pentru cum funcţionează lumea – argumentul de bază a fost că dacă se mai strică o dată, ce vom fi pompat în reparaţii depăşeşte cu multe cât am dat iniţial pe ea, la mâna a doua).

Ei, cam asta e cu Zamfira. Mi s-a rupt inima s-o las în urmă, nici nu ştiu foarte limpede de ce. Ptiu, că şi depărţitul de obiecte e complicat!

fragil

din cărţi de joc

din nisip

din abur

din locuri comune fără forţă de „comun”

pe un platou plin cu rulmenţi

pe stepa spaniolă

pe spinări de ţestoase

pe bunul simţ nebun

cu sudoarea sudorului de fibre de sticlă

cu pana scârţâindă pe led

cu greu

construieşti la castelul căruia-i spui eu.

Noroc cu vanit’us şi apocalipstickul (odihnească-se-n tihnă doamna Bărboi)

că mai crapă crusta clişeelor „de manual”

lăsându-te străveziu şi banal.

un cort. un cearşaf. un strigoi.