Listă pentru moş Niculae

Anul ăsta, moşule şi dragă Zwarte Piet,

am hotărât să downsize (No shit!).

Deci, în loc să veniţi cu un sac de daruri, vă propun

să lăsaţi un container în faţa casei, în care să pun

tot ce nu-mi trebuie – spre redistribuire.

Deja am pus deoparte, cu complicate chinuri de despărţire

o primă ofrandă: 5 kile de masă corporală –

se pot împărţi undeva, în Africa, pe la vreo şcoală –

oricum s-ar putea să le capăt într-o lună înapoi

(degeaba insist eu că aş avea alte nevoi).

Am mai socotit că am de dat

vreo patru telecomenzi, un video, cinci telefoane vechi – o ja, en de kat

(trebuinţa pisicii e oricum greu de dovedit

şi aşa-l fac şi pe bărbatu-meu odată fericit).

Tot din pur altruism, aş dona în numele lui

ruptura de menisc, poate-i trebuie nu-ştiu-cui

Eventual unui fotbalist istovit

(sau nevestei lui, deşi o avertizez, din proprie experienţă,

pacientul nu prea poate fi folosit).

Din marea de lucruri care nu-mi trebuie, mai alung

toate treptele din casă – mie-mi ajung! -,

tot ce creşte peste trei centimetri de iarbă în grădină

[integrabil eventual într-o dietă bovină

deşi cică vaca nu e milieuvriendelijk destul

atunci când o creşte fermierul (şşşşt! – o-lan-dez) nesătul],

praful („din pătură şi din covor”), omniprezent şi perfid

reutilizabil pentru a face Polul Nord din nou solid

şi, moşule, ţi-aş mai da şi sănătatea mea mintală,

cred că mă pot dispensa de ea dacă ajută niţel politica mondială

(Fiindcă, sincer, nu ştiu ce-ţi cer alţii, dar eu aş adăuga la tine-n stoc

un car de minte şi-un dram de noroc!).

Deci, dacă mă uşurezi de ce-ţi foloseşte din astea toate

Am să am loc de acumulat noi şi nemaivăzute păcate

A căror povară o voi lepăda, ca măgarul

în containerul de la anul,

făcându-mi iar sufletul pur ca cleştarul.

Reclame

nemulţumitului i se ia darul

Ahhh ce minune de coleg nou am! L-am auzit azi, la cafea, în timp ce-l căinam pe o temă financiară, spunând „Să nu exagerăm, că ne bate Dumnezeu!”.

„Mâniatul lui Dumnezeu” e o expresie recurentă a bunicii, care, de altfel, s-a mulţumit întotdeauna cu puţin în plan material (în schimb n-a extrapolat niciodată conceptul la terenul sănătăţii, unde s-a plâns o viaţă  întreagă cu vârf şi-ndesat). Şi e un argument pe care mi-l ofer oridecâteori mă simt „wimpy”, fiindcă mi se pare un mod isteţ de a trăi să pui înainte „şi când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie”. Relativizând la modul ăsta şi bucurându-mă de nimicuri (ale mele şi ale altora), culorile copacilor care se văd pe geam, de la „plantaţie”, cum îi zice o prietenă locului de muncă, echilibrează oareşcât faptul că plec şi mă întorc deja pe întuneric şi în ploaie(de acum şi până-n martie).

Şi faptul că găsesc un ecou al acestei etici de viaţă într-un om pe care de-abia l-am cunoscut îmi compensează dezabuzarea faţă de socio-eco-media-politic, fiindcă „my people are good people” (şi mari surse de citate folosibile la infinit, hihi). Iar nedreptatea feroviaro-juridico-climatico-polischizofrenică a existenţei ţării în care trăiesc se aşează frumuşel în balanţă cu căsuţa mea miraculoasă şi cu oamenii fabuloşi care mă aşteaptă într-însa. Şi gata.

Nimic nu mişcă

Mă trezesc folosind aproape zilnic „menţionarea sursei” la expresii şi proverbe – „cum ar zice bunica mea”, adaug fidel, conferind sintagmei care mi-a scăpat pe gură greutatea nostalgică a uzului de către o generaţie anterioară şi detaşându-mă totodată de lemnul ei. Exemplu: Al meu vine încărcat cu şapte obiecte din pivniţă, ca să nu se mai ducă şi a doua oară, şi pe drum scapă trei – „Leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte”, mormăi printre dinţi. Cumnată-mea se uită un sfert de oră la toate tipurile de morcovi din supermarket şi la preţul lor şi, în final, alege un pacheţel mic, mai ieftin aparent, dar în care fiecare morcov individual costă de trei ori cât echivalentul lui în vrac – „Te scumpeşti la tărâţe şi te ieftineşti la făină”, îmi macină mie neuronul.  Mă trezesc abia la sfârşitul verii că pot comanda pe net aer condiţionat pentru apartamentul din Bucureşti al bunicii (care abia şi-a dus zilele de cald) – „Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă”. Un amic visează saună la domiciliu – „Ce-i trebuie chelului? Tichie de mărgăritar!”. Fie-mea dărâmă ceva în camera de alături – „A intrat nora-n blide!”.

Pare adesea că fiecare mişcare zilnică, fiecare întâmplare, sunet sau neîmplinire cu care aş putea avea de-a face e predefinită într-o zicală de-a bunică-mi. Şi feliuţele astea predeterminate îmi pică, precum fisele sau precum picăturile chinezeşti, în creier, împreună cu judecăţile lor implicite, oricât efort aş face să le cern. Multe sunt simpatice, şi le citez cu drag. Altele sunt lipite cu superglue de amintirile recurente privind valoarea denigrării în educaţia mea proprie: „<Ce faci?> <Nimic!> <Nimic nu mişcă!>”, „nu mai pişa ochii!”, „vorbeşti şi tu ca să te afli-n treabă”(când dai să exprimi o opinie), „unde nu-i cap, vai de picioare”(când tocmai te-ai lovit), „o să-ţi iasă maţele pe-acolo” (despre orice julitură) „trei lulele, trei surcele” (despre orice ţi se pare important la momentul respectiv), „ai şters şi tu praful cât vede soacra”, „mama-mpunge şi io trag, ce mai cămăşuţă fac”, „să dea sfântul să…”, „o bătaie soră cu moartea”, „crezi că nu aud că nu ARTICULEZI!”(răcnit de la bucătărie de cel puţin trei ori în timpul gamelor, arpegiilor, „studiatului” la pian)… Şi sigur că memoria, bestie, nu mixează repertoriul bunicesc într-un întreg armonios, ci segregă pildele şi jocurile de cuvinte inteligente de efortul aparent susţinut de a stâlci bucuria din copil în „fiecare zi de la Dumnezeu”. Şi pe bună dreptate le separă, căci numai prima categorie merită, pentru mine, citată şi altora. Dar m-am surprins deunăzi strigând „Maria! Ce faci?” şi la răspunsul plin de tăcere am gândit „Nimic nu mişcă!”