diary entry de copii

Am uitat să notez acum două săptămâni ce m-a atins dialogul cu copilul mare. Stabilisem că facem două weekenduri la rând ieșiri unu la unu – o zi cu tata, o zi cu mama. În primul weekend se duseseră la un film, iar eu cu soră-sa la altul – fiind noi cu toții mulțumiți de alegerile făcute. Ne-am gândit de fapt să ne coordonăm și să mergem la același, ca să putem face schimb a doua săptămână, dar cu cea mică n-a fost chip de negociat – și era și caraghios să mergem cică separat în aceleași locuri. Cea mare voia și ea să vadă filmul la care fusesem cu sora ei, cumva se reporta pe a doua săptămână. Am mormăit cu jumate de gură că e cam neplăcut să văd aceeași animație (deloc grozavă) de două ori, dar a rămas că mergem. Cu o zi înainte, mi-a propus, totuși, să mergem la Tehnopolis. Ceea ce a fost senzațional, am avut o zi plină de experimente trăsnite, inclusiv văzut cu ochiul liber ADN în laborator, după care am ieșit să mâncăm în oraș și ne-am plimbat îndelung pe străzi pe care se vindeau, în ciuda duminicii, jdemii de chestii. Am ajuns acasă târzior, ușor temătoare că ne-am făcut de cap prea mult și că ne boscorodește celălalt duo. Am întrebat-o „Cum a fost, ți-a priit ziua?” „Da, zice, mie mi-a plăcut. Dar ție ți-a plăcut? Că mi se pare important să vă facă și vouă plăcere așa o zi cu noi, nu să faceți numai ce ne convine nouă.”

 

Anunțuri

copilul, ca de obicei, această pisică terapeutică

Seara de ieri s-a terminat în lacrimi. Nimic din cele întâmplate peste zi nu te pregătea pentru vizita neașteptată. Spuseseși noapte bună, după povești și drăgălit, dădeai să cobori, când din camera cea mai mică s-a revărsat o jale inconsolabilă.

„Ce-i, mamă, ce s-a-ntâmplat?”

„Îmi e așa de dor de străbunicaaaaa!”

„…”

sughițuri

„Știu, e adevărat că n-o să o mai vedem, dar putem să ne gândim la ea, să povestim despre ea, e firesc să ne fie dor.”

printre sughițuri continuate: „Dar e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, să fii mort, și e prima oară când moare cineva din familia noastră!!”

„Așa e, tuturor ne e foarte frică de cum e să mori și tuturor ne lipsesc foarte tare oamenii care nu mai sunt. E important să ni-i amintim cât mai mult. Spui că-ți e dor, ce-ți aduci tu aminte despre ea?”

„Că era întotdeauna așa de drăguță cu noi și avea întotdeauna cadouri… Mama, mai avem și alte poze decât aia din birou cu bunica și străbunica?”

„Sigur, mamă, poza aia nici măcar nu e frumoasă, avem o mulțime. Vrei să le strângem și să ne uităm la ele și îți povestesc despre ea? Dacă vrei, facem un album.”

„Bine. Facem asta sâmbătă?” trăgându-și nasul cu convingere: „Și acum e îngropată undeva?”

„Da, la București, la noi la cimitir.”

„Am voie să merg să văd unde e, când mergem în România?”

„Sigur, mergem la ea la vară. Încearcă să dormi.”

Când ajungi la capătul de jos al scărilor, reîncepe plânsul, neînghițit, dar nici demonstrativ. Te întorci.

„Trebuie să fii așa de îngrozitor de singur când ești mort”, sughiț sughiț, „te plictisești cumplit în întuneric!!!”

„Mamă, eu nu cred că mai locuiești în corpul ăla din pământ atunci când mori, dar nu s-a întors nimeni să ne poată spune cum e. Unii oameni cred că sufletul tău se duce undeva unde nu se plictisește.”

„Ce să mă fac dacă mă apucă mâine plânsul și la școală? Că dacă mă gândesc, nu mă pot abține.”

„Păi cred că dacă te apucă plânsul la școală, le explici frumos celorlalți ce s-a întâmplat și de ce ești tristă și au să înțeleagă. Ai tot dreptul să te simți așa cum te simți.”

„Chiar e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, să moară cineva din familia ta. Și străbunica era singura mea străbunică.”

„Ești norocoasă că ai apucat să o cunoști, eu nu mi-am cunoscut niciun străbunic. Ba chiar și unul din bunici a murit curând după ce m-am născut, nu am apucat să-l cunosc.”

„Și pentru tine e trist.”

 

 

Aseară era 23, s-au făcut două luni.

 

inventar

Am dus la spălat hainele de iarnă ale fetelor. Din buzunare am obținut următoarea listă:

cinci șervețele murdare

două șervețele legate la un capăt cu un loomband, îmi amintesc că sunt două fantomițe (cândva au avut și nume)

două bonuri pentru karturi

două pentru bărcuțe (aceeași zi)

o cartelă Metrorex

un elastic de păr

două clămițe-cleștișor

un loomband singuratic

unsprezece – rectific, treisprezece bomboane

o acadea

o ghindă

capacul altei ghinde

un șomoiog de frunze tomnatice așa de mare că nu a putut fi extras decât prin fărâmițare

un mărțișor

o coajă de jir

o boabă uscată de proveniență misterioasă

 

Promit să ilustrez notița cu o fotografie a acestui palimpsest al lunilor noiembrie-martie :).

 

wpid-2015-04-23-20.08.53.jpg.jpeg

 

 

oare am scris-o deja?

„- Mama, juf zice că dacă faci ceva ce nu-ți place, timpul durează muuuult mai mult și că atunci când faci ceva ce te amuză, trece prea repede.

– Păi cam așa e, nu ți se pare și ție? Când te joci, imediat se face ora de masă, chiar dacă ai avut mult timp pe ceas, iar când te plictisești, și cinci minute par lungi.

– M-am hotărât ca de-acum încolo, când avem pauză la școală, să încerc să mă plictisesc cât mai tare.”

mării, ficțiuni și au

O mângâi pe obraz: „Bună dimineața, M!”. Deschide un ochi, nu e încă pe partea asta a visului. Stă o secundă. După care își strânge genunchii la piept și izbucnește într-un plâns cu sughițuri, de sfârșit al lumii ei personale. Mi-e cunoscut plânsul ăsta. Îmi stă inima-n loc. „Ce-i puiule, ce ți s-a-ntâmplat, ce ai visat?” „Te doare ceva?!”. Capul se scutură pe pernă, și printre sughițuri: „To-bi!” Nu pricep nimic. Repetă, cu disperare: „To-biiii!”. Eu însămi chioară de somn, sunt în ceață. Reiau filmul zilei precedente, în care mi se spusese că un coleg de-al ei plângea în curtea școlii, se presupune că după pisica lui. Dar nu știm cum se chema pisica. „Care Tobi, mamă?” „Dobby, a muuuu-riiiit!”

Jur că mi-au dat lacrimile și mie, și am ținut-o cinci minute să-mi sughițe în brațe, căci nu e nimic de minimalizat în asta – copilul plângea, la o zi distanță, pentru elful care a murit ieri în Harry Potter. Deci prima jale ficțională is a fact. N-a fost să fie Micul Prinț, ca o generație în urmă. I-am explicat cât mai neutru cu putință motivul și tatei, care intrase alarmat în cameră. A zâmbit. A înțeles. A murit Dobby.

a fost odată…

un dulap, luat de la taica lazăr, urât mirositor (folosit probabil drept cămară vreme îndelungată). Acest dulap:

wpid-2014-10-08-18.19.31.jpg.jpeg wpid-2014-10-08-18.19.12.jpg.jpeg

I s-a pus gând rău. Mai întâi a fost spălat bine. Apoi a fost boit pe dinăuntru cu vopsea magnetică:

wpid-2014-10-15-15.47.40.jpg.jpeg

Apoi cu vopsea pur și simplu:

wpid-2014-10-15-16.58.01.jpg.jpeg

Apoi i s-au spălat bine toate suprafețele de ceara cu care era tratat lemnul, cu peria de sârmă:

wpid-2014-10-15-16.58.09.jpg.jpeg

Apoi s-au amestecat vopseluri din oxizi adevărați, și am început treaba:

wpid-2014-10-19-16.53.19.jpg.jpeg wpid-2014-10-19-16.53.28.jpg.jpeg

cu detalii:

wpid-2014-10-22-19.47.38.jpg.jpeg wpid-2014-10-22-19.51.54.jpg.jpeg

Apoi s-a trecut la tehnica complexă (asta a presupus fierăstraie, șurubelnițe, multe piese și și mai multe bășici):

wpid-2014-10-26-07.57.22.jpg.jpeg

Ușile au primit și ele un tratament magnetic pe dinăuntru, ca să fie folositoare pentru etalat:

wpid-2014-10-26-07.57.33.jpg.jpeg

S-au mai adăugat din detalii (IKEA a întâlnit motivele tradiționale de pe alt meridian):

wpid-2014-10-26-11.37.44.jpg.jpeg

și electricitate:

wpid-2014-10-26-14.23.15.jpg.jpeg wpid-2014-10-26-14.24.44.jpg.jpeg

Și a venit vremea și pentru adevărata bucurie :):

wpid-2014-10-26-14.25.14.jpg.jpeg wpid-2014-10-26-17.00.17.jpg.jpeg

wpid-2014-10-26-16.58.17.jpg.jpeg wpid-2014-10-28-15.52.16.jpg.jpeg

Ca să sfârșim cu:

wpid-2014-10-28-16.13.16.jpg.jpeg

wpid-2014-10-28-16.14.37.jpg.jpeg

și proprietara satisfăcută:

wpid-2014-10-28-19.26.04.jpg.jpeg

A fost odată, deci, un birou pentru clasa I.