cu

C-o grăunță de sare, ziceai
despre orișice gând
Moderat-temperat visai
cu picioarele pe pământ.
Așezat, chibzuit,
sănătos, ostoit,
cugetat, cumpătat,
îndoindu-te mereu îndoit.

Cu grijă, cu răbdare,
cu spor,
cu etică, cu aplicație,
cu asuprirea însuși conceptului de dor,
mărunțel, socotit,
curățel, îngrijit,
nedorindu-ți decât ce-i de dorit.

Însă când miezul dă pe dinafară
și cenușa-i se-așează fertil,
pământul ăsta de zodie,
altminteri umil,
dar altoit cu vis și nesfârșite ploi
dă seama de un noi
care prinde sămânță de rodie.

Anunțuri

facere

De fapt, e la fel.

iei un taxi, ajungi la spital,

știi doar două lucruri:

că o să doară fără drept de apel

și că pe partea cealaltă o să fii

acel altcineva care ești deja,

dar cu obiect.

Știi, totodată, cu sau fără dogmă,

că nu există să nu poți,

că e irelevant că/cum vrei tu să fie,

dar mai ales

că fiecare secundă

te duce mai aproape de a-l cunoaște pe celălalt cu adevărat,

pe celălalt care nu mai poate locui doar în tine.

De fapt, e cu totul la fel,

înțelepciunea cu care te lași posedată

de călătoria spre realitate a plodului tău,

de viața mai mare decât

necesitatea ta de-a hotărî,

sau decât

așa-e-bine sau așa-e-rău,

e doar o sinecdocă.

De fapt, legată la cap cu bonetă albastră,

fiecare secundă

îți apropie de brațele jinduinde

ce-o fi să fiele.

fără legături

Timpul i-o zbughi printre degete ca un șoarece panicat

„totul de început! totul de-terminat!”

***

Mă uit la tine cu

ochiul ăsta de sticlă.

Tu ești atât de minunat de argintiu,

atâta știu.

***

Pedala se mișca regulat;

mosorul se rotea cu năduf:

ignorând vaietul, sacadat

tighelul împreună

umerii, coatele, degetele,

ca să-i umple apoi

îmbrățișarea cu puf.

***

gonind behemotic pe urma șoarecelui,

înghiți ca un pacman

toate cuvintele care-i ieșeau în drum.

Singura șansă, desigur,

e să prinzi timpul într-un colț

și să-l îneci în cuvinte

date la rațe,

date la șoareci,

date la fund.

despre roluri de gen, revoluția sexuală și un cort

Spre deosebire de avocatul care trebuie să pună numai întrebările la care știe care va fi răspunsul, trebuie să zic că la începutul acestui efort de limpezire nu știu unde mă va duce și dacă-mi va conveni ce a ieșit. N-am știut niciodată, de-aia probabil e cazul să mă apuc de limpezit.

Acum relativ puțină vreme, deși pare acum o mie de ani, sufeream de convingerea că ne-am făcut-o cu mâna noastră, noi, femeile, optând pentru o egalitate fără distincții de putere fizică, de pulsiuni și împărțiri ale timpului determinate anatomic, de interese și talente. Înjuram cu sete lumea în care m-am născut, în care în cele din urmă fuseseră câștigate toate bătăliile, succesul constând în a fi devenit responsabilă pentru absolut tot. În care galanteria (nu, nu aia de pe firmele scrise în fonturi de anii cincizeci, aia conceptuală) fusese detronată fără a fi neapărat înlocuită cu timp egal la aspirator. Visam să-mi cresc copiii de acasă, să calc cămăși cu abnegație și să-mi iubesc mediocritatea-normalitatea, abdicând voit de la orice putere. Poziția asta la care aderam mental fără nuanțe era în contrast nesesizat, dar probabil dramatic, cu incapacitatea structurală de a accepta normele elementare ale relațiilor intersexe rămase moștenire de pe vremea galanteriei. Deși dorind cu sete feminitatea unei epoci apuse, umblam și umblu încă prin lume nefiind în stare să mă las condusă la vreun dans cât de scurt (noroc cu tata că-mi dovedește uneori că se poate), ratând repetitiv și încărcat de vinovăție întâlniri cu oameni care-mi trebuie din voluntarism nestăpânit, făcând înainte să întreb și, în general, alergând ca buimaca, compulsiv, după trâmbe de fum. Am tranșat la un moment dat disonanța cognitivă mutându-mă mai aproape de poziția intelectuală care corespundea mai bine structurii moștenite și boscorodind mai curând la adresa lumii nerevoluționate destul decât la adresa feminismului. Ea (disonanța) însă a continuat să fie acolo în dorința atavică a unei protecții în voia căreia să te poți lăsa, a unei bunătăți care să nu măsoare firimiturile  în mod egalitarist, a datului drumul la frâul controlului desăvârșit în conștiința faptului că suma alegerilor pe care le-ai făcut până acolo este egală cu „o fi bine”. În dorința recunoașterii că ai făcut totul suficient de în regulă ca să ai dreptul să fii și puțin de căcat. În visul unei coabitări care să țină seama de munca pe care o depui pentru a fi bun/a funcționa conform regulilor unei lumi percepute drept masculine, făcând totodată un pic de loc pentru hormonii/identitatea tuturor. Mă gândesc că pe ambele părți ale barierei ăsteia culturale dintre băieți și fete, de fapt, dezideratul constă în îmbinarea caracteristicilor „de gen” într-un parteneriat care să facă pe toată lumea puternică, dar cu dreptul de a fi slabă. Concurența asta dementă pentru care e mai bărbat – unde bărbat e definit aleatoriu în funcție de pahare de tărie, îmblânzit fiare, câștigat bani, condus bolizi, degustat vinuri, supus non-alfi, controlat pe sine însuși, deținut de inițiativă, emis de teorii – e totuși o prostie, suntem cu toții de acord? Sau nu? Că alergătura asta maniacă după cum să fii cea mai femeie, fiind cea mai bărbată, începe să mă extenueze. [Și cea mai pentru ce? Fiindcă dacă ești ireproșabil (rațional) ești în siguranță? Pe bune, ireproșabil? În care grilă de punctaj?]

Aaanyway, să ne întoarcem la subiect. În neadecvarea asta structurală pe care o mărturisesc (din nou, cu vinovăția faptului că știu regula, deci nu pot să invoc necunoașterea legii, dar cu încăpățânarea de catâr a revoluționarului care trebuie să schimbe legile în toată lumea), mi-am petrecut bucata de viață adultă de până acum sfidând năuc ritualul făcutului de curte. Dacă era de rău, oricum macaroanele erau tăiate în pre-prealabil, dacă era de bine, călcat scurt pe piciorul care ar fi trebuit să dea direcția mișcării – „stai să-ți zic eu!”. Tot ce e definibil ca seducție, brizbrizuri și așteptat mi se pare de un fals atât de crunt și atât de imposibil de acceptat ca normă (căci obiectualizant), încât mi se face pielea de găină numai la gând, și intru ca nora-n blide numai să scap de etapă. Cu iluzia – nesusținută decât foarte rar, din fericire și esențial, de realitate – că dacă e să-i trebuiesc cuiva, acel ritual care ne convertește pe toți în ceva ce nu (mai) suntem, introducând posibilitatea minciunii structurale (ca în cazul prietenei mamei care într-o anumită zi a vieții ei a încetat să poată lucruri, ceea ce i-a asigurat o căsătorie imediată și de coșmar) este, în fond, inutil și nedrept.

Există, însă  (și m-am prins de asta azi, fără să știu ce a catalizat gândul), un as în mânecă absolut pentru această formă de revoluție sexuală (căci ce e ea altminteri, nu?). Dacă toate lucrurile sunt egale, interesul e reciproc, tot ce trebuia copt este copt, iar muierea din narațiune este una care-mi seamănă mie, tot ce n-ar funcționa într-un spațiu urban poate fi făcut să funcționeze de posesia unui cort.

Putem face nenumărate presupuneri despre motive. Poate că un cort implică o doză de hippie care se traduce inconștient în revoluție pentru toți participanții la ecuație, într-o abolire ad hoc a normelor. Poate că un cort presupune o stare de temporar capabilă să mute altundeva filtrul critic care atacă „not ladylike, not ladylike!” – ce naiba, în fond mâine poate nu mai suntem nici unii dintre noi aici. Poate că un cort are încărcătura lui „what happens in Vegas…” (vorba vine vegas, știți dumneavoastră…). Poate că un cort îi conferă posesoarei lui o încredere supraumană în faptul că se află pe terenul ei, și rezultatul e sexy. Poate că un cort face parte dintr-un set de semne de recunoaștere care pur și simplu atrage doar oamenii care trebuie.

Cert este că nu am știut până acum vreun ceas, când întindeam rufele, că sensei-ul mamei mele, pe care nu l-aș recunoaște dacă l-aș vedea pe stradă, mi-a lăsat moștenire la șase ani un pachet profund identitar de libertate, din pânză albastră, parfumat cu un subtil „And it won’t make me jealous if I hear they have sweetened your night…” îngânat peste generații. Ce oi fi făcut cu el?

despre mda

Slavă Domnului că am abandonat acum vreme îndelungată forumul (după ce muncisem temeinic, și cu oareșce succes, să-l seduc). Altminteri m-aș ocupa și acum de pus nuanțe în propozițiile fără virgulă ale unora, pentru ca alții să înceteze să sară de fund în sus. Că slova scrisă nu are intonație, și cititorul de net funcționează tot cu „what you see is all there is”, ca toată lumea. Slavă Domnului, zic, deși poate că mă antrenasem pe vremea respectivă să pricep și intonațiile, în baza unei persona de ansamblu a fiecărui utilizator. Dacă deprinderile nu s-ar pierde așa ușor, poate că aș fi evitat un rollercoaster de o săptămână indus de interpretările unui simplu „mda” (care, pe lângă lipsa de intonație în versiunea pixeloasă, mai are și o lipsă fundamentală de sens univoc). Oare înseamnă „mai plimb-o, că e obosită”? (două zile de jenă de obrazul gros personal). Oare înseamnă „știu, da ce naiba să-ți zic”? (o zi de meditație la nemurirea sufletului). Oare înseamnă „nu știu la ce te referi, dar acum le am și eu pe ale mele”? (o zi de necesitate de clarificare). Oare nu înseamnă nimic? (răsuflat ușurat, toate sunt cum au fost totdeauna). Și uite-așa. Cert este că meditația m-a lecuit de utilizarea mda-ului în scris.

În altă, și de fapt aceeași ordine de idei, de fapt e foarte bine că e așa cum e. Să te ferească sfântul de ce-ți dorești.

(a nu se băga în seamă, post pentru igienă proprie)