despre libertatea de exprimare și conceptul de pericol

Mă macină de câteva săptămâni sămânța unui gând, înfiripat din confruntarea foarte frecventă, în presa recentă, cu cuvântul „periculos”. Am dat de el în nenumărate contexte (nu toate legate de protestele privind Roșia Montană, dar cel mai adesea în acest cadru). Pericolul rezidă, în funcție de pe cine citești, în tot și toate (dacă reziști să citești articolele scriitorilor cu CAPS și greșeli de ortografie din belșug – independent că sunt pro sau contra proiectului RMGC, și vă jur că sunt ambele), dar cel mai adesea în câte un lucru bine încadrat. Așa am aflat de la unul dintre colaboratorii Criticatac că pericolul fundamental constă în tolerarea discursului naționalist în cadrul protestelor. În prealabil, fusesem informată de mai multe glasuri din ceea ce s-ar putea eticheta ca dreapta moderată, că pericolul vine de la discursul anticapitalist din cadrul acelorași proteste. Unii îmi explică ce spectru sinistru se profilează în conceptele de „nouă generație” și de „curat”, concepte care au mai fost vehiculate și pe vremea mișcării legionare. Glasurile care acum 20 de ani intrau destul de clar în mintea mea necoaptă la „ai noștri” mă lămuresc pe larg că orice gând care are cât de puțin de-a face cu stânga reprezintă răul absolut disimulat în straie de puișor auriu (m-am topit după metaforă, mă abțin să citez autorul). Din alte surse reiese că pericolul absolut este îndoctrinarea ortodoxă. Din încă altele, că e periculoasă preluarea discursului anti-fracking în proteste, fiindcă dacă unul dintre proiecte (RM) este realmente ilegal și imoral, celălalt (gazele de șist) are o importanță strategică inestimabilă (și după conceptul de „strategic” mă dau în vânt, mai ales după conotația lui de „folosesc acest termen pentru că văd mult mai departe în viitor decât ai putea tu vedea vreodată, muritor idealist -jart! – ce ești!”). Îmi rezerv aici un spațiu pentru ce pericole îmi mai amintesc pe parcurs.

Din toate aceste opinii, pentru mine se coagulează un singur vector – acela că siguranța, pentru supraviețuitorul amețitorului secol XX, constă în (i) eliminarea tuturor discursurilor care, aplicate ad absurdum, duc în locuri deja frecventate  și dovedit locuite de bau-bau, și în (ii) eliminarea tuturor discursurilor care duc în locuri necunoscute, cu excepția discursului mainstream, fiindcă ne-am obișnuit deja cu bau-baul prezent (chiar dacă avem o viziune destul de apocaliptică despre încotro duce el). Sau, și mai precis, vorbitorul din spațiul public pe care l-am frecventat în ultima vreme se simte în siguranță numai într-un spațiu public populat de oameni (niște „ai noștri”) care gândesc fix la fel ca el însuși (ups, parcă și asta intra printre formele de bau-bau deja frecventate, nu?). Sunt de acord că multe dintre expresiile ideologice ale imaginilor noastre despre lume, duse până la consecințele lor extreme, comportă riscuri de bau-bau, însă ceea ce îmi lipsește din discursul spațiului public actual este conștiința că fragmentarea reprezintă garanția sănătății mentale colective. Că fiecare dintre aceste grupuri este suficient de mic încât discursul său să contribuie la o medie proporțională în care să se regăsească toată lumea, în cazul în care acceptăm să vorbim unii cu ceilalți de-adevăratelea, și nu doar să înghițim status quo-ul fără proiect de țară sau de lume exclusiv pentru că reprezintă bau-baul cel mai benign, în care ideile altuia nu au, în mod dovedit, mai multă influență decât ale tale. Și că în loc să proiectăm tot timpul pericolul asupra discursurilor divergente de cel personal, ar fi mai productiv să-l proiectăm în meta – pericolul faptului că nu reușim să comunicăm coerent duce la blocaj socio-cultural pe scară largă, la înlocuirea fiecărui proiect demarat cu gaura lui „nu sunt de acord, desființez”, la incapacitatea de a vedea dincolo de următoarele alegeri, la o lume bazată pe neîncredere, în care „strategicul” constă în „a avea grijă să dai și să fugi înainte să o încasezi tu însuți”. Îmi lipsește exercițiul libertății de exprimare în sensul citirii celuilalt până în miez, și nu a cenzurării lui a priori, de la prima frază resimțită drept „periculoasă”.

Uf, uite cum „pericolul” se dovedește așa de „insidios” și „pervers” că m-am trezit enunțând un pericol în plin efort de a-l demonta…

PS: Mult înainte de a ajunge la acest raționament, îmi trecuse prin minte că ar fi extrem de potrivit să se folosească – pentru bătutul cu petul în asfalt alături de copii – popularul refren „Nu mi-e frică de bau-bau”. Acum înțeleg mai bine de ce.

Anunțuri

broderii pe teme date

Am terminat cartea. De citit, fireşte, a mamei, că de scris una sunt mici şanse să mă apuc vreodată. În ultima vreme mi-e greu să-mi adun gândurile, probabil de la îngheţarea lor prelungită. Mi se pare, deci, în timp ce citesc, că la unele propoziţii trebuie să răspund îndelung, după care a doua zi uit despre ce mă hotărâsem să gândesc cu glas tare. Dar, deşi cartea, pe lângă un jind aprins după o lume în care numai rar – şi numai în vacanţă – mai apuc să păşesc, mi-a dat mai multe teme de gândire, una a prins rădăcini aproape polemice. „E (teatrul) înţelegere sau provocare?”, întreabă Dabija într-un aparent faimos chestionar pe care trebuie să plec să-l caut după ce am citit povestea lui. Dacă aplic întrebarea la scris, cred că am, pentru mine, un răspuns. Autoarea cărţii povesteşte că la întrebarea asta a răspuns, la fel ca şi Cătălin Ştefănescu, puţin după pozitarea ei, printr-un eseu (şi pe astea două trebuie să le caut, Doamne-ajută cu sursele internet), rezumându-ne răspunsul ei/lor de atunci ca fiind: „e provocarea înţelegerii”. Mă tem că formulării ăsteia îi pun automat un complement de agent auctorial, ceea ce mă face să panichez. Mi se pare că „provocarea înţelegerii” îşi are rădăcinile într-o paradigmă paternalistă a „autorului” în care omul care face artă e investit, prin însuşi curajul de a încerca să transmită un mesaj, cu o înţelegere anterioară şi superioară celei a omului care vine la spectacol/deschide cartea. Această perspectivă mă cocoaţă cotcodăcind pe un gard antimodernist, deşi am conştiinţa că formulării ei îi precede şi îi succede o dezbatere de idei căreia nu i-am fost martor. Credinţa mea (intimă, aş zice, dacă n-aş exhiba-o pe această cale) e că actul artistic de orice tip, atunci când e cinstit, e înţelegere surprinsă cu pantalonii-n vine, altfel zis un proces de înţelegere care se petrece pe parcursul generării produsului cultural şi, în cazul artelor care se desfăşoară pe o durată, cum e spectacolul, filmul, cartea, poate fi urmărit de pe partea cealaltă. Văd spectatorul/cititorul ca pe un interlocutor obligatoriu al autorului, produsul cultural ca pe o solicitare de părere: „Eu înţeleg chestia asta aşa, tu?”. În zig-zagul eclectic al consumului de produs cultural pe care-l constituie orice viaţă de om, cred (acum, retrospectiv) că nu m-am crezut un destinatar lipsit de discernământ al produsului finit, pe care ar fi trebuit să-l îngurgitez, să învăţ din el şi să merg mai departe decât până pe la 14 ani. De la Hausvater încoace, am început să bănuiesc că fără capacitatea mea proprie de a mă emoţiona în tunelul de beznă în care mă târam pe brânci (pot garanta, fie vorba-ntre noi, că emoţia era parţial datorată ţinutului de o oarecare cazma de mână de către prea-sexy-ul protejat al alor mei, dincolo de bizareria introducerii în spectacol), fără verdictul final că spectacolul (şi prin extindere, tabloul sau cartea) mi-a generat un proces de gândire care merge în aceeaşi direcţie cu a făcătorului sau o ia pe altă câmpie, fără opinia mea, mirajul produsului cultural ca operă de artă rămâne numai asta – o potenţialitate. Că depinde numai de mine dacă împăratul e demascat ca fiind gol sau nu.
Evident, există cărţi groase de teorie a receptării şi a produsului cultural văzut de pe partea asta a imaginarei baricade. Dar nu cred că din ele vine credinţa mea, ba chiar în facultate ţin minte că mi se păreau prea relativizante, pulsiunea către adorarea făcătorului era (încă) prea puternică. Mă tem că această credinţă, pe care mi-am descoperit-o cu cuvinte în timp ce o citeam pe mama, se bazează pe o anumită democratizare a conceptului auctorial care, în vremurile cele mai recente, face orice dialog posibil, ca pe blogosferă, şi mă umple de entuziasm. Detest ideea că m-aş fi apucat să scriu ca să-i provoc altcuiva, condescendent, înţelegere (pe care o citesc ca egală cu a mea). Scrisul, ca şi teatrul, e pentru mine mărturisirea candidă de către cel care se apucă să scrie/facă artă (şi asumarea potenţialului ridicol asociat) că habarnare într-un anumit mod şi că este deschis descoperirii altor moduri de a habarnavea.