liniște

În față am o farfurie verde-gri. O cană verde-albăstruie. Un perete verde-turcoaz. Și asta e doar înăuntru. În zona de trecere spre afară, faianțele și ierburile au făcut o coaliție de nuanțe de verde și-albastru, gri-și-movuliu, totul geme de poftă de culori. Pentru botezul copchilului, descopăr, am luat o cămășuță verde-brad, iar pe vesta terminată de croit ieri, bleumarin, șed jurubițe de ață de brodat – surpriză: verde-gri, albastru-apă tulbure, crem. Bântuie pe neștiute o dominantă acvacoloră, plină de curbe blânde și burtici de vase, gâtlejuri unduite, biais-uri și alte volute ale materialelor și suprafețelor, o coerență vizuală ondulatorie care mi-a înghițit gândurile pe care altcândva trebuia să le formulez în cuvinte multe-multe. Mă simt ca și cum mi-aș lăsa treptat în paragină casa aceasta de vacanță a minții. Și pe de altă parte, tant mieux. Prin hardul mare fâșâie pașnic marea.

cocon

Cine zice că,

mari fiind,

avem alte nevoi de bază

decât la o lună?

Năuci, înconjurați de

mult prea mult spațiu de manevră,

lumea cea mai fericită

cea bună

e aceea care ne înfașă strâns,

uterin,

fără scăpare,

fără zbucium și chin.

Altminteri ne petrecem

vremea urlând.

Lumea cea mică,

o fașă pufoasă

pesante,

apaisante,

pesante,

apaisante,

lumea de-acasă.

Apartenenţa

Mă bate gândul, deşi sunt convinsă că i-a bătut deja pe alţii cu mult înaintea mea, că una dintre cele mai nemernice pulsiuni ale omului, care-l aduce la cele mai nejustificabile decizii şi la faptele cele mai dramatic nesancţionate de conştiinţă e una care, în sine, poate fi chiar admirabilă. Nevoia de a fi furnică, de a te alinia în spatele unui scop mai mare decât micimea ta, de a îţi abandona liberul arbitru, parţial, pentru a lăsa să te înghită grupul, nevoia emoţională irepresibilă de a „ţine de”, ce bubă perversă… Creatoare de Woodstock şi de „ich habe es nicht gewußt”, de patriotisme (cu conotaţiile lor variabile din ultimul secol jumătate) şi de genocid, de adaptare a identităţii la schimbările propuse de soartă şi de pupincurisme altele decât cele oportuniste, nevoia de a aparţine operează în mintea omului ca o forţă independentă de Jiminy, ba adesea şi de consecinţele directe ale gândirii logice. Dar tocmai asta mi se pare problema – e imposibil să îi atribui un semn matematic – a-i spune instinct de turmă e a o reduce la ceva ce trebuie combătut din toate puterile, a-i spune credinţă o investeşte cu o imunitate morală nemeritată. În numele ideilor mai mari decât individul mor oameni, iar în numele ideii că nu trebuie să moară oameni mor mai mult decât oameni, căci, desigur, şi ea e tot o idee. În numele comunităţilor ne revoltăm împotriva adevărurilor de care suntem convinşi, dar care în gura unui out-group sună insultător, în numele grupurilor la care aparţinem ne alungăm din viaţă membri ai familiei, în numele lui „împreună” ne segregăm. Dar tot în numele binelui colectiv suntem capabili să ne adunăm, strop cu strop, puterile ca să facem, ca furnicile, ceea ce nicio furnică nu poate face de una singură. Presupun că pe forţa năucitoare a acestei nevoi contează şi călugării ecumenici de la Taize, atunci când adună puştimea oportunistă din toată Europa care vrea să călătorească la preţuri modice. Atunci când ajungi acolo, cu totul altfel decât în perioada birului săptămânal al mersului la biserica de cartier, ceea ce până atunci era o minciună asumată de fiecare poate deveni, pentru o parte dintre participanţi, o anulare a scepticismului individualizant şi o abandonare în direcţia căldurii grupului. Desigur, nivelul abandonului poate merge de la cântat gospeluri pe iarbă la Taize şi până la spălarea totală a creierului pe la vreo sectă, presupun că depinde de gradul în care omul simte nevoia de a-şi abandona pe umerii altcuiva povara răspunderii proprii şi/sau de gradul nevoii lui de imersiune în grup (fiindcă încă nu sunt convinsă că cele două sunt una şi-aceeaşi nevoie).

Demonstraţia lui Bogdan Suceavă mi-a readus în prim-planul minţii această motivaţie, care îmi explică într-o oarecare măsură imposibilitatea trasării de graniţe alb-negru în modul de funcţionare al oamenilor în condiţii opresive. Graniţe pe care, cu toate acestea, mulţi le caută încă, după 20 de ani, fiindcă motivaţiile varii şi umane, oricât de inteligibile, nu absolvă pe nimeni de instanţa supremă a lui Jiminy.

Mă feresc în toată poliloghia asta să spun „noi” – fiindcă în toate formele de noi pe care le pot gândi în clipa asta (şi sunt multe) sau la care mă poate aduna altcineva cu de-a sila mă simt nevoită să apăr puncte de vedere la care nu ader în întregime şi pe care nu mă simt chemată să le reprezint. Ceea ce nu îmi anulează, din păcate sau din fericire, nevoia de a mă pleca diverselor scopuri, nobile au ba, de a mă asocia diverselor forme de împreună şi de a-mi toci de bunăvoie ascuţeniile pentru a mă împleti în diverse omogenităţi. Perversă poveste…