story-telling

Orice versiune de a spune

poveștile pe care le-aș avea de spus

e o reductio ad mine

a experiențelor

a coerențelor

a fețelor

a lor.

 

Poți trăi, o viață mai târziu,

o clipă în care

cum trebuie să fi fost pentru cel privit

ți se revelează într-o privire,

o zi în care plângi

pentru că, iacătă, poate

l-ai nedreptățit,

dar și atunci când trăirea altuia

îți e la buricele degetelor de aproape,

când o simți pe cealaltă aproape tu,

istoria și bocetul doar pe tine te-ncape.

 

Poveștile mele deschid percepții

și-nchid obloane fără să vrea.

În interiorul lor, oamenii au roluri

pe care nu întotdeauna le-au ales

și le joacă fără să le știe juca.

 

Mi-e teamă că fiecare decupaj de real

trece cu foarfeca prin viul unor ființe.

Nu cred că mai știu să mă povestesc

deodată toate poveștile au consecințe.

 

Reclame

zece

Deși, la fel ca la toate aniversările, am zis deja tot anul că e așa, e abia așa de ieri. Ieri, de-a lungul meandrelor din Ardeni, cu peisaje nesfârșit-aurii de ambele părți ale șoselelor, reîndrăgostindu-ne de loc după fiecare cotitură, s-au împlinit pe nebănuite cei zece ani de când suntem aici. Le plat pays nutotdeaunaplat. Adoptat cu atâta drag și muncă de adaptare, acasă în atâtea feluri.

Simultan, din pricina expirării cărților de identitate (anul ăsta are o temă recurentă), m-am văzut nevoită să merg la primărie să le refac, și pe a mea, și pe ale copiilor. Am luat rdv online. Am făcut poze conforme. Am ajuns și am explicat cum șade treaba, așteptându-mă ca după atâția ani de toate-îmbinările-posibile-transeuropene, să fie floare la ureche, cum îmi promiseseră la serviciu „Pas de souci, madame, c’est fait dans quelques minutes a la commune! C’est beaucoup mieux pour les enfants d’avoir la carte belge.” O doamnă funcționară, aparent drăguță, mi-a refuzat net actele și m-a reorientat către serviciul pentru străini, care să ne elibereze permise de ședere: „Se poate să fie la noi, dar nu știu sigur, doamnă, se schimbă procedurile așa de des că nu mai ținem pasul, cel mai sigur e să întrebați la Vreemdelingendienst și vă spun ei pas cu pas ce să faceți”. Eu știu că așa-zisele cărți de identitate au fost tot timpul „doar” permise de ședere și n-am avut nici cea mai mică tresărire la cotitura birocratică familiară sau la numele serviciilor – eu vin din lumea vizelor, faptul că lucrurile pot fi ușoare e mai degrabă un fenomen recent pe care-l suspectez invariabil de efemeritate. În schimb copilul cel mic s-a uitat brusc în ochii mei, cu această nouă apucătură societală de a comunica fără cenzură orice disconfort în raport cu eticheta și a zis, aproape cu lacrimi în glas: „Dar mie nu-mi place deloc că ne spune că suntem străini!”

Vreemdeling, așa s-a tradus și Camus.

 

amprente

fire de mușchi dislocate din urzeala lor de baștină și plecate cu tine în basorelieful animal-vegetal de pe o pulpă. minuscule și dureroase fragmente de sidef încrustate în noadă, exoschelet temporar pentru un animal neapărabil. zoaiele băloase dintr-un lighean gudurându-se pe lângă crețurile degetelor care spală un tricou. dungile infernal de albe ale unui masaj de adio, săpate pe întuneric în spinarea mult prea arsă. erografie, artă prin care se imprimă în ființa-suport negativul ambiental al impalpabilului.

 

nici nu-i nevoie de recitire

Jurnal de bord, intrarea 9999. E dificil către imposibil pentru posesorul temporar al Auryn-ului să stabilească în vreun fel care este jumătatea drumului dintre cine era și cine urmează să fie. Spre liniștea lui mentală, își poate spune că parcursul din lumea reală nu este încărcat cu aceeași valoare plus-spre-minus a direcției. Această poveste este și nu este despre pierdere. Este, ca totdeauna, despre studiul meta al unei stări de între-lumi, în care, de data asta, suprapunerea tranziției lumilor interioare pe tranziția înspăimântătoare a lumilor dinafară are loc simultan, cu consecințele pe care acest proces de destructurare a reperelor îl poate avea pentru otolita producătoare de rău de mare.

Înainte de Paște, cu disciplină, am vopsit ouă și am făcut ciorbă cu leuștean. Ancorele ritualice au refuzat, de data asta insistent, să se agațe oriînce. Copiii nu au participat la vopsit, fiindcă au găsit între timp ceva mai bun de făcut (de plantat semințe pentru o grădină de legume, ceva de altfel util, haios și, în fond, educativ). Ciorba a mirosit grozav, fiind apoi legumită împotriva voinței de majoritatea participanților. Eu însămi, înainte de a le pune tuturor sub nas cele de mai sus, am avut un moment de plutire a coiotului dincolo de marginea prăpastiei, simțind că (știu că) alerg de vreme relativ îndelungată dincolo de sol, dar că a înceta să fac efortul înseamnă o trădare implicită, de dimensiuni și mai mari decât până acum, a pachetului de lucruri neesențiale, dar esențiale, pe care-l am de predat. Ca și cum în lanțul de oameni care-și predau găleata cu apă, îi văd cu oroare pe cei care predau găleți fără să schimbe nimic la conținutul lor, fără să le verifice critic zeama, chiar și atunci când dau mai departe numai forme, și ca atare, în operația de a testa migălos funcția a tot ce dau mai departe, mă trezesc că găleata mi s-a golit pe jumătate, fără să fi avut timp s-o umplu cu altceva.

Nu e vorba neapărat de ritualuri aici, deși ele sunt punctele unde mitul se atinge cu suprafața și deci se vede mai clar că nu ți s-a cristalizat narațiunea alternativă. Nici nu cred că sunt singură în proces, sau mai dezrădăcinată decât alții – cred că multe din cele ce se întâmplă de jur împrejur sunt reacția otolitelor colective la zgâlțâitura muchiei continentale dintre miturile personale și/sau societale. Dar acesta este alt meta.

Apoi, în dimineața de Paște, am stat într-un petic de soare și am jelit-o, poate pentru prima oară altminteri decât în vis. Am repetat, în buclă, în cap, „Hristos a-nviat!”, iar la telefonul imaginar s-a recompus, încă audibilă, vocea ei încălzită de răspunsul convins, iar în fața ochilor s-au scurs seri după seri de întoarceri cu palma încinsă de lumina apărată de vânt, turele de împărtășanie și forma de chec cu chestia aia care n-avea de-a face cu drobul , dar pentru noi era. Fanatismul perceput în radicalizarea ulterioară din jur mi-a furat-o treptat, și pe ea, și întreaga trăire ritualică creștină. M-am delimitat de bunăvoie, radicalizându-mă în raport cu forma, în măsura în care forma nu mai acoperea, pentru mine, adevărul școlii de credință. M-am luptat cu erdoganizarea, entuziast și plin de speranță, până când am descoperit că am încetat să sper. Încetul cu încetul, acasă încetează să mai fie acasă, deși sunt dispusă să prind rădăcini pretutindeni și mi-s dragi oamenii în varii constelații. Prețul pentru a-ți menține mintea-n scaun, în tăvălug, este că lași să se spargă, placă fotografică cu placă fotografică, bucățile pe care nu le poți lua cu tine dintr-o lume care n-are răbdare să le conserve în mod structural. Mai salvezi un vierme plângător, mai distrugi o palmyră, în același gest. Ende are și n-are întru totul dreptate. Nu atât a dori, cât a trăi pur și simplu e o continuă despărțire de tine însuți, acela care face ciorbă.

hidra

Boala aceea

rezultată din efectele neprevăzute

induse de conjuncția între medicamente,

efect secundar de efecte secundare,

boala aceea neidentificată,

căci unică,

rezultat al unui proces nereplicabil de a căuta să-ți fie mai bine,

boala aia care-ți aplatizează temporar creierul

ar putea fi o bună metaforă

pentru rezultatul

unui proces de jelit

peste care se suprapune un proces de jelit

peste care se suprapune.

Furiinegocierinegări, într-o zeamă confuză

în care niciun doliu nu are timp

să se-ncheie curat,

ba stă și-n calea celui de mai adineauri,

toate hrănindu-se reciproc și umflând

bula lichidă a unei maladii nereplicabile

în niciun alt craniu:

efect pervers

al interacțiunilor dintre iubiri și iubiri.

copilul, ca de obicei, această pisică terapeutică

Seara de ieri s-a terminat în lacrimi. Nimic din cele întâmplate peste zi nu te pregătea pentru vizita neașteptată. Spuseseși noapte bună, după povești și drăgălit, dădeai să cobori, când din camera cea mai mică s-a revărsat o jale inconsolabilă.

„Ce-i, mamă, ce s-a-ntâmplat?”

„Îmi e așa de dor de străbunicaaaaa!”

„…”

sughițuri

„Știu, e adevărat că n-o să o mai vedem, dar putem să ne gândim la ea, să povestim despre ea, e firesc să ne fie dor.”

printre sughițuri continuate: „Dar e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, să fii mort, și e prima oară când moare cineva din familia noastră!!”

„Așa e, tuturor ne e foarte frică de cum e să mori și tuturor ne lipsesc foarte tare oamenii care nu mai sunt. E important să ni-i amintim cât mai mult. Spui că-ți e dor, ce-ți aduci tu aminte despre ea?”

„Că era întotdeauna așa de drăguță cu noi și avea întotdeauna cadouri… Mama, mai avem și alte poze decât aia din birou cu bunica și străbunica?”

„Sigur, mamă, poza aia nici măcar nu e frumoasă, avem o mulțime. Vrei să le strângem și să ne uităm la ele și îți povestesc despre ea? Dacă vrei, facem un album.”

„Bine. Facem asta sâmbătă?” trăgându-și nasul cu convingere: „Și acum e îngropată undeva?”

„Da, la București, la noi la cimitir.”

„Am voie să merg să văd unde e, când mergem în România?”

„Sigur, mergem la ea la vară. Încearcă să dormi.”

Când ajungi la capătul de jos al scărilor, reîncepe plânsul, neînghițit, dar nici demonstrativ. Te întorci.

„Trebuie să fii așa de îngrozitor de singur când ești mort”, sughiț sughiț, „te plictisești cumplit în întuneric!!!”

„Mamă, eu nu cred că mai locuiești în corpul ăla din pământ atunci când mori, dar nu s-a întors nimeni să ne poată spune cum e. Unii oameni cred că sufletul tău se duce undeva unde nu se plictisește.”

„Ce să mă fac dacă mă apucă mâine plânsul și la școală? Că dacă mă gândesc, nu mă pot abține.”

„Păi cred că dacă te apucă plânsul la școală, le explici frumos celorlalți ce s-a întâmplat și de ce ești tristă și au să înțeleagă. Ai tot dreptul să te simți așa cum te simți.”

„Chiar e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, să moară cineva din familia ta. Și străbunica era singura mea străbunică.”

„Ești norocoasă că ai apucat să o cunoști, eu nu mi-am cunoscut niciun străbunic. Ba chiar și unul din bunici a murit curând după ce m-am născut, nu am apucat să-l cunosc.”

„Și pentru tine e trist.”

 

 

Aseară era 23, s-au făcut două luni.