new motto

A couple of friends of mine got married a couple of weeks ago. Their (other) friends published an interview with each of the `parties`. Among the questions was `your motto is…?` (I know I don’t have to/maybe even shouldn’t tell you all these contextual things, but where I come from, this is how stories are told, even when they actually consist of `I found a needle on the floor.` You first HAVE to know who had been there the day before and what their children are doing nowadays for a living, which mood grandma was in when she found the needle and why, what was the temperature of the room and which tablecloth was on the table – so be happy, this is really-really short and to the point!). Aaaanyway, the gentleman friend’s answer was `I don’t know how, but definitely not this way`. I love it, I think I’m going to adopt it.

Anunțuri

pit bull

„Papa -Dacht het niet!
M. -Dacht het wel!
Papa -Dacht het wel!
M. -Dacht het ook wel!”

Ăsta e un joc pe care ai mei se amuză să-l joace aproape zilnic. Ori de câte ori tata încearcă să inducă în eroare copila schimbându-şi poziţia în jocul de „p – non p” ca s-o facă şi pe ea să i se opună formal, rostind astfel contrariul a ceea ce susţinea iniţial, Maria rămâne neabătut la propoziţia logică „p”. Ceea ce mă entuziasmează enorm la nivel paradigmatic, fiindcă importantă e, deci, (cu siguranţă, doar deocamdată 🙂 ) poziţia ei de principiu, şi nu negarea poziţiei celuilalt de amorul negării.
În schimb, în viaţa mea de toată zilele, mă confrunt des cu atitudinea „orice ai zice tu, nu sunt de acord!!!”, uneori pomăduită cu o spoială de umor, cât să trebuiască să zâmbeşti şi să îţi înghiţi iritarea – „Dar este vorba despre x, nu despre y, aşa cum reiese din interpretarea ta”, pledez. „Ei, poate nu am citit bine, oricum nu m-am uitat la context, dar oricum cred că trebuie să fie altfel decât zici tu.” Cu instinct de pit bull. Care a dat de sânge, fiindcă mă costă o găleată de energie vitală să intru în starea de conflict, oricât de mărunt, ca să apăr ceva care nu mi se pare important, aşa că îi dau, adesea, dreptate pit bull-ului, numai să mă lase în pace. „Unchiule Charles, ce să fac?”

îmbogăţitul prin diferenţă

Prietenii mei nu seamănă neapărat unii cu alţii. Cel mai vizibil e în ce măsură nu seamănă unele cu altele prietenele mele. Prietenele mele (şi să mă iertaţi pentru descrierea care mă duce cu gândul la o poezie cu păpuşi) sunt organizate sau aventuroase, de încredere sau de bucurat repede, când le apuci, linse sau creţe, senzaţionale în eticheta lor sau cu gusturi extravagante, iubicioase sau distante, umane sau reale, visătoare sau independente, cu cariere sau cu copii sau cu amândouă, sportive sau sedentare, în ţară sau în lume sau în amândouă, deschise ca un jurnal intim băgat sub nas sau misterioase ca un boboc de magnolie, bibilite sau bricolante, schilave sau rubensiene, gurmande sau autiste în materie de introducere de combustibil în sistemul propriu, pudice sau nudiste, teatrale sau introverte, dar toate, absolut toate adorabile (my people are good people). Deliciul maxim este că, oricând mă găsesc într-o încăpere cu una din ele, independent cât timp a trecut, discuţia curge ca şi cum nu s-ar fi oprit niciodată, şi numai rar mă trezesc schimbând rapoartele de activitate de la ultima întâlnire. Dacă e pe limba noastră comună şi 1 la 1, n-am trăit niciodată un moment stingher cu vreuna din ele în care să trebuiască să rememorăm cum eram noi prietene altcândva. Calitatea asta a stofei prieteniilor e pentru mine definitorie – diferenţele de formă îmi oferă un puhoi de perspective asupra lumii, dar totul pe baza unui nucleu de încredere mai mult sau mai puţin identic în toate cazurile. Oare pe baza lui, ele s-ar plăcea şi una pe alta?