despre caietul galben

întâi și întâi – ce n-aș da să nu fi fost o proastă demonstrativă până acolo încât să fi făcut caietul mii de confetti în timpul unei petreceri din clasa a șaptea…

 

Cu toții am schimbat la viețile noastre bilețele. scrisori. mailuri. chaturi (care au necazul că nu pot fi arhivate pe post de corespondență). Avem tenculețe legate cu fundă albastră (sau eu una am). Cică ale unora erau lipite pe funduri de canapea (aparținătorul ex-canapelei neagă tot). Cubulețe de vieți comune, care povestesc realitatea a ceea ce trăiai la un moment x, cu amoare sau cu prietenie sau cu sens. Printre toate astea, a existat cândva un caiet galben.

Galbenă era coperta din plastic subțire, adusă în 90 de Mimi, vecina de la 2, din Israel. O copertă cu două cizme de cauciuc pe ea, care stătea inevitabil pe dos, căci caietul meu mergea de la stânga la dreapta, pe când Israelul… Dacă nu mă înșel, era un caiet de mate. Cred că neliniat, fiindcă era un spațiu de libertate. Nici nu mai știu cum l-am instituit, dar curând după ce mă întorsesem la 170, în clasa paralelă celei a lui Ionuț, pentru care, de fapt, mă întorsesem, am început să ne întâlnim la ieșirea de la școală și să ne pasăm caietul, în care ne scrisesem… bilețele. Nu-mi amintesc din conținutul lor decât un schimb, în care ziceam eu că am de dat numai 99% din inima mea. Și el „ar trebui să fiu gelos?”. Și eu „Numai dacă nu vrei să păstrez măcar 1% pentru copiii noștri”. 11 ani, deci?

Ionuț era un puști înalt, motiv pentru care îmi disputam adesea cu Monica primul loc în șirul de la sport (deși ea chiar era cu câțiva centimetri mai înaltă), cât să fim el și cu mine într-un capăt. Stătea în ultima bancă de la geam, abia acum mă prind câți ani am stat apoi și eu acolo. Într-o zi dintr-a doua, pe când un grup de băieți ușor bully ne tachinau pe mai multe din noi că-l iubim pe (sărmanul) pișăcios al clasei, fără să pot să opresc ce-mi ieșea pe gură, am zbierat înciudat înapoi „Ba nu, că eu îl iubesc pe…”. Și așa a rămas. Cu o reciprocitate de care încă nu știam să mă mir. Cu ani de zile de bilețele. Cu prinsul de aripi când s-a dovedit că ai mei se mută la bunica mea temporară, care stătea pe stradă cu el. Cu jucat pe trotuarele lui, de la casă. Cu căscioara aia de sub un umbrar uriaș de pomi, care e și azi singura casă nesupraînălțată de pe toată strada, rămășiță a unui Macondo – căreia nu i-am călcat niciodată pragul. Cu rușinate luaturi de mână în drumul într-acolo. Cu un an de gaură, cât am fost plecată să-mi recuperez familia și să-mi dobândesc picioarele – dar un an de dor de te rupe și la 10 ani. Și cu acel trimestru, la întoarcere, cu un caiet galben.

N-am să știu niciodată ce-a fost (ceea ce multă vreme a devenit paradigma relațiilor lipsite de closure). Ne duceam către casă în serile alea întotdeauna împreună cu prietenul lui, ei făcând un detur din drumul lor direct ca să mă ducă pe mine până la scară. Mie mi-era ciudă că nu se poate renunța la prieten. El voia să ne pupăm. Eu voiam să ne pupăm, dar spectatorul mă paraliza. S-a terminat într-o seară cu un pupat strâmb pe obraz și cu retragerea mea ca de crab, explicată apoi amplu în caietul galben, pe care i l-am pasat a doua zi dimineață. Seara am așteptat peste o jumătate de oră. Ploua, ca în orice jaf de film romantic. Am așteptat și a doua seară. Pe vremea aia nu ne sunam și alte explicații nu erau. Și-atâta tot. Am cerut, după un timp, printr-un prieten comun, caietul spre păstrare. L-am primit. Și în loc să îl am și azi, ca memento al unei copilării îndrăgostite, am decis să tai puntea. Să mă fac altfel, altcineva. Deși, fundamental… 🙂 .

Anul ăsta am stat o secundă, de 21 februarie, cu mouse-ul deasupra unui buton de mesaj (căci da, l-am găsit pe Ionuț pe Facebook, pe tăcute). Dar de fapt, s-au făcut între timp destul de mulți ani de când nu-l mai visez, în sfârșit. Nu e nimic de recuperat. Doar copilul ăla despre care scria proasta (și invidioasa, probabil) de creață cu cretă pe pereții caselor, înainte de apariția vopselelor de grafitti, că aia plus ăla face loooove.

Anunțuri

poveste despre omul roşu

Click – o nuanţă de pleată zărită cu coada ochiului

Click – unde-o fi lingurica? un ghiogârţ bizar.

Click – ce frumoasă e prietena ta

Click – ce straniu, am fotografiat un personaj imaginar.

Click – a mai trecut un an, stai la altă masă

Click – ai un cort nou, aceeaşi prietenă ireal de frumoasă.

Click – ţi-am dat un nume, am să-ţi spun

omul roşu, ca să ţin minte

că nu e de bine ce-mi flutură prin stomac.

Click – îmi treci iar prin raza vizuală

Click – n-am poze de hârtie decât cu jocul de iams

Click – aş putea jura că am simţit un blitz îndreptat către mine.

Click – e cam al cincilea an de când

ne facem poze reciproc.

Tu, de capul tău, la o masă

Eu, de capul meu, la o masă.

Sorbim din cafea.

Ne ia cam 20 de minute

să ne lipim jumătăţile de fotografie.

Click – Aşa fu să fie.