tablou

O fereastră pe care înserarea o abureşte pe dinafară. În faţa ferestrei, o mescioară cu un ghiveci de brânduşe pe ea. Alături, o geantă de piele cu un tom gros lăsat deschis, călare pe ea. În poala femeii de la mescioară, o traistă roşie de cârpă cu gheme şi o bucată de pulover. Degetele învârt iute lâna pe după andrele. O mână se eliberează de fir şi scoate din geantă abonamentul. Conductorul se uită la scenă extrem de amuzat…

despre timiditate (diary entry)

Boală grea. Atunci când n-ai deschis gura să nu deranjezi pe cineva şi te-ai trezit că ai aşteptat o lună degeaba ceva ce nu avea să aibă loc fiindcă era de la sine înţeles că trebuie să deschizi gura, doar nu contezi pe „due process”. Atunci când te întorci acasă cu convingerea că te-ai purtat complet asocial la o întâlnire cu oameni noi, fiindcă senzaţia că ei au ce să-şi spună unii altora sau că te bagi ca mărarul în ciorbă te-a împiedicat să le arăţi că-ţi sunt simpatici. Atunci când aştepţi o bucată mult prea lungă să înceapă altcineva să danseze la una din prea puţinele ocazii de a dansa, deşi ştii că trebuie să pleci devreme. Atunci când copilul studiază îndelung copiii necunoscuţi care se joacă, neîndrăznind să se amestece în jocul lor, de care are chef. Deşi pe mine însămi mă pot lua sistematic de urechi şi mă pot obliga să mă port invers decât tentaţia viscerală, să mă arunc în mulţime, inerţia e acolo. Şi o văd în fie-mea – răsfrântă. O să-i treacă, zic.

plecăciune umilă reloaded

Se pare că în ultima vreme ori citesc zarzavat, ori dau peste mine clasicele rămase pe dinafară pe vremea când oricum n-aş fi priceput mare brânză – pe vremea când spaima şi interogarea de la 1984 rămânea una mai degrabă formală, de confirmare a conformităţii. După mult întârziatul mankurt, am aflat cuvântul soma abia acum patru zile… ca şi cum trebuia să-mi pice în poală exact în momentul în care începusem să mă-ntreb mai serios despre rolul confortului în cum ne construim vieţile. Nu pot să zic că m-a dat pe spate ca roman, ba chiar narativ mi s-a părut cuţu şchiop, dar ca reductio ad absurdum, într-o epocă în care s-a tăiat fumatul, se dau reclame în buclă despre câte legume/fructe să mănânci, se face marketing pentru sutiene şi bikini pentru copiii de 8-9 ani, grăsimea e o stigmă tot mai mare… brrrr…

beligerant et co

„-…quel est le premier verbe conjugué de la phrase?
Vraiment, monsieur, c’est vraiment.
– Qu’est-ce qui te fait dire que vraiment est un verbe?
– Ça se termine par ent!”

(Daniel Pennac, Chagrin d’école)

Eu beligerez
tu beli-gerezi (din Rom. …)
el bă-li-gerează (etimologie necunoscută, formă apărută după 24 ianuarie)
ea belle-i-gerează (din Fr. …)
noi boli-gerăm (din Sl. …)
voi bili-geraţi (din Lat…)
ei bully-gerează (din Eng…)

Formă fixă

Cum explici, la servici

că eşti altundeva decât trebuia

şi că ai înţepenit pe termen nedefinit

în limbo, fără să-ţi zică „Plimb-o!”?

Cum îi spui orişicui

că ai contat în mod necugetat

pe promptitudinea şi solicitudinea

serviciului feroviar cu cel mai prost PR?

Cum te scuzi, cu ochi uzi

că ai încălcat neintenţionat

ora cea mai târzie de legat de glie

de la plantaţie, fără a încasa o peroraţie?

Si mai ales cum faci să taci

când n-ai ca vină nicio endorfină,

nu poţi sta garant pentru materialul rulant

şi totuşi eşti jenată că pare c-ai făcut-o lată?

 

E foarte tâmp să fi stat o oră în câmp

şi să te fi bucurat vinovat

că ai timp şi chef să scrii poezii

goale şi aproape exclusiv meta(meta(meta(metatextuale))).

se ia o ghindă şi un băţ

Jocul ăsta are o combinatorică infinită. Se ia ceva şi încă ceva şi se face altceva. Şi ne facem că. Important e doar ca niciunul dintre obiectele „luate” să nu-şi păstreze uzul tradiţional. Un cub de plastic (nu de lego, adică fără mutră şi fără personalitate) este o fetiţă care vine cu maşina (un alt cub) şi intră pe poarta castelului din cuburi, cerându-i ceai unui cub mai lătăreţ, pe care-l bănuim că mai degrabă bea bere decât ceai. Un şerveţel e pătură pentru păpuşă şi un titirez e umbrela aceleiaşi păpuşi, atunci când plouă cu apă din ceşcuţa verde. Asta acum. Pe vremea mea, castanii sălbatici făceau nişte păstăi lunguieţe cărora le spuneam, cu nume din poveşti, „iască”, iar din ghinde şi frunze roşii de iederă făceai cea mai bună tocană pe focul imaginar, înteţit cu raşpel de creioane trecute prin ascuţitoare (şi lemn, şi cărbune!).

Acum nu mai ştiu decât să mă fac că lucrez, operaţie pentru care se ia un calculator şi se bate cu degetele pe tastatură – o pagină pentru ei, o pagină pentru mine. Poate cine ştie, într-o zi am să inventez jocul în care se ia o tastatură şi se face din ea o formă de libertate explozivă, care înghite toată hârţogăraia, toţi oamenii cenuşii şi toate cuvintele de plastic. Până atunci, încerc să-mi aduc aminte cum se face să fii mic fără metatextul educativ. Adică cum să nu mă sfârşesc prea tare pe drum către casă şi să mai fiu în stare să mă joc de-adevăratelea, cu patimă şi fără oră de culcare.