about (oh my) god

She entered the lecture theatre with the decided headmistress gait of Minerva McGonagall, had we, at that time, been acquainted with the character. She smiled at us broadly and then said, in an American accent to which memory adds a little pop culture Queens Jewish inflexion that may not have been there: ”Morning! What you need to remember for the purposes of this class is that Noam Chomsky is GOD!”.

It was the first class on the first day of university and the funky style of our Phonology professor would be trumped many times over by the quirkiness of most of the teachers that stood in front of us after her.* However, that very first sentence of university life ought to have been met, had we been raised in schools where thinking was encouraged, with any range of reactions between ”Why?” and ”Wait, what kind of a scientist are you?”.

Against that backdrop, six years later, the first class of the General linguistics masters course in Amsterdam began with ”Please read this article that gives you tools to rip holes into scientific theories. Keep it at hand. Your job all throughout this semester will be to use the respective tools in order to deliver an argument as to the possible validity or invalidity of each of the theories we are going to discuss. This will be your weekly assignment”.


This not being a neverendingly whining story about how the system of education in which I grew up is inadequate in shaping critical thinking. This is about gods.

There is no doubt in my mind that our professor, with all her international pizzazz (as one would have perceived it in a decent school with provincial airs as mine) would have gone, in her heart, full thirteen-year-old ”OMGOMGOMG!!!” if she had been at a conference and in the position to say ”hi” to GOD. Just as kids in my daughter’s class would do if they met Justin Bieber. The admiration from afar for a skill that one finds extraordinary is quite easy to understand and recognize. With ”afar” being a bit of an issue and the person as a whole being admired as a reversed synecdoche for the skill being the bigger issue.

I imagine being famous as inhabiting a kind of bubble the glass walls of which are being licked (with the French expression) by anything between hundreds and millions of people, simultaneously looking up to their hero and waiting for them to slip up**. There must be a huge pressure to conform to a previously set in stone image of yourself, to not deviate from script in order not to lose fandom, or else, as only escape, to play it completely by ear and pretend not to care what the public opinion is saying. In both cases, there is hardly any constructive communication between the being on a pedestal and the people doing the watching and commenting. In a smaller circle, recognizing people as idols has the potential of bestowing upon them power over others to a degree that is not healthy, either for themselves or their environment – and sometimes for the very craft they are idolized for. It should not be the case that a school creates a halo of godness around a thinker.  On the one hand, because if they are wrong, it is at least a bit silly to spend another 40-something years publishing research embedded in a theory that could have been challenged earlier if people were not in love with its conceiver. Of course, ideas have their moments of glory and their own aging cycles, but science should be permeable to criticism and shielding science with personalities is a liability. On the other hand, this sort of cult should not be admitted because it gives the person inordinate power over the direction of a school and the lives of the people working in it. And not least, because thinkers going unchallenged risk getting infatuated with their image and muddling in their own original idea with no new input – and their thinking rusts***.

The same goes, however, to my mind, for every kind of pedestal. Musicians getting ”money for nothing and the chicks for free” is just one cliche of the structures underlying potential power abuse. The type of relationships revealed by ”The devil wears Prada” is another.  Gravitating around a center of public admiration seems prone to engender personal trade-offs that can encompass personal time, privacy, different levels of autonomy, dignity, ethical values as regards pain to oneself or to others etc. In a market-like scheme of thinking, there are things and values that people are willing to relinquish in order to be close to those centers. We seem to accept/tolerate this as a fact of life, given that people appear to perform those trade-offs out of free will and that many of the trade-offs of groupies, for instance, are perceived as genuine expressions of love. Yet when it turns out that relationships that were built crooked are being abused by those onto whom we bestowed power, we send the abusers to the rubbish bin and enclose them in another bubble, just as inescapable as the first one: they are monsters. I would like to contend that adulated thinkers risking eventual mediocrity, artistic or other kinds of celebrities risking monsterness and inspirational leaders risking authoritarianism are facets of the same public policy of creating gods out of people with special skills. It is that policy that effectively prevents pedestal people from getting useful, corrective negative feedback when they misbehave or are simply wrong (and makes some of them age rather horribly in the process). It is that policy which creates a layer of look-away-ers when power is being taken advantage of and a layer of victims who can determine only with difficulty whether they have not, at some point, made a trade-off themselves, given that they wanted to be close to a center. It is the same mechanism of stripping away the inherent humanity of our heroes that puts them at risk of no longer/never feeling empathy with their fellow beings and places us in the impossibility of forgiving them if they fall.

By no means do I want to diminish the responsibility of anyone invested with any kind of power for their own actions and sane decisions; nor do I want to place any burden on those who identify as victims in all this. I would, however, like it if at least the discussion started under the #metoo, if not the (just as important) discussion of our political cycles, moved from the (necessary, but not sufficient) singling out of visible personal responsibility to a discussion of the mechanisms that create the circumstances in which abuse is possible and condoned. I would like it to become about more than just misoginy, even though that is an integral part of the more salient strand of this power issue. I would like it to also be about how to teach ourselves, as individuals and communities, to say no to abuse and dictatorship of all kinds, from the domestic to the societal – to not make the trade-offs that tresspass our limits ourselves, to not hand over that power and to teach our children how to navigate the world without becoming either the abuser or the abused. I would like us to stop fighting the ripple effects of spoiled bratts and see where we spoil them and find out whether we have or can imagine the tools to change the game. To move from the identification of a problem to the ownership of our own role in it and the building of solutions.


Irrespectively of what the outcome of that process turns out to be, personally, I would also like most of the people who got singled out and do not legally belong in correction facilities or need to be in prolonged psychological care to go back to work and be brilliant at whatever they are brilliant – with a safety net of pure humble pie: ”Your bullshit is never again going to be a perk of your career, noone will ever put up with it. Live long and prosper, silly human and don’t allow yourself to get conceited again.” But this is a different discussion…



*Off topic, the class turned out to be an excellent piece of structuralist phonetics and phonology (we hardly touched upon generative grammar at all, in what I remember) that has been imprinted so deeply that I surprised myself about a month ago drawing the phonatory apparatus in order to explain to the kids the difference between a dental and a labial fricative rendered by the same letter in Dutch and Romanian. (They are, luckily, too young to say ”you are a horrible geek”, so I’m taking advantage.)

**Musical background 🙂


***No more than three weeks later this idea sprung back towards me as a boomerang off the pages of a Frans de Waal book. Possibly reading stuff as confirmation bias.






no nonsense ca definiție goală de conținut, cu dublă negație, e ceva ce așa de multă lume ia de bun. Deși nonsense e altceva pentru fiecare, no nonsense pare fi ușor de acceptat drept un descriptor al unui simț comun care nu caută nuanțe. No nonsense pare să-nsemne că ești simplu, abordabil, că nu despici firu-n paișpe, că nu ascunzi lucruri, că nu te-ncearcă curiozități ezoterice și nu o să-i vinzi partenerului de discuție gogoși (sau robinete cu foiță de aur). no nonsense tot mai echivalent cu old school. Pare să acopere un soi de claritate elementară față de care crește nostalgia în valuri, acea claritate care de fapt nu există, dar dă seama de cât de tare am simplificat cu toții la un moment dat ce vedem.

oare cum am reușit să mă las sedusă de conceptul acesta vreodată, cu istoria amplă de cărți de nonsense în spate? cum mama naibii am reușit să pun pe un piedestal ideea de simplu, când totul e evident nesfârșit de complicat? Sau poate tocmai de-aia?

dărâmări și reconstrucții

Crăciunul era magic. Nu degeaba industria de film și apoi cea de advertising au capitalizat pe cocoașa lui până la anihilare. Pentru mine, Crăciunul era intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar.

Contactul intercultural i-a slăbit încetul cu încetul relevanța – dacă cei cu care îl petreci n-au nicio treabă cu Crăciunul așa cum îl știi tu, dacă pentru ei e o măslină mai degrabă americană care subminează spațiul spiritual al lui Moș Nicolae (intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar), dacă n-ai cu cine cânta colinde și conceptul colindelor nu are acoperire comunitară (dacă n-ai pe cine bucura cu colinde), atunci sărbătoarea se golește de sens. Întâi am trăit gaura, ireplicabilul ritualic, ca pe o pierdere personală. Apoi, încetul cu încetul, am început să am obiecții proprii: a devenit din ce în ce mai greu de justificat tăierea unui copac pentru plăcerea de a-l ține în casă câteva săptămâni, a devenit din ce în ce mai oprimant fluxul consumist de cadouri pentru copii adus de două sărbători similare într-o singură lună, însoțite de trei zile de naștere, s-a diluat treptat necesitatea de a fi gazdă de Crăciun în condițiile în care nu le poți fi gazdă decât celor cărora nu le trebuie neapărat asta. În cursul procesului, am inventat un ritual alternativ care să constea din căutatul cu copiii a câte unui model de brad DIY în fiecare an, pe care să-l facem împreună, și am avut o victimă colaterală în persoana cumnatului meu, care a protestat anul ăsta că plecăm de acasă, fiindcă el aștepta de un an sarmalele.

Treaba e că lumea se schimbă atât de repede încât acest proces individual de dezîndrăgostire nu face decât să reflecte niște mutații mult mai ample, care în loc să aibă loc în câteva generații, se vor înghițite cu tot cu furculiță în cam un deceniu de viață de om.

Ceea ce făcea pentru mine Crăciunul magic era puterea ritualică, mai mare decât puterea proprie, care forța mâna oamenilor dragi să fie împreună. Forța ritualică care le dădea voie să cânte o dată pe an, într-o cultură în care cântatul nu crește pe toate gardurile ca la irlandezi. Și, desigur, mai târziu, posibilitatea de a da un ghiont în plus realității să se plieze pe iluzia de comunitate prin faptul că „găzduitul” (de ziua mea) însemna că am participat la construcția unei comunități și sunt element în a o ține împreună. Cu luminițe și beteală.

Mutatis mutandis, aceleași lucruri îi mână pe socrii mei în a menține ritualul lui Moș Nicolae în picioare an după an, deși măcar doi din copiii lor nu pot să-l sufere, iar un ginere și o noră vin din culturi diferite și trebuie să se dea cumva peste cap să compună poezii haioase sau să construiască tradiționalele „surprize”. În cazul lor, problema cu bradul cel viu o reprezintă anualul scandal public despre Zwarte Piet, ajutorul cel negru al lui Moș Nicolae, care este sau nu un simbol al rasismului implicit, problema cu consumismul și devalorizarea totală a cadourilor e aceeași pe care o am și eu de Crăciun, gaura de sens crește treptat pe măsură ce cresc copiii (deși noi sărbătoream fără prea multe bătăi de cap seara de 5 decembrie și înainte să se nască vreunul din copii), iar din cântece se mai țin minte doar vreo două.

Mi-e greu să stabilesc dacă noi ne-am înstrăinat de sărbătorile astea, prin a deveni mai critici față de o parte a formelor lor, sau dacă ele s-au înstrăinat de noi, pierzându-se în forme cărora li s-a rătăcit fondul. Conservatorii care se agață de elementul „cultural” pentru a afirma identitatea propriei comunități ar spune că e ceva în derivă în generația mea, care a devenit prea relativistă (sau în orice caz în cei numiți în derâdere „progressives”). Eu aș spune că e o reacție la fel de firească la globalizare ca și cea de a te izola în coconul propriu și a serba un Crăciun mai abitir ca oricând, sau a bate satele Maramureșului în căutarea „autenticului” (care se preface că există pentru ochii tăi) – una din tendințe vede gaura și o acceptă ca fiind parte a sinelui, cealaltă vede gaura și o plasează în afară, la ăia defecți.

Pe de altă parte – gaura, la fel ca și cultura, e o chestie relativă și fluidă. Sigur că e păcat dacă se pierd cu totul forme culturale care au evoluat sute și mii de ani, care dau seama de o istorie a comunității. Dar ce faci când, așa cum a pățit UNESCO, o serie de asociații de tras cu pușca la țintă, înființate acum sute de ani în mod segregat pe comunități confesionale, îți cer să le confirmi statutul de patrimoniu cultural imaterial ca să nu fie niciodată obligate să accepte membri de alte religii sau confesiuni? Ce atârnă mai greu în balanță, păstrarea în viață a culturii secolelor trecute sau capacitatea de a face față unei lumi mixte? Și în același timp, în ce măsură mai acoperă unele din formele pe care le protejăm conținutul pentru care au evoluat inițial, mai ales atunci când sunt confiscate de industria ambalajelor lucioase?

Până una-alta, fiecare din noi dă răspunsuri individuale disonanțelor cognitive. Săptămâna asta o colegă a cerut donații pentru un ONG în loc de cadou pentru nou-născut, și am mustăcit, fiindcă așa rezolvasem și eu tranzacția de anul ăsta cu Moș Nicolae. Săptămâna asta în România se strâng semnături pentru o petiție de interzicere a folosirii animalelor sălbatice la circ, și am zâmbit, fiindcă acum vreo două luni soacră-mea ne-a propus să venim cu copiii, că e circul în sat, că ce bine că îl sprijină comuna, deși a dat faliment, fiindcă nu vine lumea; or circul e un vestigiu cultural. Am întrebat: „E cu animale?” „Sigur!” „Atunci nu, mulțumim, cu cât mai repede se stinge acest vestigiu cultural, cu atât mai bine.” Sigur, știu și lume care spune că marile bulevarde din București ar putea fi tratate mult mai eficient prin dărâmarea fiecărei construcții și înlocuirea ei cu una nouă și rezistentă – ce fel de patrimoniu arhitectonic e ăla în care la primul cutremur se va muri pe capete? – și în această paradigmă nu mai sunt în stare să dau răspunsuri la fel de consecvente. Dar cumva, tind să cred că nu totul se va rezolva, pe termen lung, prin soluții de păstrare a găurii în joc, prin alegerea între moartea unei forme sau menținerea ei în picioare prin împăiere. Cred că acea parte a culturii care e vie, și nu ținută în televizor prin implementarea de strategii ale identităților naționale – va evolua. Vreau să sper că va exista gimnastică fără bătăi, balet fără tortură, circ fără biciuri, sport fără doping, niște sărbători, cum le va chema pe ele, care să îndeplinească scopul de a crea comunitate pentru comunități neomogene, altfel decât prin definirea de in-groupuri prin excluderea altora, cluburi de orice deschise oricui, ocazii de cântat,  jurnalism fără rating și sarmale fără calorii. You may say…




despre copt

Cumva chiar şi atunci când ştii teoretic drumul corect e cel al unor decizii de anvergură, în orice domeniu, dar luate cu asumare, chiar şi atunci când această conştiinţă îţi face mai uşoară operaţia de a cristaliza care sunt opţiunile dintre care alegi (căci adesea nici măcar existenţa alegerii nu-i e evidentă omului, darămite identitatea precisă a opţiunilor), chiar şi atunci când începi te simţi satisfăcut în pielea ta de factor de decizie în propria viaţă, deciziile în sine au propria lor perioadă de gestaţie. Adică poţi te străduieşti accelerezi/conștientizezi procesul prin a nu amâna te gândeşti cu totul. Dar nu faci mai mult decât stabileşti raţional apariţia unui punct pe ordinea de zi a conştiinţei. Poţi, apoi, pliveşti din reacţiile viscerale, contracarezi argumentele prost încadrate, basically moderezi dezbaterea, dar nu poţi manipulezi temperatura cuptorului intern care coace schimbări. Căci deciziile au nevoie de creșterea celulară a țesutului conștiinței până la punctul în care pântecul mental le încape și le poate făta înspre realitate fără ca ele să fie doar avortoni de decizii. A decide este funcție, în mod structural, de a te lăsa să te schimbi. E şi asta o revelaţie a nerăbdătorului.


Pe de altă parte, poate e doar o scuză pentru a mai şi chiuli de la şedinţele în care se dezbat deciziile

PS – cred că, mutatis mutandis, funcționează întru totul la fel în organismul social-politic. Ceea ce explică mult România deciziilor luate în absența unei înțelegeri a necesității lor în conștiința colectivă.

despre umilință și umilire

Mă tem că aceasta este o temă pe care o evit de mult. Sau, cumva, mă învârt în jurul ei fără să știu de unde să o apuc. Mai ies din când în când la iveală în fragmente de gând, dar parcă n-am avut niciodată voința să le țin pe loc și să mă uit la ele.

Există o singură feliuță din acest complex de concepte în care îmi amintesc să mă fi regăsit cândva. Există înțelegerea punctuală a ideii de umilință-ca-smerenie, acceptarea umilinței ca opus și antidot al aroganței că știi-tu-mai-bine. Poziția ei e însă întotdeauna foarte instabilă din pricina nevoii imperioase de a analiza critic de-ce-ul. Adică dacă nu știu eu mai bine, de ce a) nu știu eu mai bine, ce trebuie să fac ca să știu? și b) de ce știe altcineva mai bine? Suma muritorilor, între timp, față de a cărei tradiție de gândire te poți simți la 16 ani în starea de umilință, și-a pierdut destul de tare autoritatea de „sumă a muritorilor”, având în vedere gogomăniile pe care le poate produce la fiecare strănut. (Sigur, cine sunt eu să spun că sunt gogomănii :)?) Umilința deci, în accepțiunea ei religios-comunitară, mi se pare în continuare validă ca operator aproape exclusiv în raport cu cantitatea de date necunoscute. Emoțional, ea are o valoare importantă în aplicarea de judecăți (există informații de care nu dispui care pot invalida judecata pe care ți-o formezi pe baza datelor care-ți sar în ochi). Cu corolarul „nu judeca, deci, oameni, că nu te bat aceiași pantofi”. Intelectual, ea reprezintă bățul care te mână înainte – ori de câte ori trebuie să accepți că într-un anumit domeniu nu știi suficient, ai de ales între a pune mâna să afli și a lua de bun cuvântul cuiva care s-a documentat. Fiindcă, spre deosebire de acceptarea cu umilință a „bunului simț” – adică a celui comun, social convenit, și care descoperă la fiecare vreo douăzeci de ani că a luat de bune lucruri cu care nu mai e deloc de acord, acceptarea opiniei „expertului” poate fi semn de sănătate a mușchiului critic – fiindcă nu le poți ști pe toate și te-ai sminti încercând.

Despre umilință, în schimb, ca plasare a sinelui pe palierul de pe care accepți cuminte ce ți se spune (că ești, că poți, că ai dreptul) – n-am știut, cred, niciodată destul. Cumva, sistemul copilăriei a mizat corect pe căpoșenia nativă care a ținut să dărâme majoritatea feedback-ului negativ cu un „ba pot”. Cumva, de cealaltă parte, de cea stimulativă, „nu poți pentru că nu vrei” a intrat adânc în oase, generând o incapacitate de a îți asuma propria poziție ca structural inferioară (ceea ce miroase uneori arogant). Nu invariabil, desigur, insecurități mișună pretutindeni prin vinele omului: teama de ridicol cultivată de școală și validată de râsul mândrelor cu succes la băieți, iluzia de lungă durată a unei maturități emoționale și mentale care încă e de cealaltă parte a unui gard, dincolo de care alții știu mai mult și simt mai bine, toate astea sunt recognoscibile și trăite profund. Dar fără să producă o cantitate de negativitate care să se poată traduce în umilință ca stare. Fără ca bătăliile în „proști” și „gâște” de pe forumuri să genereze mai mult decât un zâmbet și o nevoie de îngroșat la maximum eleganța răspunsului. Senzația diferenței de depășit până la ștacheta ocazională a părut cel mai adesea una cantitativă (adică de depășit prin efort de evoluție), nu una calitativă (de „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”). Cred că umilința are loc de existență în spațiul neocupat de conceptul de a „învăța să poți”. A, că există și oameni-minune cu talente spectaculoase și de nereprodus? Desigur; și cultura din care provin pare să caște gura numai la abilitatea naturală, la „talent”. A te lăsa/simți umilit de talentul altuia, însă, este o chestiune de alegere personală a ștachetei.

[Singura stare asimilabilă în vreun fel golului de sine al umilinței în raport cu celălalt ar putea fi eventual teama de neînțelegere, teama de conținut străin pe care îl proiectează alții asupra ta însuți. „Să nu-și imagineze că sunt…”. Și nevoia aproape compulsivă de a dovedi, în atac-apărare, că nu ești toate chestiile de care ai oroare că ai putea fi (văzut ca fiind). Asupra acestei feliuțe mă voi întoarce cândva, căci combinația de nevoie de a fi agreat, nevoie de a fi perceput drept autentic, nevoie de canale menținute în starea de „încredere” merită demontată puțin. Dar aceasta devine o digresiune.]

Undeva în toate astea intră în scenă cel de-al doilea concept. Lumea din care vin reproduce la nesfârșit, după părerea mea, un ciclu al umilirii reciproce. În care umilirea, în accepțiunea mea, este confruntarea celuilalt cu imaginea de valoare nulă pe care o are el pentru tine/în ierarhia ta personală a importanței. Omul de la ghișeu care este nimeni pentru funcționară, pentru că și funcționara este nimeni pentru șeful ei, pentru că și șeful ei este nimeni pentru șeful lui și, poate, și pentru nevastă-sa. Luptele sterile în cine cât a citit. Învățătoarea care folosește idea de „ce știi tu ca să vorbești?”, părintele, de atâtea ori părintele… Proiectarea asupra celui cu care intrăm în relație fie a dezinteresului față de ce are de spus, fie a superiorității proprii, fie a argumentelor pars-pro-toto conform cărora, dacă nu suntem de acord cu un punct din discurs sau dacă nu a fost bifat Heidegger, nu se poate discuta, celălalt e un bou în toate domeniile despre care ar putea cuvânta – toate aceste strategii de umilire sunt de o banalitate aproape tragică. „Prost” în românește constituie un operator atât de elementar al comunicării că nici nu e de mirare că nu se mișcă nimic. Iar presupoziția relei credințe e la fel de răspândită. [„[…]nici nu mai știi dacă e răutate sau prostie.” „amândouă”, de pildă, e un dialog pe care-l resimt drept gata calcifiat în interacțiunile internautice și de cafenea ale românilor.]

Or, a te simți umilit, a încorpora presiunea lui „prost” sau a dezinteresului celuilalt, a accepta că poți fi privat de orice drept în interacțiune presupune a accepta că există o constelație de factori în care chiar ești acel nimic. Că cineva, o ființă sau o instituție, are dreptul intrinsec de a nu-ți acorda nicio valoare și că tu n-ai decât să accepți că ei au dreptate, pentru că e ierarhia lor și nu te poți bate cu ea. Uneori nu merită să te bați cu toate morile de vânt, desigur – și nu poți demonstra mare brânză. Dar merită conștientizat faptul că „a te simți umilit” ține de acceptarea de către tine a etichetei și de investirea lipitorului de etichetă cu putere asupra ta (fiindcă îi acorzi autoritate, fiindcă îți e ție important să fii văzut în binomul respectiv, fiindcă ai nevoie de o hârțoagă, fiindcă îți croiești drum prin lume, fiindcă ții la el/ea, fiindcă n motive). Așa cum merită conștientizat și faptul că propria ta răzbunare sistemică, lipirea de etichete de nonvaloare de jur împrejur, poate fi un simptom al necesității de a dovedi cumva extern că nu te simți umil(it)  – și de perpetuare a ciclului. Curios este că, și iarăși nu pot decât să insist asupra lui „după părerea mea”, ciclul poate fi rupt prin suspendarea insecurității proprii. Dacă ajungi la punctul în care nu-ți asumi umilirea, nu te vezi ca pe o cârpă în timp ce altul se șterge pe tine – fiindcă operația de a umili spune mai mult despre el decât despre tine, atunci satisfacția gestului de ștergere a ghetelor scade substanțial. Totodată, dacă ajungi în punctul în care vezi că tentația ta proprie de a umili este o reacție la umilirea pe care o resimți, poți elimina motivația celuilalt de a intra în același ciclu. Fiindcă nu dovedești că nu ești mai prost decât celălalt exhibând că ești mai bun decât celălalt, asta nu face decât să rostogolească bulgărele. O dovedești atunci când nu o accepți (nu că nu-ți pasă, nu că nu te doare, nu că te „întărești”). Nu accepți înlăuntrul tău minusul, căci ai încredere în cine ești. Pur și simplu nu ești mai prost. ȘI dacă există argumente credibile despre ce faci prost, încerci să îndrepți. Și atunci lovitura, în loc să sune a gol, în loc să producă reflexul din genunchi al lui „bine că ești tu…”, își pierde forța. Iar umilibilul devine demn.

Golul de apreciere pe scară ierarhică e greu de umplut; în schimb, golul de apreciere în relații de reciprocitate este, după mine, pe cât de autoreproductibil, pe atât de facil de eradicat. Cum spuneam mai an – a te simți jignit presupune a credita o afirmație despre tine cu o doză oarecare de valoare, implică teama de a fi perceput într-un anumit fel și acordă importanță opiniei celui care face afirmația. Toți parametrii sunt reglabili (și) din partea proprie.

Știu că în construcția asta mentală pun toată presiunea pe ce se poate face dinăuntru și nu pe ce este datoare sau nu să facă lumea dinafară, și că pare nedrept. Dar cred cu tărie că lumea dinafară reacționează în mod nemijlocit la ce proiectăm noi către ea. Cumva, cu cât ești mai capabil să te îndrepți singur, cu atât atragi mai puțină strâmbătate. Cred că e versiunea psiholight a aceluiași tip de revelație ca cea creștină (cea pe care creștinismul a uitat-o de mult) – că cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.

despre spaimă

Cătălin nu este al meu să-l scriu. Dar dacă n-o fac eu, n-o va face nimeni. Aceasta este o colivă narativă.

L-am cunoscut pe Cătălin în 2002, era în pachetul de oameni și întâmplări care mi l-a adus pe bărbatu-meu. Era un tip cu doar vreo câțiva ani mai mare decât mine, dar arăta bătrân. Ochelarist, deșirat, cu coadă slinoasă și cu dinții ferfeniță, amicii lui îi spuneau drăgăstos fie „Spaimă”, fie „Baba”. El era cel care-i plimbase pe viitorul meu soț și pe prietenul lui prin tot Bucureștiul, pe 40 de grade și-, din muzeu în muzeu și din biserică în biserică, cu mantra „Let’s go to join”, căci engleza lui provenea exclusiv din chaturi și jocuri pe calculator, și-și tradusese „join” prin „a intra”.

Poveștile spun că pe Cătălin îl lăsase mama lui după divorț la bunica, ea cărându-se fie în alt oraș, fie în altă țară… nici nu știu, cred că și o scară mai departe să fi fost n-ar fi schimbat nimic. Bunica și cu Cătălin avuseseră o vreme grijă unul de altul, cât să fi ajuns cândva să-și dea bacul, dar pe urmă sărăcia înghițise totul. La vremea la care l-am cunoscut eu, Cătălin lucra slujbe mizerabil plătite și-și petrecea tot restul timpului în maghernița din cartier în care toată gașca titanistă juca counterstrike. Era foarte bun la counterstrike. Era, în general, un băiat isteț. Omul meu, tare stângist în concepții, l-a întrebat ce-i trebuie cel mai tare ca să-i crească calitatea vieții. Cătălin a spus că el crede că dacă și-ar drege dinții ar avea mai mare încredere când se duce la interviuri și ar fi mai puțin respingător fetelor. Așa se face că în vara aia am primit o sumă care pentru mine însămi era astronomică și instrucțiuni precise să-l duc pe Cătălin la dentista mea. Cu toată bunăvoința dentistei, băiatul a luat-o la goană în cursul celei de-a doua ședințe, susținând că sigur vrea să-l omoare.

Până în Crăciunul aceluiași an, spre surpriza tuturor, Cătălin avea o iubită. De-a unșpea, că ăsta era modelul de la bloc, frumoasă ocnă, isteață cât cuprinde, te uitai și nu pricepeai. Înflorise tot, ți-era mai mare dragul. Vara următoare am fost într-o uriașă gașcă în deltă. Cătălin în continuare cu iubita, cu care se cam ciondănea, ce-i drept, dar orișicât. Nu fusese niciodată până la un asemenea capăt de lume, îi străluceau ochii și dădea la pește non stop. Asta când nu ținea teorii. Sau în timp ce. Pe urmă noi ne-am dus într-ale noastre și s-au redus contactele cu „băncuța” din Titan, cu excepția prietenului principal. Ni s-au dat rapoarte regulate. Printre primele se zvonea că după despărțirea de ex-liceană, Cătălin s-a apucat de droguri. Neprecizat ce, de unde, cu ce bani. După vreun an, reieșea că diazepam cu nu-mai-știu-ce, că pensia bunicii, că nu mai are job. Bunica l-a dat afară, în disperare de cauză, și Cătălin s-a fâțâit o vreme din amic în amic, pentru a se aciua în cele din urmă, cu niște pături și chiloți de schimb, în cabina liftului din scara lui. Prietenii îi aduceau de mîncare, îi mai spălau lucrurile și îi cumpărau salamul ciordit din supermarket, alegând între răul mic al încurajării ciorditului și răul mare al foametei. Prietenul care ne povestea toate astea l-a dus la reabilitare, pe banii lui, dar s-a dovedit după vreo două săptămâni că fugise din clinică. Împrumuturi la băieți nasoi pentru doza crescută de ce-o fi luat el. Furat tot mai masiv ca să nu i se rupă picioarele drept consecință. 2012 – prins de poliție. Arestat preventiv, eliberat pe cauțiune, proces pe rol. La începutul lui 2013 se dă sentința – vreo șase luni de închisoare, delicte relativ minore. Cătălin hotărăște că el nu face pușcărie nicio zi, în ciuda faptului că prietenii lui (uluitor, încă existenți) strânseseră bani de bilet de avion până la orice loc din lume fără tratat de extrădare cu România. Bea antigel. Moare a treia zi, la Urgențe.

Anul trecut am fost „to join” la locul de veci închiriat în pripă de băieții de la băncuță lângă mormanul de gunoi al cimitirului Străulești. Am pus o lumânare. Cine are nevoie de literatură când așa arată colivele?