droburi de gaz sau de sare

Mi-a trecut astăzi prin minte, amuzându-mă amar, că uneori realitatea poate să explodeze dintr-o expresie, recreând semnificaţie în interiorul ei. Catalizatorul gândului şi al zâmbetului strâmb a fost faptul că mi-a ieşit pe gură, în contextul unei conversaţii despre investiţii ecologice (da, chiar vorbim despre asta şi pe lângă serviciu), „păi o să se apuce oricum să scoată gaz şi din piatră seacă… la propriu”.

Într-o altă ordine de idei, în mormanul de scenarii apocaliptice pe care le proiectăm la cafea zi după zi, drobul de sare fiind, el, foarte prezent, dar impactul lui părându-mi-se momentan de neestimat, m-am trezit că-mi apare la orizont propriul drob, mai curând inevitabil. Oricum s-ar tranşa lucrurile de aici încolo, va veni un rând de despărţiri. Vor fi oameni – cu care te cunoşti relativ intim şi în coşul cărora ai pus o cârcă de drag – pe care, în virtutea lucrurilor, n-ai să-i mai vezi zilnic şi, oricât de mari eforturi veţi face la început, apoi n-ai să-i mai vezi. La fel ca pe întreaga avalanşă de oameni dragi din şcoală, liceu, facultate, servicii înşirate unele după altele, adunaţi de pe la cursuri sau întâlniţi în popasurile migratorii din acelaşi loc, de la care ai învăţat câte o chestie, pe care i-ai învăţat căte o chestie, cu care ai împărţit câte un cort sau o casă, pe care i-ai ştiut doar câte o vacanţă, cu care ai cântat vreodată un colind. Tsunamiul ăsta de oameni pe care îi iubeşti sau doar ţi-s dragi şi care se mută întruna, mama ei de viaţă, se tot duc, cu căţel şi purcel, să populeze vieţile altora, să fie minunaţi şi banali aiurea. Şi mi s-a rupt inima. Aşa, în perspectivă, fix ca la Creangă. În temeiul experienţei jelitului. În amintirea zecilor de bucăţi în care mi s-a mai rupt şi altcândva. Ce chestie de nerealizat din punctul meu de vedere, să „ţi se rupă”…

Anunțuri

tatei

Ţi-am scris acum vreo lună o scrisoare. Lungă cât o zi de post, pe hârtie velină, cu pixul (aş fi scris-o chiar cu stiloul, dacă-l mai aveam/găseam, ca să fie manierist de „de modă veche” şi cu suficient germene al luatului pe sine peste picior). Nenorocire, fără ciornă. Zici că nu ai primit-o. Te cred, între poştele noastre în care nu te poţi încrede nici un strop, putea să dispară de o mie de ori. Şi, ca toanta, m-am uitat în faţa cutiei poştale că nu i-am pus adresă de expeditor, dar mi-era frică să nu mă răzgândesc dacă mă întorc acasă să iau un pix (pe bună dreptate), aşa că am aruncat-o ca pe o sticlă în ocean. De când mi-ai zis că n-ai primit-o, m-am tot zbuciumat să-mi amintesc ce scria în ea. Ce voisem să-ţi spun atât de esenţial încât îmi trebuiseră pagini întregi?

Probabil că nimic ce nu ştii deja. Că mi-e dor. Că nu-mi ajunge. Că ar mai fi timp berechet, dacă ni l-am face. Că nimic nu e precondiţionat definitiv şi că putem schimba de bună voie modurile de interacţiune. Că aş prefera, stupid, să fiu înăuntru şi să miroasă urât, a ogradă, decât să fiu afară şi să mă uit la gardul frumos vopsit. Că, fatalitate, copiii. Că, şvaiţer, strămoşii. Că quality time presupune să pricep şi eu una-alta. Tot soiul de prostii, mult mai delicat exprimate şi cu aparenţe de profunzime nejustificate. Mă bate gândul că era o recidivă la scrisorile pe care ţi le scriam la 16 ani. Dacă totuşi o primeşti, jur că nu băusem nimic.

melcul globe-umblător

Mi-e ba cald, ba frig,
ba gaura de la covrig,
mă lipesc de locuri cu cât mai multă extremitate
infiorându-mă la ideea de străinătate.

Toate străzile sunt ale mele
mă preling fără gps peste nenumărate pavele
umblu camuflat, pe unde nu-i evident
că nu am domiciliu permanent.

În fiecare parcelă dau peste
niscai loess de-un acasă care nu mai este;
şi-l iau pe picior cu încântare
deşi praful sub talpă mă doare.

Mă lipesc de meleaguri ca un apucat
ignorând termenul de „expat”
doar că mi-e ba cald, mi-e ba frig,
ba gaura de la covrig.

o comună

În înţelepciunile sale pe care eu mi le fac legendare, zicea mama ceva despre confortul fantasmatic. Şi cum m-am trezit visând (la o bere mai producătoare de endorfine decât toate berile băute anul ăsta la un loc) din nou la comunitatea hippioată (for lack of a better term) în care îmi imaginez că mi-aş dori să trăiesc, m-am hotărât să-i dau chip, ca să-i reduc puterea (fantasmatică).

Se făcea deci că era, undeva, un loc în care eram, cum zice H, „toată lumea împreună”. Că ne doream cu toţii (adică toţi ăia care avuseseră nenorocul să dea peste ei japca iubitului lor de către mine) să fim acolo, cu căţel, purcel, bărbaţi, amanţi, neveste, să trăim din cultivat cartofi, împletit şosete şi muncit la distanţă pe net, că, fiind noi foarte la fel şi totuşi foarte diferiţi, eram capabili să avem grijă unii de alţii în mod relativ autarhic şi să ne umplem vieţile cu conţinuturi foarte diverse, cât să aibă fiecare de unde alege, că copiii noştri se bucurau unii de alţii şi îi creşteam la grămadă, dar fiecare cum îl tăia capul… Se făcea, mă tem, că trăiam într-o chestie care seamănă al dracului cu facebookul, doar că vă aveam mereu aproape de-adevăratelea, risipiţilor şi iubiţilor! Se făcea că eram o comună.

poveste despre omul roşu

Click – o nuanţă de pleată zărită cu coada ochiului

Click – unde-o fi lingurica? un ghiogârţ bizar.

Click – ce frumoasă e prietena ta

Click – ce straniu, am fotografiat un personaj imaginar.

Click – a mai trecut un an, stai la altă masă

Click – ai un cort nou, aceeaşi prietenă ireal de frumoasă.

Click – ţi-am dat un nume, am să-ţi spun

omul roşu, ca să ţin minte

că nu e de bine ce-mi flutură prin stomac.

Click – îmi treci iar prin raza vizuală

Click – n-am poze de hârtie decât cu jocul de iams

Click – aş putea jura că am simţit un blitz îndreptat către mine.

Click – e cam al cincilea an de când

ne facem poze reciproc.

Tu, de capul tău, la o masă

Eu, de capul meu, la o masă.

Sorbim din cafea.

Ne ia cam 20 de minute

să ne lipim jumătăţile de fotografie.

Click – Aşa fu să fie.

vrute şi nevrute despre simbioză

Din punctul de vedere al bunicii, care poate povesti coerent o mulţime de lucruri de demult, dar te întreabă de patru ori acelaşi lucru în două minute de telefon, suntem acum relativ interschimbabile. Mie îmi povesteşte frecvent despre mine la persoana a treia, şi atunci ştiu că se gândeşte că sunt ea. Şi ei la fel, probabil. Şi asta nu e decât, de fapt, o confirmare explicită a unei stări de fapt subconştiente, perpetuate îndelung din cauza similarităţilor de genă, a celor, circumstanţiale, de rol şi a celor involuntare, cauzate de mimetism.

Doar că nu despre perspectiva bunicii voiam să trăncănesc. Îmi pică o fisă mai deunăzi, o fisă… cum zise ea acum vreo două luni, frumoasă fiindcă practică. Dar trebuie s-o iau de altundeva. Probabil că tot de la bunica.

Există cu siguranţă o legătură de consubstanţialitate între mame şi fiice în toate versiunile relaţiei. De prelungire într-un fel a eului, de o parte a relaţiei, şi de construire a eului în albia a ceva preexistent, de cealaltă parte. Iar bunica a dezechilibrat cumva procesul ăsta… Hmmm… poate totuşi am luat-o de prea departe…

Cred că ce voiam să zic e că m-am prins că, din punctul meu (care acum îmi pare eronat) de vedere, există stări de simbioză a eurilor a doi oameni (fie în relaţii determinate genetic, fie în relaţii de prietenie, fie în relaţii de cuplu) de a căror posibilitate eram entuziastă. Mi se părea că faptul că conştientul meu înglobează o altă fiinţă şi rezonează cu ea ca şi cum ar constitui împreună o singură entitate e o minune a tehnicii moderne. Că nu-i poţi face altui om compliment mai grozav. Ceea ce nu luasem în calcul în povestea asta este modul în care interacţionezi cu exteriorul atunci când faci parte, în creierul tău, dintr-o entitate solidară. Fiindcă posibilitatea maximă de a-ţi faulta – pe nebănuite şi în fluierul piciorului – partenerul de entitate e, de pildă, să tratezi complimente venite din afară şi adresate lui ca şi cum ţi-ar fi adresate ţie, şi deci să le minimalizezi cu ceva ce ar fi bun simţ dacă te-ar privi pe tine, dar, în contextul dat, e bădărănie curată. În interiorul „coconului” eşti în regulă, ştii, din rezonanţă, ce-l doare pe celălalt şi ce trebuie menajat. Dar în raport cu lumea largă, ce face celălalt „reflects on you”, ceea ce înseamnă că plusul pe care-l reprezintă mândritul unuia cu celălalt are ca neajuns posibilitatea de a îţi asuma ca insuccese personale sau ca nemulţumiri similare cu cele pe care ţi le provoci singur, şi sacoşa lui/ei de gogomănii. (Independent de teoria mea cu subsumarea identitară, cred că asta li se întâmplă oricum frecvent părinţilor atunci când reuşita lor se ilustrează cu ce fac copiii – la vârstă adultă sau pre, numai că asta pare invariabil să aibă mai mult sens fiindcă, în direcţia asta, conceptul e că „you must have DONE something right/wrong”).

Aaaaanyway. Fisa care a făcut clink! era cum că, atunci când îţi încasezi un şut în fluierul piciorului de la cine ţi-e mai drag sau atunci când tocmai te-ai auzit producând unul care ştii că a atins în carne, e util să fii conştient de mecanism ca să-l poţi relativa. Şi e util să fii conştient de el ca să te împiedici la timp să spui tâmpenii – which seems to be the story of my life 🙂 . 

 

P.S. Dialogul care a produs această încocleţeală de gânduri suna aşa:

(după deja o tură de drăgălăşenii reciproce sincere şi provocate de bucuria reală a revederii)

Mama şi cu mine (către mătuşa şi verişoara de vârste respectiv similare cu ale noastre, nevăzute de +/- 15 ani) : E uluitor, sunteţi neschimbate!

Mătuşa (către mama): Şi tu n-ai îmbătrânit nicio zi.

Gura fără mine: Mwooooah.

Verişoara (către mine): Şi tu arăţi la fel ca în adolescenţă.

Eu (jenată de neadevăr): …

Gura fără mama (sau mama în stare de represalii subtile): Mă rog, a noastră a mai pus nişte cărniţă pe ea…

 

 

lumea văzută de la subsol 7

Uneori în viaţa şcolarilor există câte o vacanţă, pe neştiute, fără programare. Ca şi în viaţa de după şcolăreală, de altfel, câteodată chimia relaţiilor se schimbă brusc, şi, dintr-o rutină bine înregimentată, poţi să dai într-o feliuţă de stare de graţie, de comunitate sau de simplă primăvară. Aşa cum în Amsterdamul înnegurat există o zi pe an în care, ca prin minune, toate muierile s-au uitat la meteo şi ştiu că e prima zi în care pe fiecare bicicletă trebuie să se înfoaie o fustă de pânză înflorată cloche şi să se scoată din dulap toate culorile curcubeului la sandale, tot aşa, într-un martie, a început renovarea clasei noastre de la parter şi ne-au mutat la subsol 7.

Nu cred că-mi mai amintesc cum arăta sala (în afară de gaura pe care i-am săpat-o în perete, Slavă cerului că nu m-a acuzat nimeni de vandalism! – sau oi fi uitat). Nu-mi amintesc decât că, din pricina ieşirii din băncile de doi câte doi, am început să ne vedem unii pe alţii*. Asta a dus probabil la mai mult chiulit în grup, faţă de chiulul de doi câte doi dinainte. La amestecarea întrucâtva a unui pachet de cărţi cu prietenii predeterminate de pe cine cunoşteai din generală. Şi la intrarea în legalitate, care s-a perpetuat apoi, a casetofonului roşu al lui Tudor, pe care zbiera în absolut orice pauză Smokie, fiindcă ne găsisem acolo, întâmplător, un loc comun cu care puteam fi cu toţii de acord. Poate că a fost casetofonul, nu subsol şaptele, cel care a funcţionat pe post de lipici. Poate că a fost primăvara care ne-a scos ca pe buburuze la soare şi ne-a dat voie să deschidem gurile învăţate să nu răspundă ne-ntrebate. Poate că pur şi simplu atunci germinase sămânţa deztimidizării şi am fi înflorit oricum. Poate că, la fel ca în Bazarul fermecat, n-a fost decât o fereastră către o potenţialitate pe care am găsit-o noi, şi sala n-a mai reprezentat nimic pentru nimeni altcineva vreodată.

Un lucru ştiu. Mă întâlnesc şi azi cu oameni adulţi care n-au trecut niciodată printr-un subsol 7 care să-i dezgheţe. În al nostru s-au zdrobit multe inimi, că erau multe scoase la zdrobit. S-au bârfit bârfe. S-au plănuit primele excursii sinucigaşe. S-au domesticit profi. S-a mirosit intens izul de plastic şi transpiraţie hormonal-adolescentă de la sala de sport de vizavi. Dar am crescut într-o lună cât alţii în zece… Şi oricât de stupizi vom fi fost, şi oricât ne vom fi luat în serios, ca toţi adolescenţii de oriunde, am învăţat la subsol 7 un soi de încredere pe care nu cred că ţi-l mai poate lua nimeni înapoi. Iar vorbesc la persoana I plural – oare vorbesc numai despre mine de fapt?

*Mă va fascina întotdeauna meseria aia implauzibilă, care cred că ţine de urbanism şi constă în a concepe spaţiile în aşa fel încât să aduci oamenii laolaltă. Aşa cum patrulaterele olandeze reuşesc să facă, în urâţenia lor, cu găştile de copii – ca la noi la bloc, unde nu gândise nimeni asta. Aşa cum făceau, în Pitar Moş, unele săli de seminar. Mă fascinează că trebuie să existe nişte principii, pe care cineva le va fi şi enunţat cândva, conform cărora un metru în plus de perete într-o direcţie schimbă complet raporturile umane din aceeaşi incintă.