la doctor

O scuturătură bună de seară e totdeauna terapeutică. Pusesem mâncarea pe masă, aburindă, și le-am strigat: „Terminați-vă de văzut desenul și pe urmă ne așezăm la masă, fug să-ntind rufele!”. Din capul scărilor „Și să nu săriți pe canapea!”. Eram încă cu rufele în brațe când se aude o bufnitură de sus și un vaiet prelung. M reușise imposibilul – să cadă cumva de pe canapea cu arcada în colțul măsuței de cafea – sânge pretutindeni, deci spaimă. Stins televizorul, încălțat copiii, camera de gardă a spitalului din colțul străzii, care ne trimite la camera de gardă a spitalului nostru obișnuit, căci mai mulți chirurgi de copii (tăietura e de ceva peste un cm, trebe cusută). Copilul își ține cu dârzenie șervețelul apăsat împotriva sângerării și mormăie un pic în barbă „Da’ mi-e frică”. Pe bicicletă îi explic în detaliu ce trebuie să se întâmple, de ce, cum e cu cicatricea, ce o să doară și ce nu, de ce ne-au trimis la celălalt spital, fără bagatelizat, dar cu calm – nu-i sfârșitul lumii, o să doară nițel, dacă-i musai, asta e. H concepe de pe bicicleta din spate scenarii sângeroase cu tăieri cu cuțitul, ca de obicei, care i se taie scurt (fără cuțit): „N-o mai speria și tu pe soră-ta, i-e frică destul și așa.” Și, uluitor, pricepe și tace. Sau doar tace 🙂 . La spital, copilele deja învățate cu rutina camerei de gardă (uf!) cer singure la recepție hârtie și creioane de colorat, în timp ce eu anunț microdrama tatei. După vreun ceas de mutat din loc în loc, strâns mâini de asistente drăguțe, oameni care vin să se uite, ajuns în camera standard unde sunt primiți copiii, unde se intră direct în modul de joacă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vine vremea să se treacă la treabă. Copilul boscorodește în principal că i se întrerupe dialogul cu mașinuțe și elicoptere, se întinde, intră în jocul cu strânsul meu de mână dacă o doare și rabdă două înțepături de anestezie și patru fire fără să zică nici pâs. Geen kik, geen snik. Mândră nevoie-mare, își ia în primire o diplomă completată de asistenta de serviciu cu carioca, cum că a fost mai curajoasă decât cel mai curajos dragon (beats me de unde și până unde dragon, da’ al naibii dacă nu-i așa!). Și-și păstrează brățara de spital cu nume, ca să vadă copiii mâine la școală ce-a făcut ea. Nu că nu i-ar vedea ochiul de boxer la categoria muscă de cum o intra pe ușă, dar na, ne mândrim cu tot ce-avem.

Oare am mulțumit pe ziua de azi pentru copiii ăștia? Dacă nu, iacă.

senzorial

Buricele degetelor sunt, în primul rând, curioase.

Ar vrea să ştie

cât de sârmos e vârtejul din creştetul Adei,

să mângâie în treacăt evantaiul grizonat de pe tâmpla unui om aşezat cuminte în tren,

să se plimbe pe umărul puloverului de lână bătucită.

Pielea lor îşi imaginează

că poate să transmită iubire,

pe care suprafeţele atinse ar absorbi-o prin osmoză

şi că numai

convenţia care le împiedică să pipăie tot ce nu e al lor

încarcerează dragul înăuntru.

Cred că au dezvoltat chiar o teorie

potrivit căreia amprentele sunt doar

labirintul săpat pe sub piele

de amorul care face treişpe-paişpe

prin celule.

uneori

Azi mă aşteptau pe birou două cărţi franţuzeşti pentru copii, de calitatea celor pe care le-am recuperat din biblioteca bunicii, dar mai bine întreţinute. Frumos ilustrate, dar mai mult de atât, cărţi care au fost ale cuiva. Cea care mi le-a adus îmi e dragă de la o distanţă niciodată lămurită, ştim ce avem în comun şi ce e esenţial în intersecţia asta şi, în rest, vorbim din an în paşti, fiecare absorbită în viaţa ei neîmpărtăşită în detaliu la serviciu. Însă gânditul ăsta la copiii mei ca la persoanele cărora ar trebui să le ajungă cărţi din biblioteca personală m-a clătinat din picioare. Uneori, adesea, te întrebi dacă ceea ce simţi tu pentru altcineva are vreo reciprocitate – cu o mică strângere de inimă că probabil că nu – nu că ar conta, că nu e contabilitate… Şi în acelaşi timp descopăr că mă surprinde invariabil descoperirea că exist în agenda mentală a cuiva… Sărutmâna de gândul bun şi de… adopţie 🙂 .

vrute şi nevrute despre simbioză

Din punctul de vedere al bunicii, care poate povesti coerent o mulţime de lucruri de demult, dar te întreabă de patru ori acelaşi lucru în două minute de telefon, suntem acum relativ interschimbabile. Mie îmi povesteşte frecvent despre mine la persoana a treia, şi atunci ştiu că se gândeşte că sunt ea. Şi ei la fel, probabil. Şi asta nu e decât, de fapt, o confirmare explicită a unei stări de fapt subconştiente, perpetuate îndelung din cauza similarităţilor de genă, a celor, circumstanţiale, de rol şi a celor involuntare, cauzate de mimetism.

Doar că nu despre perspectiva bunicii voiam să trăncănesc. Îmi pică o fisă mai deunăzi, o fisă… cum zise ea acum vreo două luni, frumoasă fiindcă practică. Dar trebuie s-o iau de altundeva. Probabil că tot de la bunica.

Există cu siguranţă o legătură de consubstanţialitate între mame şi fiice în toate versiunile relaţiei. De prelungire într-un fel a eului, de o parte a relaţiei, şi de construire a eului în albia a ceva preexistent, de cealaltă parte. Iar bunica a dezechilibrat cumva procesul ăsta… Hmmm… poate totuşi am luat-o de prea departe…

Cred că ce voiam să zic e că m-am prins că, din punctul meu (care acum îmi pare eronat) de vedere, există stări de simbioză a eurilor a doi oameni (fie în relaţii determinate genetic, fie în relaţii de prietenie, fie în relaţii de cuplu) de a căror posibilitate eram entuziastă. Mi se părea că faptul că conştientul meu înglobează o altă fiinţă şi rezonează cu ea ca şi cum ar constitui împreună o singură entitate e o minune a tehnicii moderne. Că nu-i poţi face altui om compliment mai grozav. Ceea ce nu luasem în calcul în povestea asta este modul în care interacţionezi cu exteriorul atunci când faci parte, în creierul tău, dintr-o entitate solidară. Fiindcă posibilitatea maximă de a-ţi faulta – pe nebănuite şi în fluierul piciorului – partenerul de entitate e, de pildă, să tratezi complimente venite din afară şi adresate lui ca şi cum ţi-ar fi adresate ţie, şi deci să le minimalizezi cu ceva ce ar fi bun simţ dacă te-ar privi pe tine, dar, în contextul dat, e bădărănie curată. În interiorul „coconului” eşti în regulă, ştii, din rezonanţă, ce-l doare pe celălalt şi ce trebuie menajat. Dar în raport cu lumea largă, ce face celălalt „reflects on you”, ceea ce înseamnă că plusul pe care-l reprezintă mândritul unuia cu celălalt are ca neajuns posibilitatea de a îţi asuma ca insuccese personale sau ca nemulţumiri similare cu cele pe care ţi le provoci singur, şi sacoşa lui/ei de gogomănii. (Independent de teoria mea cu subsumarea identitară, cred că asta li se întâmplă oricum frecvent părinţilor atunci când reuşita lor se ilustrează cu ce fac copiii – la vârstă adultă sau pre, numai că asta pare invariabil să aibă mai mult sens fiindcă, în direcţia asta, conceptul e că „you must have DONE something right/wrong”).

Aaaaanyway. Fisa care a făcut clink! era cum că, atunci când îţi încasezi un şut în fluierul piciorului de la cine ţi-e mai drag sau atunci când tocmai te-ai auzit producând unul care ştii că a atins în carne, e util să fii conştient de mecanism ca să-l poţi relativa. Şi e util să fii conştient de el ca să te împiedici la timp să spui tâmpenii – which seems to be the story of my life 🙂 . 

 

P.S. Dialogul care a produs această încocleţeală de gânduri suna aşa:

(după deja o tură de drăgălăşenii reciproce sincere şi provocate de bucuria reală a revederii)

Mama şi cu mine (către mătuşa şi verişoara de vârste respectiv similare cu ale noastre, nevăzute de +/- 15 ani) : E uluitor, sunteţi neschimbate!

Mătuşa (către mama): Şi tu n-ai îmbătrânit nicio zi.

Gura fără mine: Mwooooah.

Verişoara (către mine): Şi tu arăţi la fel ca în adolescenţă.

Eu (jenată de neadevăr): …

Gura fără mama (sau mama în stare de represalii subtile): Mă rog, a noastră a mai pus nişte cărniţă pe ea…