despre roluri de gen, revoluția sexuală și un cort

Spre deosebire de avocatul care trebuie să pună numai întrebările la care știe care va fi răspunsul, trebuie să zic că la începutul acestui efort de limpezire nu știu unde mă va duce și dacă-mi va conveni ce a ieșit. N-am știut niciodată, de-aia probabil e cazul să mă apuc de limpezit.

Acum relativ puțină vreme, deși pare acum o mie de ani, sufeream de convingerea că ne-am făcut-o cu mâna noastră, noi, femeile, optând pentru o egalitate fără distincții de putere fizică, de pulsiuni și împărțiri ale timpului determinate anatomic, de interese și talente. Înjuram cu sete lumea în care m-am născut, în care în cele din urmă fuseseră câștigate toate bătăliile, succesul constând în a fi devenit responsabilă pentru absolut tot. În care galanteria (nu, nu aia de pe firmele scrise în fonturi de anii cincizeci, aia conceptuală) fusese detronată fără a fi neapărat înlocuită cu timp egal la aspirator. Visam să-mi cresc copiii de acasă, să calc cămăși cu abnegație și să-mi iubesc mediocritatea-normalitatea, abdicând voit de la orice putere. Poziția asta la care aderam mental fără nuanțe era în contrast nesesizat, dar probabil dramatic, cu incapacitatea structurală de a accepta normele elementare ale relațiilor intersexe rămase moștenire de pe vremea galanteriei. Deși dorind cu sete feminitatea unei epoci apuse, umblam și umblu încă prin lume nefiind în stare să mă las condusă la vreun dans cât de scurt (noroc cu tata că-mi dovedește uneori că se poate), ratând repetitiv și încărcat de vinovăție întâlniri cu oameni care-mi trebuie din voluntarism nestăpânit, făcând înainte să întreb și, în general, alergând ca buimaca, compulsiv, după trâmbe de fum. Am tranșat la un moment dat disonanța cognitivă mutându-mă mai aproape de poziția intelectuală care corespundea mai bine structurii moștenite și boscorodind mai curând la adresa lumii nerevoluționate destul decât la adresa feminismului. Ea (disonanța) însă a continuat să fie acolo în dorința atavică a unei protecții în voia căreia să te poți lăsa, a unei bunătăți care să nu măsoare firimiturile  în mod egalitarist, a datului drumul la frâul controlului desăvârșit în conștiința faptului că suma alegerilor pe care le-ai făcut până acolo este egală cu „o fi bine”. În dorința recunoașterii că ai făcut totul suficient de în regulă ca să ai dreptul să fii și puțin de căcat. În visul unei coabitări care să țină seama de munca pe care o depui pentru a fi bun/a funcționa conform regulilor unei lumi percepute drept masculine, făcând totodată un pic de loc pentru hormonii/identitatea tuturor. Mă gândesc că pe ambele părți ale barierei ăsteia culturale dintre băieți și fete, de fapt, dezideratul constă în îmbinarea caracteristicilor „de gen” într-un parteneriat care să facă pe toată lumea puternică, dar cu dreptul de a fi slabă. Concurența asta dementă pentru care e mai bărbat – unde bărbat e definit aleatoriu în funcție de pahare de tărie, îmblânzit fiare, câștigat bani, condus bolizi, degustat vinuri, supus non-alfi, controlat pe sine însuși, deținut de inițiativă, emis de teorii – e totuși o prostie, suntem cu toții de acord? Sau nu? Că alergătura asta maniacă după cum să fii cea mai femeie, fiind cea mai bărbată, începe să mă extenueze. [Și cea mai pentru ce? Fiindcă dacă ești ireproșabil (rațional) ești în siguranță? Pe bune, ireproșabil? În care grilă de punctaj?]

Aaanyway, să ne întoarcem la subiect. În neadecvarea asta structurală pe care o mărturisesc (din nou, cu vinovăția faptului că știu regula, deci nu pot să invoc necunoașterea legii, dar cu încăpățânarea de catâr a revoluționarului care trebuie să schimbe legile în toată lumea), mi-am petrecut bucata de viață adultă de până acum sfidând năuc ritualul făcutului de curte. Dacă era de rău, oricum macaroanele erau tăiate în pre-prealabil, dacă era de bine, călcat scurt pe piciorul care ar fi trebuit să dea direcția mișcării – „stai să-ți zic eu!”. Tot ce e definibil ca seducție, brizbrizuri și așteptat mi se pare de un fals atât de crunt și atât de imposibil de acceptat ca normă (căci obiectualizant), încât mi se face pielea de găină numai la gând, și intru ca nora-n blide numai să scap de etapă. Cu iluzia – nesusținută decât foarte rar, din fericire și esențial, de realitate – că dacă e să-i trebuiesc cuiva, acel ritual care ne convertește pe toți în ceva ce nu (mai) suntem, introducând posibilitatea minciunii structurale (ca în cazul prietenei mamei care într-o anumită zi a vieții ei a încetat să poată lucruri, ceea ce i-a asigurat o căsătorie imediată și de coșmar) este, în fond, inutil și nedrept.

Există, însă  (și m-am prins de asta azi, fără să știu ce a catalizat gândul), un as în mânecă absolut pentru această formă de revoluție sexuală (căci ce e ea altminteri, nu?). Dacă toate lucrurile sunt egale, interesul e reciproc, tot ce trebuia copt este copt, iar muierea din narațiune este una care-mi seamănă mie, tot ce n-ar funcționa într-un spațiu urban poate fi făcut să funcționeze de posesia unui cort.

Putem face nenumărate presupuneri despre motive. Poate că un cort implică o doză de hippie care se traduce inconștient în revoluție pentru toți participanții la ecuație, într-o abolire ad hoc a normelor. Poate că un cort presupune o stare de temporar capabilă să mute altundeva filtrul critic care atacă „not ladylike, not ladylike!” – ce naiba, în fond mâine poate nu mai suntem nici unii dintre noi aici. Poate că un cort are încărcătura lui „what happens in Vegas…” (vorba vine vegas, știți dumneavoastră…). Poate că un cort îi conferă posesoarei lui o încredere supraumană în faptul că se află pe terenul ei, și rezultatul e sexy. Poate că un cort face parte dintr-un set de semne de recunoaștere care pur și simplu atrage doar oamenii care trebuie.

Cert este că nu am știut până acum vreun ceas, când întindeam rufele, că sensei-ul mamei mele, pe care nu l-aș recunoaște dacă l-aș vedea pe stradă, mi-a lăsat moștenire la șase ani un pachet profund identitar de libertate, din pânză albastră, parfumat cu un subtil „And it won’t make me jealous if I hear they have sweetened your night…” îngânat peste generații. Ce oi fi făcut cu el?

Anunțuri

Analogia dentara loveste din nou

Mariei i se misca doi dinti. Ea se incapataneaza sa creada ca-i poate face sa nu cada. La fel ca mine la varsta ei, Maria e refractara la orice argument legat de „a te face mare” fiindca isi doreste, extrem de explicit, sa ramana mica. Nu e tocmai sanatos sa te tii cu dintii de dintele care cade, sa nu-i faci loc dintelui nou, care poate creste stramb, dar recunosc ca si pe mine ma oripileaza emotional caderea primului dinte ca inceput de noua epoca, asa ca n-o bat la cap sa-l miste.
In acelasi fel, ar fi probabil intelept sa ma urnesc proactiv si sa caut de lucru ca sa fi ales eu, in loc sa mi se dea de ales dintr-o paleta stabilita de altii. Ar fi sanatos sa inghit galusca viitorului pe care nu-l poti impiedica sa se intample. Ba chiar ar fi, in plus, o sarcina de constiinta sa pun niscai distanta fizica intre mine si dintele bolnav care nu se lasa oblojit, schimband contextul. Ar fi, teoretic, ceea ce fac de obicei, neavand rabdarea sa astept deznodamintele din afara. Dar mi se pare imposibil. Vreau asa de mult sa-mi ramana dintii astia doi, intre timp parte a cine sunt, chiar daca unul e la fel de util ca o masea de minte si mai si necesita o ratie constanta de ibuprofen. Nu vreau cu o nevrere de catar. Ia sa vedem, raman mica?

 

Later edit:

NEVINOVĂŢIE
(Ion Caraion)
O caisă şi-un cais
alergau prin paradis.
Panica pirmordială
încolţi sub o petală
tresări sub un cubelc
‘’ea nu pealcă, eu nu pelc
Nu de flică, da’ ne calcă!
Eu nu pelc, nici ea nu pealcă”
(şi – oamenii dintâi, buimacii,
le-au făcut semne cu macii)

…c’est moi

N-am știut prea limpede dacă să mă simt încurcată sau măgulită de cum m-a privit ieri la training trainerița în ochi o bună parte din timp. Poate e doar buna ei tehnică și toată lumea se simte ca și cum trainingul i s-ar adresa personal. Senzația mea a fost, fără să am nicio amintire a unui contact anterior altminteri decât liminal cu ea (eu auzind de-a lungul timpului mai multe despre ea decât ar putea ea să fi înmagazinat despre mine, dat fiind că ea e o figură mai… publică), că ea știe, la fel cum și eu știu, că există un nivel pe care suntem fundamental la fel. Că recunoașterea este reciprocă.

Fata asta nu e simpatică nimănui. E extrem de bună la ceea ce face și complet incapabilă să-și reprime în vreun fel mândria că se simte isteață și satisfacția pe care i-o dă a face treaba bine și a găsi cele mai eficiente căi de la a la b (băgându-le pe gât, voluntar sau involuntar, și altora). Îi vin ușor lucrurile profesionale, ține minte grămezi de informații și le organizează bine. E argint viu. Oamenii spun că e arogantă. Eu tind să cred doar că e lipsită de o anumită doză de inteligență socială care să o oblige să-și tempereze insufferable-know-it-all-ness-ul. E cultural și personal rigidă în respectarea regulilor și asta îi adaugă în intensitate la necesitatea de a controla totul. Ceea ce, probabil, dacă muncești cu ea, e foarte obositor. Dacă lucrezi după ea, probabil că e reconfortant, fiindcă perfecționismul ei îți face viața mai ușoară (perfecționism cu care nu mă pot mândri, pe de altă parte, deci n-o fi chiar așa grav). Mi-e însă imposibil să estimez cum reacționează la critici. Dar mi se pare ușor de estimat că le împarte cu o naturalețe care-ți dă la gioale. Dacă nu ești la fel de sigur pe tine. Dacă ai încredere în ea că nu e fundamental afurisită, invidioasă, judgmental, că nu-ți vrea ție răul. Or eu nu cred toate astea. Mă rog, despre judgmental s-ar putea să fie așa, dar asta e o negociere pentru fiecare din noi. Mie mi-e, straniu, simpatică. Nu vreau să fiu ca ea, dar există multe coordonate în educația dată de bunică-mea (recognoscibile până și în încheierea ultimei propoziții la 17.00) care reflectă îndeaproape felul ei de a umbla prin lume. Cu disonanța tipică a faptului că lumea aia te laudă pentru anumite caracteristici, dar simultan nu acceptă să te arăți prea conștient de ele. Cu oroarea de a nu fi găsit niciodată o soluție pentru acceptarea unui compliment, altfel decât să bâigui încurcat că nu-l meriți sau să-l minimalizezi zicând că da, și tu te bucuri că ți-a ieșit așa, uite poznă! Ba mi-e groază și de tonul acestei mărturisiri. Cu unele mutații, aoleu Doamne, și dacă c’est moi!

prohodul Zamfirei

Sfârşitul unei epoci, într-un fel. A stabilirii în viaţa de adult cu plod, maşină şi, ulterior, casă. A unei perioade de tranziţie în care îţi acorzi spaţiul de blândeţe al lui „I’m still learning!”. Am trimis-o în boii ei pe prima mea maşină, pe care n-am iubit-o cine ştie ce, probabil pentru că nu ţineam morţiş să am maşină şi pentru că şofatul/neşofatul la noi e un perpetuu măr al discordiei. S-a gătat, odată cu ea, epoca căratului de chestii uriaşe în monovolumul care părea făcut pentru a fi prima maşină a unor nou-mutaţi. Zamfira (sau cum îi zic fetele, maşina albastră) a plecat către o lume probabil şi mai proastă, în care cine cumpără o maşină atât de veche şi de murdară n-o va trata cu mult mai mult respect decât am făcut-o noi. Sau poate, dimpotrivă, îi va fi dragă cuiva care atâta e de amărât (deşi, la tonele de benzină pe care le consumă, e greu de crezut). Sau va avea un randevu direct cu fiarele vechi (rămâne de neînţeles de ce masinile îşi pierd atât de repede valoarea atunci când sunt încă întru totul funcţionale, dar răspunsul constă probabil în însăşi intenţia noastră de a schimba maşina după numai cinci ani, simptomatică pentru cum funcţionează lumea – argumentul de bază a fost că dacă se mai strică o dată, ce vom fi pompat în reparaţii depăşeşte cu multe cât am dat iniţial pe ea, la mâna a doua).

Ei, cam asta e cu Zamfira. Mi s-a rupt inima s-o las în urmă, nici nu ştiu foarte limpede de ce. Ptiu, că şi depărţitul de obiecte e complicat!

fragil

din cărţi de joc

din nisip

din abur

din locuri comune fără forţă de „comun”

pe un platou plin cu rulmenţi

pe stepa spaniolă

pe spinări de ţestoase

pe bunul simţ nebun

cu sudoarea sudorului de fibre de sticlă

cu pana scârţâindă pe led

cu greu

construieşti la castelul căruia-i spui eu.

Noroc cu vanit’us şi apocalipstickul (odihnească-se-n tihnă doamna Bărboi)

că mai crapă crusta clişeelor „de manual”

lăsându-te străveziu şi banal.

un cort. un cearşaf. un strigoi.

about the big easy

The not so strange thing about travel stories is that everyone seems to helplessly focus on what is different (which obviously strikes people the most) and forgets to enjoy the comforts of similarity (or somehow overlooks them). In the three weeks (already!) since I came back from the States I have had tons of stereotypical conversations about how much space there is, how polite people are (with the adjacent `Is it only superficial or not?` conversation attached), how gross/sweet/in bizarre quantities the food is, how big the cars, how nice the shops in New York. It seems impossible to escape the flood of commonplace observations of difference – with often a negative touch. ( I will admit, with all my keenness not to surrender to Western European snobbishness at the American propaganda about `the great nation`, I, too snorted when, during the postelectoral comments, I heard an anchorwoman say `European observers have been mandated to check the electoral process in [so-and-so states], which is quite ironic…`. It is whaaat? )

But that was not what I was going to write about. New Orleans was my first step ever on another continent. They had said it will feel sort of European. I don’t know if that was why I felt right at home immediately, or whether it was the fact that I was happily alone all day, with my husband (also quite happily) indoors at his conference, or the fact that we had avoided the big summer heat and were there at a non-rainy time in 28 Celsius (from 9 at home). I don’t know if it was the lace of the balconies, the absurdity of the city plantation houses in the Garden district or the river that made me feel as if I could stay there for a while… The architecture, the courtyards, the vegetation that I couldn’t recognize felt… familiar. I had expected so much difference, for some reason, and it was just a piece of earth with people on it. I took gorgeous pictures.

That said, there was a substantial downside. I have known this phenomenon at Vama Veche, but had never thought it was applicable to a living breathing city. All over the world, getaway places which used to be beautiful because they were empty and one could get away have been exploited to death by tourism industry. So now they are beautiful completely built-up areas where you can go together with all the residents of your country, at the same preestablished time, to get away from… them. The French Quarter felt like that. Like there was nothing there for its own sake anymore. With a handful of exceptions, every shop sold t-shirts and memorabilia. The thrift shops sold Indian market dresses for hundreds of dollars. The bars were there exclusively for the tourists. The music this place is famous for had stopped living – every band (of very good quality though), every shop soundtrack, even the intercom of the entire Riverwalk played what the tourists had come to hear – I imagine that if you live there, you may want to kill someone every time `When the saints go marching in` starts, which is about every half hour. It felt like a giant tourist trap that had actually trapped the inhabitants and deprived them of their city. I got the most agoraphobic I have ever been after 3 minutes on Bourbon street.

But walking around for miles and miles, in spite of the blisters, and taking in the historical gumbo 🙂 – totally worth it. I thought houses in Algiers were quite cheap, too :). Alas, even though you apparently can freeze time in a city in the jazz era, I can’t also stop it for myself so as to live a year in every place I have ever felt right at home in…