about grrrr

We’ve been ill. The low energy that goes together with illness led to turning on the tv a few evenings ago. All in all, maybe 30 minutes to an hour of tv over about four days of proper stay-at-home illness, so still pretty reasonable. Irrelevant. The particular evening I’m talking about, there was this piece of a cheap Hollywood movie in which the slightly stuck-up, conventional American woman discovers – in Paris, of course – that life is made of less black-and-white and more shades of everything. As an ad-hoc life coach to trigger this revelation (I assume the revelation takes place based on the predictability of the plot, we gave up after perhaps 10 minutes), lovely Jacqueline Bisset impersonating a luxury `madame` (in the less than high-brow sense of the term). Irrelevant movie, plot, tv-bit of the evening. However, relevant in the same way pieces of poetry are constantly just the ones I am meant to hear at that particular moment, was the following `let me analyse you` observation: `I look at you and I wonder where that little girl who used to run free with her hair waving in the wind disappeared`. And my blood boiled with… I don’t even know what.

Because I thought I was very much aware of the fact that there are only a handful of personalities and of twists of fate and there is only a limited amount of imagination to go around in people – hence horoscopes. I thought I had made perfect peace with the feeling that none of us is special, in any way. That free will is more than limited. That we live in oh so many predetermined ways. That one could never expect a paid professional who is meant to guide you through personal dilemmas to actually take the time to feel `you`, but that, instead, what you can expect is a sketchy rendering of alternative paths that people generally take. And yet, having at some point been personally served the standard sentence above and having bought it, idiotically, ridiculously, in good faith, as meaning `you see me`, while it was plain as day that it only meant `I see the box you belong in` made me furious. And it made me feel manipulated. And, in the end, silly as hell. And justified in my original mistrust. The more so because I already had little doubt that I had paid money to be judged, not to be helped. Whereas, should one need to feel judged, that can be obtained soooo easily for free 🙂 .

blogul ca confesional

„an insufferable know-it-all”, cât de tare Hermione îmi defineşte momentele de ruşine că iar am vorbit prea apăsat, am tăiat cuvântul cuiva în goană, sperând în sinea mea să nu-i încurc prea rău, dar să zic totuşi şi eu… Că am râs prea cu poftă, când susceptibilitatea altuia ar putea să fi interpretat că… Că am căutat pe wikipedia sau pe imdb ca să-mi dovedesc dreptatea prin implicarea unui terţ într-o controversă irelevantă – dar dreptatea aia, când eşti „verschrikkelijke betweter”; oare de ce lucrurile care te compun şi te fac uneori folositor sunt totodată sursă de ruşine? Iar am păcătuit, părinte, iar nu mi-am văzut lungul nasului, a vorbit gura fără mine, am făcut un banc prea mult, m-am simţit prea în siguranţă şi mi-am imaginat că şi cei cu care convieţuiesc îmi împărtăşesc siguranţa şi că nu le pot face rău. Pare că totul e o negociere a unui punct de echilibru extrem de fragil între ce dai şi ce păstrezi, între ce crezi şi ce spui, între cine eşti şi cine vrei să fii, între munci, vieţi, relaţii, răspunderi, amoruri, vieţile altora… un gest în plus şi faci o zbârcă. Şi uneori o vezi în timp ce o faci, dar nu mai e loc de dres, şi dacă o admiţi, e ca o pată de grăsime pe care te apuci s-o ştergi cu şerveţelul – se face doar mai mare. Şi dac-ar fi să facem penitenţă realmente, ce, n-are dreptate Yusuf? Se aruncă chitara cu totul – se-nchide, în cazul ăsta, blogul, se tace cu adevărat. Doar că nu cred în penitenţa care neagă substanţa penitentului. Deci se înghite ruşinea cu linguriţa şi se merge mai departe. Sperând că ăia dragi o să ştie că „but she meant well”.

baia de culori

paintball joacă netul cu mine. mă împroaşcă cu vopsele colorate: albastru e informaţii noi, roşu e frica de a nu şti destul, galben e neputinţa de a schimba conţinuturile, verde e centrul care închide pe rând sursele de zgomot. vânătă, aflu într-una că trebuie să mă păzesc, dar să mă deschid, şi mă măzgălesc cu sentimente neadevărate de toate culorile. din timp în timp, pulsul se grăbeşte către interiorul unei pungi de hârtie: „şi dacă mă-nec în culoarea vântului turbat?”