alteori, prozaicul

alteori robineţii
care ţin înăuntru şi bine şi prost
îşi destituie din funcţie
garniturile.
curge creier lichefiat,
iese cu scuipături suflet,
împroașcă dor nesătul,
nevinovăţie, zbierăt şi jeg,
curg ruginile ţevilor ne-ntreținute,
pică
cupe, de roşu, de roşu,
una câte una, ca la tipografie,
curge din om
tot ce nu poate păzi
niciun robinet
cu inele de cauciuc sau de tablă.
alteori deci
nemaicredibilul,
bănuit imposibilul,
irepresibilul
inundă vecinii de la trei.
Comuna se chema Vaideei.

bucuriile mici

Ce bine că pot

Să mă tac făr’ să mă prefac

Să mă tic fără să mă stric

Să mă toc făr’ să mă sufoc.

Ce bine că ştii

Să mă mustri-atunci când mă îmbii

Să-mi spui pas dându-mi totuşi nas

Să-mi laşi loc să nu dau în foc.

Ce minunat, minunat

Că-mi trebuieşti rezonabil şi cumpătat

Că piticii din ţeastă s-au maturizat

Că-mi trebuie doar trebuitul, şi ăla moderat.

Dar cel mai şi cel mai bine

Ar fi să reuşeşti (alt tu, cel generic) să-ţi ascunzi

Cât mai ai de cărat sacii ăştia cu tine.

– Care saci? Nu cumva mă confunzi?

strong/weak if you do, strong/weak if you don’t

There are many standards that we never consciously picked up – they are more or less „infused” into our very substance through their pervasiveness. There are things we admit or not, things we share or not, because there are standards about what is share-able, and placing yourself on one or the other side of certain standards makes you immediately „one of those people who…”. But given that this page is not (read: pretending really obstinately to itself not to be) an exercise in (narcissic) likeability, but rather one in being honest to oneself, I’m questioning my standard.

I’m on a (rather severe) diet.

I read blogs of people who write about body image; I can agree with lots of stuff, I can get judgmental and wonder whether continuously writing about it doesn’t affect the extent to which you think about it – and it really shouldn’t be that important… I admire some of them for their sustained effort of embracing themselves instead of media images. And I am, by no means, one of them.

I have long ago tacitly embraced the standard that a woman might joke about her weight, but a `strong` woman should never show that she actually has issues with her body – because, well, she’s not that shallow and self-esteem cannot possibly be influenced by something so `worldly`. Yet, the same `strong` woman should never `let herself go` and turn into a middle-aged shapeless potato sack. It’s always perverse – because, to obtain the `cool and composed` attitude, you should never visibly count what you have on your plate – or else assume the consequence of being a different sort of fretting woman. And to obtain the `decent`, `I have everything under control` silhouette, you should do something about it – something that involves time and effort. But it shouldn’t show.

Therefore today I am writing about it. I’m on a diet: it’s awful and masochistic to bake cake for your kid’s school birthday party while working your willpower to its end not to touch the frosting; it’s a test of dealing with frustration, putting it in perspective, coping with low energy in a demanding life pattern; it’s time-consuming in preparations and asocial because, apparently, all social things at work and at home are organized around food; it’s really boring if you’ve developed gourmet tastes; it’s a journey of confirming that this is my weakest physical and possibly psychological spot; it’s possibly demeaning in the eyes of others who are struggling on a daily basis with how their body, of whichever shape, is themselves and needs to be loved. But I’m tired of this game of constant guilt, damned if you do, damned if you don’t. I’m giving it my best shot, and if it saves me thinking about this for the next 10 months, at least, then it will have been worth it. If I can extinguish the desire to press delete whenever I look at pictures of myself, even if it’s only temporarily, it’s worth it. (Of course, it won’t be, given that, when I weighed 10 kilos less than today, I was desperate to find a gym where they know what you should do about your upper arms (that was perhaps around 21). ) But it turns out that there’s strength to be found in all positions on a spectrum, and today, I’m sticking by this decision: I caved in to society’s ruler – I’m a wimp on a diet.

nu ştiu

Zilele astea mi se pare că n-am nimic de zis. Se-ntâmplă lucruri prea mari, faţă de care am senzaţia că trebuie să mă poziţionez, dar n-am instrumente, n-am suficientă informaţie şi bănuiesc toată informaţia de inacurateţi ample… Cred că pricep, pe ici, pe colo, dar sunt aşa de departe în creier, aşa de străină, parcă nu pot să contribui nici măcar un pai. Mut doar informaţie de colo-colo, cu sentimentul unei furnici în reţea, sperând că ce asociez eu le-o folosi şi altora. Cred că lucrul pe care l-am citit zilele astea cu care am rezonat fără rezerve este ăsta (în ciuda faptului că nu sunt suficient de informată în privinţa conţinutului actelor despre care se vorbeşte şi, ca atare, nu mi se pare că am dreptul la niciun cuvânt). Dar pare şi că a tăcea şi a aştepta să se aleagă apele e o laşitate, ca atare dau mai departe măcar atât. În rezumatele pe care le fac seara pentru bărbatu-meu despre ce-am citit peste zi, mormăi în continuare că, politic vorbind, nu-i alternativă, şi că mie aia-mi trebuie. El zice că e bun şi vidul la ceva, dacă se obţine, că sare întotdeauna cineva să-l umple. Şi nici nu l-a citit pe Zizek 🙂 .

 

PS – Văd că se flutură în dreapta şi-n stânga cu Zizek ca stindard pentru o chestie. Am fost, cuminte, la lansarea de carte de la Bozar din noiembrie, unde se adunase un bobor întreg să-l audă vorbind. Pe cât de mult mi s-a părut că pricep de la el pe vremuri, pe atât de perplexă m-a lăsat sofistica lui opţiune pentru „stânga” în condiţiile în care argumentele pe mine mă duceau în afara spectrului cu totul… Deci menţiunea de mai sus e făcută cu gândul la dispariţia lui „discours du maitre” şi nu la un loc pe care şi-l atribuie personajul Zizek (sau i-l atribuie alţii) în discursul public actual.