conștiința compulsiunii

„Mama!”, strigă o voce alarmată din cadă. „Nu am voie cu ăsta, nu-i așa?!?” (Ăsta fiind un razoar lăsat pe marginea căzii, care într-adevăr, de obicei este mutat de acolo înainte să se pregătească baia pentru copii). „Nu, așa e, nu pune mâna pe el că te poți tăia.” „Ia-l de aici, te rog.”

Reclame

empatie și HP

Copiii se uită cu pupilele lărgite la finalul de la Harry Potter II, The Chamber of Secrets. Răspund amândouă în cor, mecanic, la cinci minute odată la întrebarea „sigur nu vă e frică?!” cu „Nu!”. Baziliscul (seriously, pentru oricine nu l-a văzut de atâția ani încoace, nu mă zbat să pun un spoiler alert 🙂 ) – deci, baziliscul cu ochii scoși în prealabil de către fenixul Felix, îl atacă pe Harry, care – nu se știe de ce – cocoțat pe fața de piatră din criptă, se tot spânzură într-o mână de câte o margine și flutură cu sabia lui Griffindor. E climactic. Muzica bubuie din bași la fiecare atac parat la milimetru. Dau să întreb „Sigur nu vă e frică?”, dar n-apuc. Copilul cel mic, absorbit de acțiune, zice: „Da’ e foarte greu așa, cu ochii scoși, dacă nu vezi nimic, să prinzi copilul ăla!”

Eu nu mai înțeleg nimic. Sau încep să înțeleg cum e cu cuțitele, sângele și capetele tăiate 🙂 .

la doctor

O scuturătură bună de seară e totdeauna terapeutică. Pusesem mâncarea pe masă, aburindă, și le-am strigat: „Terminați-vă de văzut desenul și pe urmă ne așezăm la masă, fug să-ntind rufele!”. Din capul scărilor „Și să nu săriți pe canapea!”. Eram încă cu rufele în brațe când se aude o bufnitură de sus și un vaiet prelung. M reușise imposibilul – să cadă cumva de pe canapea cu arcada în colțul măsuței de cafea – sânge pretutindeni, deci spaimă. Stins televizorul, încălțat copiii, camera de gardă a spitalului din colțul străzii, care ne trimite la camera de gardă a spitalului nostru obișnuit, căci mai mulți chirurgi de copii (tăietura e de ceva peste un cm, trebe cusută). Copilul își ține cu dârzenie șervețelul apăsat împotriva sângerării și mormăie un pic în barbă „Da’ mi-e frică”. Pe bicicletă îi explic în detaliu ce trebuie să se întâmple, de ce, cum e cu cicatricea, ce o să doară și ce nu, de ce ne-au trimis la celălalt spital, fără bagatelizat, dar cu calm – nu-i sfârșitul lumii, o să doară nițel, dacă-i musai, asta e. H concepe de pe bicicleta din spate scenarii sângeroase cu tăieri cu cuțitul, ca de obicei, care i se taie scurt (fără cuțit): „N-o mai speria și tu pe soră-ta, i-e frică destul și așa.” Și, uluitor, pricepe și tace. Sau doar tace 🙂 . La spital, copilele deja învățate cu rutina camerei de gardă (uf!) cer singure la recepție hârtie și creioane de colorat, în timp ce eu anunț microdrama tatei. După vreun ceas de mutat din loc în loc, strâns mâini de asistente drăguțe, oameni care vin să se uite, ajuns în camera standard unde sunt primiți copiii, unde se intră direct în modul de joacă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vine vremea să se treacă la treabă. Copilul boscorodește în principal că i se întrerupe dialogul cu mașinuțe și elicoptere, se întinde, intră în jocul cu strânsul meu de mână dacă o doare și rabdă două înțepături de anestezie și patru fire fără să zică nici pâs. Geen kik, geen snik. Mândră nevoie-mare, își ia în primire o diplomă completată de asistenta de serviciu cu carioca, cum că a fost mai curajoasă decât cel mai curajos dragon (beats me de unde și până unde dragon, da’ al naibii dacă nu-i așa!). Și-și păstrează brățara de spital cu nume, ca să vadă copiii mâine la școală ce-a făcut ea. Nu că nu i-ar vedea ochiul de boxer la categoria muscă de cum o intra pe ușă, dar na, ne mândrim cu tot ce-avem.

Oare am mulțumit pe ziua de azi pentru copiii ăștia? Dacă nu, iacă.

minimiracole instant

Acum vreo două ceasuri băteam cu şpaclul în peretele verandei, activitate recurentă pe care n-o voi detalia aici, că nu e relevant. Cert e că obositor, prăfos, dar foarte bun ca pretext pentru gândit. Vinovată că aleg să trebăluiesc în loc să desenez cu fetele sau ceva, oarece, care să nu-mi evidenţieze lenea parentală din ultimele săptămâni, macin teme de copii. Că ce proporţie mare din chestiile pe care le fac ele au suport vizual. Că oare cum se dezvoltă imaginaţia la generaţia asta în absenţa ascultatului de text fără poze? Că ce păcat că nu le trebuie încă poveştile electrecord, colecţionate cu migală pe suporturi moderne. Că singurul lucru la care fac ele exerciţiul ăsta e muzica cu versuri. Că o fi bine, ce-mi fac atâtea probleme, semn de bătrâneţe?
Trec cca 5 minute în care trec la altă temă. Pe uşa dintre bucătărie şi verandă intră hiperexcitat copiii, care găsiseră într-un sertar un mp3 player pe care pusesem eu astă vară poveşti pentru drumul spre Franţa. În vară fusese total neinteresant. Acum apar deci, fiecare cu o cască într-o ureche, cu obiectul pornit de ele însele, ţopăind „mama, vino să asculţi! E cu cântece foarte caraghioase!”. Trag cu urechea. Inevitabil, copilele ascultă începutul lui Alice.

Îmi fac o cruce mentală şi îmi reiau îndeletnicirea. Trei sferturi de ceas mai târziu, M era încă pe veceu cu mp3-ul cu ali-baba în urechi. O fi un breakthrough? Prea devreme de zis. În orice caz e ceva cu frecvenţele, parcă stau toate pe „deschis”.

Mitzuna mică – continuare

Trebuie pus într-un borcănel și globul ăsta de fericire. De vreo două săptămâni, copilul mic a ales din tot repertoriul de ardelenești care au înlocuit treptat cântecele de leagăn și pe Somnoroase păsărele, „Pe Murăș și pe Târnavă”. Inițial definindu-l ca pe „ăla cu o fată care e îndrăgostită de altă fată și cântă cu voce frumoasă” (apparently mai frumoasă decât în celelalte cântece :))) ). După o lămurire, la un moment dat, că e un cântec băiețesc de fapt, acum e „ăla cu un băiat care e îndrăgostit de o fată”. De câteva zile a început întâi să formeze cuvintele cu buzele, apoi să se adauge la refren, ieri a trecut la cântat tot cu mine. Râzând în timp ce cântă, nici nu știu cum, de ghidușia că-i iese, de mișto-ul cântecului, de râsul meu înghițind versurile. Strălucitor râscântat împreună, cu – eu – lacrimă-n gât că. „Daaaaaaaaa mie-mie-mie-mie mie nici că-mi paaaaasă, c-a mea-i mai frumoaaaasă și mai drăgăstoaaaaasă măăi-măăi”. Fix așa, mama, ca „Măăăi!” cu mângîiat pe obraz. Așa cât e ea de blondă, e d-a noastră.

pro memoria de surdu n-aude de post

Pe autostradă, ștergătorul de parbriz din stânga se descompune tot mai tare. Oprim la o reprezentanță să schimbăm, în sfârșit, ștergătoarele.  Copiii întreabă: unde suntem aici? „La un magazin, să cumpărăm nieuwe ruitenwissers.” H. stă două minute și se gândește „Dit is dus een ruimtewezenswinkel?” (unde ruitenwissers = ștergătoare de parbriz, ruimtewezens = extratereștri, winkel = magazin)