pădurea copiilor albi

fărâmițându-se pe la colțuri, un perete de beton din plăci repetitive, de vizavi de Neculce, în spatele boscheților și între lumi, emană conștiința că e ceva la care ar trebui, ar fi de datoria ta să te gândești, dar peretele însuși îți tine mintea-n scaunul de pe partea asta a gândului. în tabără la plaiul foii, adina spune că dacă te uiți la miezul nopții în oglindă și spui de trei ori numaiștiipentrucăprobabiln-aimaivrutsăștiice, o să vină. și fără perete care să te țină de partea cealaltă a umbrei din oglindă, mintea a învățat să nu se gândească. și să întoarcă capul noaptea în vecinătatea oglinzilor. în și la mijlocul drumului pe autostradă scrie cu litere posace „pădurea copiilor albi”. sau poate pădurea e albă, echivocul în sine atrage privirea ca un magnet. înainte să știi de ce scrie, înainte să intre în conștiință faptele, raționalizabilul, străinul, tabuul, tăblița ruginindă pe la colțuri a emanat, în și la mijlocul fiecărui drum, gâdilătura surdă pe care-și construia Conrad capodopera. acea posibilitate veșnic negată în stare de trezie, ca broaștele țestoase de sub pat să fie totuși.

Analogia dentara loveste din nou

Mariei i se misca doi dinti. Ea se incapataneaza sa creada ca-i poate face sa nu cada. La fel ca mine la varsta ei, Maria e refractara la orice argument legat de „a te face mare” fiindca isi doreste, extrem de explicit, sa ramana mica. Nu e tocmai sanatos sa te tii cu dintii de dintele care cade, sa nu-i faci loc dintelui nou, care poate creste stramb, dar recunosc ca si pe mine ma oripileaza emotional caderea primului dinte ca inceput de noua epoca, asa ca n-o bat la cap sa-l miste.
In acelasi fel, ar fi probabil intelept sa ma urnesc proactiv si sa caut de lucru ca sa fi ales eu, in loc sa mi se dea de ales dintr-o paleta stabilita de altii. Ar fi sanatos sa inghit galusca viitorului pe care nu-l poti impiedica sa se intample. Ba chiar ar fi, in plus, o sarcina de constiinta sa pun niscai distanta fizica intre mine si dintele bolnav care nu se lasa oblojit, schimband contextul. Ar fi, teoretic, ceea ce fac de obicei, neavand rabdarea sa astept deznodamintele din afara. Dar mi se pare imposibil. Vreau asa de mult sa-mi ramana dintii astia doi, intre timp parte a cine sunt, chiar daca unul e la fel de util ca o masea de minte si mai si necesita o ratie constanta de ibuprofen. Nu vreau cu o nevrere de catar. Ia sa vedem, raman mica?

 

Later edit:

NEVINOVĂŢIE
(Ion Caraion)
O caisă şi-un cais
alergau prin paradis.
Panica pirmordială
încolţi sub o petală
tresări sub un cubelc
‘’ea nu pealcă, eu nu pelc
Nu de flică, da’ ne calcă!
Eu nu pelc, nici ea nu pealcă”
(şi – oamenii dintâi, buimacii,
le-au făcut semne cu macii)

what can I do to remember

As the weeks and months in the life of our kids go by, we take plenty of pictures, make home movies, write down funny words or measurements or „firsts”. But with all the effort, we are constantly aware, while talking to one another or while looking at photos only a couple of months old, that the images of today have erased and replaced the images of their faces, gestures, funnynesses of previous years. Unless we make stories, similar to the stories our parents used to tell us when we were little – „and you woke up from your afternoon nap and you saw the table still laid out with food and you said mniam…”, we tend to forget completely what the children were like at a certain stage. Even in comparing our older daughter with the younger one, we keep saying „but she didn’t use to…” and then take it back, because we’re not sure anymore…

So between the narratives that tend to change in time and will end up being a rather false reflection of states of fact that get superimposed on each other, the fragments of video and the blankness of my own brain, what can I do to remember each bit? How can I keep in mind the exact sensation of pressing my lips on H’s round and elastic and fabulous cheeks when they will have grown past this state? And how will I manage to still chuckle thinking of the conversation in the hallway right now: „că morcovii sunt deliciooooşi, zice iepuraşul…”(`because the bunny says that the carrots are delicious`, in free translation, but „delicious” sounds so over the top in Romanian in the mouth of a two year old)? And how will I keep in mind the fake afternoon nap on a futon on the floor, with H asking me to „sleep” so that she can pull my eyelashes up to „open the windows” and laughing every single time? I suppose this is how, writing it down once in a while, to make sure I get the feelings wrapped in words before they go off and metamorphose into other feelings. I know, I just want them to stay like this 🙂 .

obsolescenţă tehnologică

Mi-e groază că, într-o bună zi,

n-are să mai existe industrie de softuri

de transformat

diapozitivele din capul meu

în poze digitale;

că LP-urile sentimentale

n-au să mai găsească producător

de ace de pickup;

că pentru sutele de scrisori

pe care voi vrea cândva să le caligrafiez

cu mâna mea

nu va mai exista fabrică de peniţe

care să se potrivească la stiloul chinezesc

şi că cerneala se va fi abolit.

Mă tem că va veni o zi

în care voi fi lost in translation,

întrucât copiii mei vor fi fost prevăzuţi

cu un stick de memorie

cu port diferit

decât se folosea

pe vremea mea.