Bragging with the unexpected (sau cum se invata viata la televizor)

H: Mama, kan je me helpen? (asta ar trebui sa fie clar). Wil je voor mij het water uitdoen? (poti sa inchizi tu apa?) En wil je voor mij een handdoek pakken? (si imi dai si un prosop?)
Indeplinesc cerintele. Da sa-mi dea mana sa coboare de pe scarita de bucatarie unde se spalase (si stersese) pe maini. Gestul meu contrazice miscarea ei, fiindca o ridic cu un brat sa o pup si o pun jos. Ridica brusc ochii spre mine si zice cantat: „Maaa-maaa? Te iubesc!”

Mama ei de cabotin. Ca pe-asta o tranti pe romaneste.

disonanţă cognitivă

Citii acum vreo două zile chestia asta, postată de o prietenă pe Facebook (prietena mea frecventează asiduu blogul şi, prin urmare, mă trezesc citind articolele mamei de vârsta mea cu copii de vârsta alor mei şi cu viaţă în ţări similare cu un aer intrigat). Articolul a rezonat oarecum cu ăsta (popularizat de altă prietenă din altă ţară, că mommy-blogăria e globalizată rău). Rezonanţa consta în concentrarea articolului cu „I love to watch you play” pe valoarea momentană a jocului, pe trăirea imediată, nu pe performanţă, care reprezintă evident o proiecţie către viitor. În contextul acela, am integrat mesajul ca şi cum ar fi fost scris pentru mine-cea-care-cânta-la-pian. În contextul articolului cu pierderea prezentului, însă – dincolo de tonul sfătos al autoarei, care mă zbârleşte sistematic chiar şi atunci când ideile mi se par judicioase – îmi bâzâie în ureche musca unei alte credinţe, la care ader simultan.

Sunt, pe de o parte, de acord cu faptul că este necesar să conştientizăm în mai mare măsură ceea ce trăim în momentul în care trăim lucrul respectiv, fiindcă ritmul privitului din supersonic la cum se întâmplă lucrurile în viaţa ta devine insuportabil. Sunt de acord cu faptul că este util să nu bagatelizăm ce simt copiii şi să-i învăţăm mai degrabă să înţeleagă ce simt şi să treacă prin stare decât să le blocăm accesul la sentimente pentru că nu sunt dezirabile (mustăcesc gândindu-mă la colega mea care amintea frustrat deunăzi cum în România se găseşte cineva tot timpul să-i spună unui copil „nu ţi-e ruşine să plângi, aşa copil mare???”) Există o parte substanţială a acestor filozofii (pe care mă abţin cu greu să le categorizez eu însămi drept touchy-feely) cu care sunt de acord fără prea mari rezerve: că iubitul copiilor trebuie să fie necondiţionat de prestaţiile lor, că paşii se fac mai bine şi mai fructuos atunci când sunt ei gata să-i facă şi câte şi mai câte. Sunt conştientă, în acelaşi timp, că o mulţime din modelele de comportament pe care le produc instinctiv nu sunt întotdeauna în acord cu aceste credinţe – ia multă muncă să-ţi iei seama de fiecare dată când încerci să negociezi o situaţie punctuală în mod eficient.

Dar, pe de altă parte: într-o zi de grădi obişnuită TREBUIE să se întâmple o mulţime de lucruri. Numai ca să pleci de acasă, trebuie să fi făcut pişu (ai zice că e de la sine înţeles, dar nu e), să fi mâncat ceva (în termenul de 40 de minute disponibil, într-un ritm mai susţinut decât un fulg de porumb la 10 minute), să te fi îmbrăcat, încălţat şi să faci cei 20 de paşi până la uşă fără să te opreşti (de mai mult de cinci ori) să faci altceva mai interesant (şi totul e mai interesant la 3 ani). Aşa e, un copil trăieşte în secunda cu pricina, ca atare ca să poţi trăi cu un copil fără să te sminteşti şi ca să înveţe şi el să funcţioneze în lumea asta, explicarea conceptului de perspectivă este esenţială. „Mergem la şcoală, ştiu că acum n-ai chef, dar acolo ai să te joci cu prietena ta Elyssia/Kaat/etc. Şi ai fi tristă dacă ai şti că ele s-au jucat astăzi fără tine.”. Şi nu vreau să spun cu asta că toate teoriile sunt bune, dar practica ne omoară şi ca atare abdicăm de la partea de crez fiindcă aplicarea e utopică. Cred că e mult mai complicat de atât. Cred că, la fel cum este important să (înveţi să) identifici ce simţi şi să îţi acorzi suficient de des momente de „quality time”, este important şi (a) să clasifici ceea ce simţi drept relevant/irelevant (căci simţi uneori cu organe mai puţin respectabile) şi (b) să înveţi să depui un efort în prezent pentru o satisfacţie viitoare. Căci trăim într-o lume în care totul se satisface a la minute şi a face un plan pe termen lung pare să fi devenit cea mai mare utopie. Politic vorbind, trăitul exclusiv în prezent exclude simplul concept de ecologie, de pildă.

Ceea ce nu mă prind este dacă cele două perspective sunt unificabile într-un singur proiect educativ. Există oare media proporţională între a face balet de plăcere cât eşti copil şi a-ţi termina universitatea în câţi ani e concepută să fie terminată, şi nu în şapte fiindcă te distrezi prea tare? Între a trăi cumsecade momentul şi a planifica suficient încât să nu-l trăieşti pe creditul viitorului tău? Oare pot să transmit ambele mesaje?

pro memoria ţ

1. Copchila cea mare iese de la ore şi se apucă să-mi povestească entuziast cum a ştiut ea ceva ce alţi copii nu au ştiut, că doamna a vrut să-i cheme pe copii cu numele din spate şi ei nu au înţeles… Pe punctul de a observa că nici nu mă mir că nu au înţeles, o pun să-mi mai spună o dată. Şi se prinde ce nu înţeleg: „Numele din spate, mama, adică achternaam!” Deh, stângăceala traducerii bilingvului…

2. Copchila cea mare, într-o cadă cu spumă (recunosc recurenţa, ce să fac dacă spuma produce creativitate?), plimbă un pinguin de plastic pe suprafaţa albă şi-l pune să sară într-o… copcă, descriind activitatea cu gheaţă, zăpadă şi apă (vivat Apolodor!). O dădăcesc şi eu niţel că suprafaţa de gheaţă se cheamă banchiză şi că pinguinii trăiesc la Polul Sud. Asta cu polaritatea n-o ţine ea minte, că unii la un pol şi alţii la altul, da se umflă în pene că ştie că tot aşa pe gheaţă trăiesc şi urşii. Urşii pol-onezi.

pro memoria nşpe/pe lângă casa omului

M, de pe bancheta din spate: De ce căprioarelor de la bunici nu le e frică de oameni şi celor de la casa cu vecini (casa de vacanţă din Franţa, nr) le e frică de noi?

Io: blablabla cale de vreo zece km de autostradă despre cum animalele sunt sălbatice sau domestice.

M şi H: enumerare cale de încă zece km în care sortăm tot ce ştim în sălbatice şi domestice.

M: Deci alea sălbatice stau în pădure.

Io. Mhmm (ce s-o mai lăţesc cu jungla, stepa, savana, deşertul, pivniţa şi oceanele, că şi-aşa ajunsesem la fluturi). Şi alea domestice sunt alea care stau pe lângă casa omului.

H: Şi cum se cheamă?

Io (uşor sătulă): Domestice, tocmai îţi spusei.

H (netulburată): Nu, cum se cheamă omul ăla?

what can I do to remember

As the weeks and months in the life of our kids go by, we take plenty of pictures, make home movies, write down funny words or measurements or „firsts”. But with all the effort, we are constantly aware, while talking to one another or while looking at photos only a couple of months old, that the images of today have erased and replaced the images of their faces, gestures, funnynesses of previous years. Unless we make stories, similar to the stories our parents used to tell us when we were little – „and you woke up from your afternoon nap and you saw the table still laid out with food and you said mniam…”, we tend to forget completely what the children were like at a certain stage. Even in comparing our older daughter with the younger one, we keep saying „but she didn’t use to…” and then take it back, because we’re not sure anymore…

So between the narratives that tend to change in time and will end up being a rather false reflection of states of fact that get superimposed on each other, the fragments of video and the blankness of my own brain, what can I do to remember each bit? How can I keep in mind the exact sensation of pressing my lips on H’s round and elastic and fabulous cheeks when they will have grown past this state? And how will I manage to still chuckle thinking of the conversation in the hallway right now: „că morcovii sunt deliciooooşi, zice iepuraşul…”(`because the bunny says that the carrots are delicious`, in free translation, but „delicious” sounds so over the top in Romanian in the mouth of a two year old)? And how will I keep in mind the fake afternoon nap on a futon on the floor, with H asking me to „sleep” so that she can pull my eyelashes up to „open the windows” and laughing every single time? I suppose this is how, writing it down once in a while, to make sure I get the feelings wrapped in words before they go off and metamorphose into other feelings. I know, I just want them to stay like this 🙂 .

despre timiditate (diary entry)

Boală grea. Atunci când n-ai deschis gura să nu deranjezi pe cineva şi te-ai trezit că ai aşteptat o lună degeaba ceva ce nu avea să aibă loc fiindcă era de la sine înţeles că trebuie să deschizi gura, doar nu contezi pe „due process”. Atunci când te întorci acasă cu convingerea că te-ai purtat complet asocial la o întâlnire cu oameni noi, fiindcă senzaţia că ei au ce să-şi spună unii altora sau că te bagi ca mărarul în ciorbă te-a împiedicat să le arăţi că-ţi sunt simpatici. Atunci când aştepţi o bucată mult prea lungă să înceapă altcineva să danseze la una din prea puţinele ocazii de a dansa, deşi ştii că trebuie să pleci devreme. Atunci când copilul studiază îndelung copiii necunoscuţi care se joacă, neîndrăznind să se amestece în jocul lor, de care are chef. Deşi pe mine însămi mă pot lua sistematic de urechi şi mă pot obliga să mă port invers decât tentaţia viscerală, să mă arunc în mulţime, inerţia e acolo. Şi o văd în fie-mea – răsfrântă. O să-i treacă, zic.