nici nu-i nevoie de recitire

Jurnal de bord, intrarea 9999. E dificil către imposibil pentru posesorul temporar al Auryn-ului să stabilească în vreun fel care este jumătatea drumului dintre cine era și cine urmează să fie. Spre liniștea lui mentală, își poate spune că parcursul din lumea reală nu este încărcat cu aceeași valoare plus-spre-minus a direcției. Această poveste este și nu este despre pierdere. Este, ca totdeauna, despre studiul meta al unei stări de între-lumi, în care, de data asta, suprapunerea tranziției lumilor interioare pe tranziția înspăimântătoare a lumilor dinafară are loc simultan, cu consecințele pe care acest proces de destructurare a reperelor îl poate avea pentru otolita producătoare de rău de mare.

Înainte de Paște, cu disciplină, am vopsit ouă și am făcut ciorbă cu leuștean. Ancorele ritualice au refuzat, de data asta insistent, să se agațe oriînce. Copiii nu au participat la vopsit, fiindcă au găsit între timp ceva mai bun de făcut (de plantat semințe pentru o grădină de legume, ceva de altfel util, haios și, în fond, educativ). Ciorba a mirosit grozav, fiind apoi legumită împotriva voinței de majoritatea participanților. Eu însămi, înainte de a le pune tuturor sub nas cele de mai sus, am avut un moment de plutire a coiotului dincolo de marginea prăpastiei, simțind că (știu că) alerg de vreme relativ îndelungată dincolo de sol, dar că a înceta să fac efortul înseamnă o trădare implicită, de dimensiuni și mai mari decât până acum, a pachetului de lucruri neesențiale, dar esențiale, pe care-l am de predat. Ca și cum în lanțul de oameni care-și predau găleata cu apă, îi văd cu oroare pe cei care predau găleți fără să schimbe nimic la conținutul lor, fără să le verifice critic zeama, chiar și atunci când dau mai departe numai forme, și ca atare, în operația de a testa migălos funcția a tot ce dau mai departe, mă trezesc că găleata mi s-a golit pe jumătate, fără să fi avut timp s-o umplu cu altceva.

Nu e vorba neapărat de ritualuri aici, deși ele sunt punctele unde mitul se atinge cu suprafața și deci se vede mai clar că nu ți s-a cristalizat narațiunea alternativă. Nici nu cred că sunt singură în proces, sau mai dezrădăcinată decât alții – cred că multe din cele ce se întâmplă de jur împrejur sunt reacția otolitelor colective la zgâlțâitura muchiei continentale dintre miturile personale și/sau societale. Dar acesta este alt meta.

Apoi, în dimineața de Paște, am stat într-un petic de soare și am jelit-o, poate pentru prima oară altminteri decât în vis. Am repetat, în buclă, în cap, „Hristos a-nviat!”, iar la telefonul imaginar s-a recompus, încă audibilă, vocea ei încălzită de răspunsul convins, iar în fața ochilor s-au scurs seri după seri de întoarceri cu palma încinsă de lumina apărată de vânt, turele de împărtășanie și forma de chec cu chestia aia care n-avea de-a face cu drobul , dar pentru noi era. Fanatismul perceput în radicalizarea ulterioară din jur mi-a furat-o treptat, și pe ea, și întreaga trăire ritualică creștină. M-am delimitat de bunăvoie, radicalizându-mă în raport cu forma, în măsura în care forma nu mai acoperea, pentru mine, adevărul școlii de credință. M-am luptat cu erdoganizarea, entuziast și plin de speranță, până când am descoperit că am încetat să sper. Încetul cu încetul, acasă încetează să mai fie acasă, deși sunt dispusă să prind rădăcini pretutindeni și mi-s dragi oamenii în varii constelații. Prețul pentru a-ți menține mintea-n scaun, în tăvălug, este că lași să se spargă, placă fotografică cu placă fotografică, bucățile pe care nu le poți lua cu tine dintr-o lume care n-are răbdare să le conserve în mod structural. Mai salvezi un vierme plângător, mai distrugi o palmyră, în același gest. Ende are și n-are întru totul dreptate. Nu atât a dori, cât a trăi pur și simplu e o continuă despărțire de tine însuți, acela care face ciorbă.

despre hrănitul g(ă)urilor

Mai deunăzi, posta cineva morala cu cei doi lupi dinlăuntrul omului, cel de bine şi cel de rău, care se luptă întruna. Care câştigă? Cel pe care-l hrăneşti, zicea pilda.

Ceea ce se îmbina perfect în ordinea pe care mă străduiam s-o pun, cu o săptămână înainte, ţinându-i spiciuri (parţial bete) mamei. Nu în sensul de bine sau rău, ci în sensul capacităţii discursului de a (şi) produce (sau mări) gaura pe care îşi propune, terapeutic, s-o închidă. (Aşa cum au existat puhoaiele de cazuri de false traume „descoperite” prin terapie.) Nu zic că, dacă ai nevoie să vorbeşti despre ceva, asta nu înseamnă că cevaul/gaura chiar există. El/ea poate să nu existe în spaţiul discursului comun, ceea ce te obligă, ca martor al cevaului altuia de care eşti conştient, la o oareşcare discreţie („Dacă nu spui, nu există”). Dar pentru posesorul cevaului, el există. Ceea ce spun e că, aprofundând cevaul, mai ales atunci când el e organic şi nedefinit, există riscul hrănirii lui cu mana falsei obiectivităţi. Cu raţionalizări şi procente. Cu cine ce a făcut, cui şi cu ce i-a greşit. Cu lucrurile anorganice care au produs poate ruptura organică, dar care, toate, în universul anorganic, au contrabalansări şi raţiuni perfect inteligibile, care le neutralizează. Numai că găurile organice se hrănesc cu nemulţumiri necompensate, cu sentimente neraţionalizate, cu jeg. Şi e aşa de uşor să aduni jeg – ba chiar şi să transformi lucrurile cele mai frumoase în jeg. Asta e conversia cea mai facilă. Şi, ca atare, cel mai facil e să găseşti material ca să întreţii găurile.

Nu zic, pe de altă parte, nici că poţi să le închizi. Nici prin discurs terapeutic (deşi uneori funcţionează, dar din experienţa mea, numai pe perioade limitate), nici prin ignorare programatică (care mută doar atenţia către o porţiune a realităţii lipsită momentan de găuri). Nu te scoate nimic, niciodată din dilema de a stabili unde e graniţa între „găurile astea sunt neesenţiale/cârpibile” şi „m-au cotropit moliile, îmi trebuie să schimb realitatea cu totul”. Însă am impresia că, în definirea graniţei, depinde foarte tare dacă hrăneşti părţile de plin sau cele de gaură.