despre unde e diavolul, cu pilde

În multele pilde ale metodologului familiei (și metodologia asta e un fel de filosofie) figurează una culeasă de la o conferință. Cică un cercetător a obținut de la parlamentul Țărilor de Jos metadatele ședințelor pe vreo 50 de ani – cine la ce oră a luat cuvântul, pe cine a întrerupt, cât a vorbit etc. Și s-a uitat la cursul dezbaterii din Camera Deputaților din perspectiva a cui cu cine se bate. Intuitiv, în logica confruntării politice, ai zice că opoziția pune o întrebare neplăcută pentru cei de la putere, puterea răspunde, opoziția zice că puterea minte etc. – deci că schimburile sunt în principal între forțele aflate în opoziție unele față de celelalte. Adevărul care reieșea din datele respective este că lupta nu are loc cu adversarul declarat, ci aproape exclusiv cu cel de la care poți lua voturi. Întreruperile cele mai multe aveau loc, cale de vreo 50 de ani (nu am datele la îndemână, dar concluzia era, procentual, foarte clară), între partidele cele mai apropiate pe spectrul politic: liberalii îi întrerupeau și combăteau pe creștin-democrați, iar socialiștii pe social-democrați. Fiindcă nu se pot câștiga voturi de la oamenii care oricum cred opusul a ceea ce crezi tu, dar se pot câștiga de la cei care cred aproximativ același lucru și pe care-i poți convinge că modalitatea ta de a-l obține e mai isteață.

În același fel, dezbaterea de presă din ultimele zile (și din jurul Roșiei, și din 90 încoace, de fapt) este lucrativă (aduce, în prezent, clicuri) numai și numai pentru că publicul căruia i se adresează ambele tabere (să le numim x și y) este într-o bună parte același (că din publicul prizonier al discursului mincinos nu poți obține oricum nici o cotă de piață). Cât timp toată lumea mimează că (numai ea) se luptă cu balaurul (sau se luptă realmente, dar dintr-o singură perspectivă), arhanghelii de toate părțile au ca ocupație principală să înghiontească cu sulița ceilalți arhangheli, pentru că noi cu asta ne hrănim. Cu „cum e mai bine să omorâm balaurul”. Lucru de care nu are nimeni, de fapt, timp sau masă critică să se ocupe.

În ambele tabere, raționamentul este unul de ierarhizare a importanței lucrurilor la care reacționezi (pentru că sunt foarte multe la care ar trebui să reacționezi și mori cu ele de gât) și de acțiune în consecință cu această ierarhie. Ceea ce mi se pare extrem de neproductiv este compararea ierarhiilor proprii cu cele ale altuia și iterația „ție de ce-ți pasă de asta și nu de ailaltă” „unde erau oamenii ăștia când…”. „Unde erau oamenii ăștia când…” a fost exprimat de o ceată întreagă de oameni care au comparat Roșia cu tragedia furtului din păduri, care evident e ceva ce s-a produs atât de gradat că nu ar fi existat nici un moment care să catalizeze starea de urgență care să scoată oamenii pe stradă. Dar ierarhia implicită e acolo – din perspectivă ecologică, pentru vocile contra, una e mai importantă decât cealaltă – și ierarhia te împiedică să reacționezi la cea care nu e destul de importantă. „Unde erau oamenii ăștia când…” a fost exprimat de partea cealaltă în scandalul de față, când onestitatea se măsoară în a reacționa la linșajul mediatic versus a fi reacționat la timp la minciuna picurată cu țârâita de pe toate posturile. Și pentru că linșajul recent nu e la fel de important ca minciuna gogonată, ierarhia împiedică și aici puterea de reacție. Am auzit argumentul de zeci și zeci de ori în ultimii 20 de ani – cum te poate indigna una și nu alta (cu bagatelizarea inevitabilă a lucrului care te indignează pe tine, care e minor în raport cu ce-l indignează pe celălalt). Până nu se iese din acest mecanism de trage-mpinge cu un băț la mijloc și cineva nu cedează în direcția lui „și ierarhia ta e importantă, diavolul e în direcția terță”, va fi imposibil să pună cineva cap la cap un proiect de țară. Există oameni, ca de pildă Hans Hedrich, pe care nu mă pot împiedica să-l admir pentru încăpățânare, care se luptă quijotic pentru tot. Pe neuerweg.ro sunt importante și pădurile, și Roșia, și gazele de șist, și statul de drept, și nedreptatea aparent măruntă a inspectorului de poliție abuziv, și demolările ilegale de case de patrimoniu, și tot ce e strâmb.  Poate că nu le vede pe toate, că e numai un om. Dar nu stă să se împungă cu ăia care văd altele cum că nu sunt relevante. On the other hand, nu trăiește din rating – (numai el știe din ce trăiește, la cât timp bagă în voluntariat).

Deci, în situația dată – pentru că post-solomonic încep să tind către o poziție – personal, dacă aș fi ActiveWatch, aș fi zis ceva. Fiindcă dincolo de posibilitatea – foarte plauzibilă – ca linșajele media să fie o simplă răfuială politică  între clanuri mafiote în care, ca organizație neutră, nu te bagi, granița dincolo de care normele bunului simț sunt grav depășite este una a interesului public. Și aș sancționa-o de toate părțile, tot timpul (chiar dacă astfel se banalizează reacția la rău).  Aș fi cu ăia care semnează scrisoarea futilă, pentru simplul fapt că scrisoarea e un semn al unei umbre de anticorp moral. Că scrisoarea nu e un substitut al lui „a face ceva”, dar e un pas premergător necesar. Că argumentul nu e „nu sunt cu ei, fiindcă nici ei n-au fost cu noi” – argumentul neutru ar trebui să fie „sunt de partea tuturor inițiativelor care par să se bată cu diavolul”, cu presupunerea bunei lor credințe ca element pe care construiești o societate. Fiindcă atâta timp cât construiești societatea pe baza faptului că ești convins că ceilalți acționează numai din interese oculte, oricum n-ai fundații. Și fiecare construiește numai câte un castelaș de nisip, imaculat în felul lui, fiindcă nu l-a atins nimeni în care n-avea încredere.

Mai am o pildă, tot de la metodologul familiei – de fapt, e foarte similară cu prima. În al doilea război mondial, englezii s-au apucat să studieze găurile de proiectile din avioanele care se întorceau din raiduri aeriene, ca să se prindă cum să îmbunătățească avioanele și unde să le consolideze. După ce au făcut o hartă cu locurile unde erau lovite avioanele pe care le aveau la dispoziție, s-au apucat să le consolideze pe cele pe care le trimiteau din nou în raiduri peste tot unde cele analizate nu aveau nicio gaură. De ce? Fiindcă cele cu găuri se întorseseră acasă, cele căzute trebuie să fi fost lovite altundeva.

Diavolul este acolo unde nu e vizibilă gaura, în bucata de realitate unde faci ceea ce crezi că e bine.

Anunțuri

despre cunoștințe

Mă întâlnesc recurent cu o observaţie generalizantă, dar care pune pe gânduri, făcută de partea olandeză sau olandez-socializată a microcosmosului meu despre partea română a aceluiaşi microcosmos. Ea priveşte concentrarea asupra cunoaşterii atomice şi etalarea în raporturile interumane a lucrurilor ştiute, fie că sunt relevante sau nu. Facts.

În apărarea pe care o ofer invariabil în favoarea compatrioţilor mei pun la bătaie o grămadă de ipoteze. Prima şi cea mai la îndemână este „Şcoala noastră valorizează alte lucruri decât a voastră. Noi am învăţat frecvent atomic, capitol cu capitol, noţiune cu noţiune, înmagazinând concepte şi mândrindu-ne că e cultură generală, adesea fără să fi fost învăţaţi să construim un sistem de gândire cu cuburile care ni s-au înmânat”, explic un pic defensiv. Ca atare ne şi valorizăm reciproc în funcţie de numărul de cuburi deţinute, care e luat drept semn de inteligenţă. Coerenţa sistemului personal de gândire e mai puţin relevantă decât cantitatea de informaţie pe care o aduci ca argument – cu siguranţă, inferăm noi, dacă ştii mai multe chestii punctuale, ţi-ai făcut o opinie mai informată, deci eşti credibil. Aşa se face că, pentru a fi crezuţi, mulţi dintre cei care se exprimă pe o temă oarecare stabilesc mai întâi o bază a argumentaţiei ancorată în „knowledgeability„. Uneori la obiect, alteori fără legătură. Dar în ambele situaţii, dacă e vorba de o comunicare argumentativă pe o temă simplă, superfluu pentru olandezul care vrea eficienţă şi care nu se lasă impresionat de aceleaşi valori.
O altă teză pe care o propun, care explică mai mult prezenţa fenomenului în comunicarea extraculturală decât prezenţa lui, de netăgăduit, între români, este cea a complexului unei inferiorități autoasumate. Adică proiecţia dinlăuntru a temerii că interlocutorul extracultural crede că faci parte dintr-un colţ de lume unde nu există furculiţă (confirmată recurent de poveşti despre interacţiuni cu francezi) şi necesitatea de a dovedi, de la bun început, că întrebarea nerostită despre furculiţe nu se justifică în cazul cunoscătorilor de Kant şi Hegel.

În coerență cu opinia profesată conform căreia diferențele culturale nu pot fi traduse într-o ierarhie de dezirabilitate a comportamentelor, ar trebui să nici nu analizez critic funcționarea părții românești în această dihotomie. Ar trebui, eventual, să mă burzuluiesc: „Poate nu v-ar strica nici vouă să aflați măcar unde vă e pancreasul și ce face el acolo!”. Poate că reacția automat critică față de propria cultură vine, în propriul meu caz, din același complex de inferioritate asumat. Dar pe de altă parte, mă gândesc că rămâne relevant să te descoperi, din când în când, văzut din afară.

să fim constructivi

În vacanța de vară am făcut schimb de casă cu un cuplu cu trei copii care locuia în Vendee. Despre care (Vendee) nu știam mai nimic, în afară de faptul că are ieșire la mare și e amplasată undeva sub Loire. La fața locului, am fost ușor dezamăgiți – o bucată de loc doar un pic mai vălurită decât acasă la noi, cu sate în care totul era închis în afară de supermarcheu și… enfin, o mulțime de chestii de văzut, de fapt, dar așa suntem noi – uneori – mofturoși. Întrebarea însă pe care mi-am pus-o [trăgând mașina într-un soi de driveway al unui bungalow de cartier nou-nouț, care ar fi putut să se afle în orice orășel american dacă nu ar fi avut obloane care să arate provensal (ulterior am descoperit că de plastic) și care crescuse pe marginea unui sat de vreo 3000 de oameni] a fost – da’ oamenii ăștia unde muncesc? Adică cum de se construiește nou (semiurban) în sate în care nu se zărește nicio urmă de activitate economică în afară de niscaiva câmpuri, două service-uri, un singur han deschis după 7 seara și o brutărie? Unde anume, între autostrada aflată la 40 de km distanță și sătucul ăsta, se găsește vreo industrie oarecare? Că, în afara celor câteva castele, majoritatea în proprietate privată, vad de turism nu părea să aibă, iar până la mare făceai o oră jumătate pe autostradă.

Ei bine – și aici ajung la obiect – într-una din ultimele zile aveam să aflăm. Gazdele noastre absente ne explicaseră că nu trebuie să ratăm parcul Puy du Fou. Era cât pe aci să nici nu ne sinchisim de el, dar am hotărât că, după ce cărasem copiii după noi să vedem diverse lucruri care pe ele nu le interesau prea tare, măcar o zi li se cuvine exclusiv lor – și ne-am dus la parcul de distracții. Șocul inițial a fost când să parcăm mașina (era o miercuri sau joi). Am găsit, pe la 11-12, un loc abia a patra parcare, fiecare de vreo mie de locuri. Parcul „de distracții” nu se baza pe tradiționalele montagne-russes sau pe caruseluri de 100 de culori, ci era gândit să valorifice locul, ca atare era împărțit pe epoci istorice, cu bucățele de sat care să ilustreze fiecare temă. Într-o parte te trezeai în anul 1000, holbându-te la un fierar care modela în fața ta vârfuri de lance și potcoave, în alta în secolul XVIII în atelierul de săpun și parfum. La dreapta nimereai în grădina lui La Fontaine, în stânga într-un fort de ev mediu. Locul era uriaș, gândit la limita rezonabilului gustului, undeva între un muzeu etnografic în aer liber și un parc de stors bani (și mai aproape de gândul din urmă). O dată pe oră se desfășurau în paralel cam cinci spectacole diferite: de teatru de păpuși, de muzică din diverse epoci, prostii cu prințese și Masa Rotundă, spectacol cu gladiatori într-un fel de arene romane, show al școlii de dresaj de păsări răpitoare (450 de animale care-ți vâjâie deasupra capului), show cu efecte speciale spectaculoase despre invazia vikingilor (legenda unui călugăr dintr-un sat aflat la câțiva km distanță) și încă multe altele la care nu am ajuns. Iar în weekend, seara, se desfășura o urieșenie de spectacol de dans cu jocuri de apă și lumini, pe care nu l-am văzut, dar scrie pe site că participă la show 1200 de actori și dansatori.

Erau amenajate, în afară de bucățile construite (dintre care una mi s-a părut evident un grup de ferme care existau pe teren): un spațiu de joacă cu relativ puține aparate, o fermă de animale pentru copii – cu măgari, capre, oi, vaci și niscai păsăret-, vreo trei-patru amfiteatre pentru spectacolele mari, grădina lui La Fontaine în care fiecare fabulă era ilustrată cu animale de mucava animate cu pistoane, un petic de loc cu arteziene în care să țopăie copiii, o grădină de trandafiri și vreo trei restaurante, putându-se ajunge de la un loc la altul și pe jos, dar și cu un trenuleț-autobuz. Apreciez că, cu tot cu personal administrativ, chelneri, actori, cascadori, meșteșugari, muzicanți, personal de întreținere (grădinari, dregători de drumuri, chit că toate erau „de colb” în mod tematic), vânzători la magazinul de jucării/suveniruri/bijuterii, curățenie etc., acolo lucrau zilnic în jur de 1000 de oameni. Și nici nu vorbim despre hotelul de alături, gândit pentru aranjamente de mai multe zile, despre furnizorii de toate cele, despre spectacolul nocturn din weekend ș.a.m.d.

Ei, după ce am fost acum doi ani la Alba și la Hunedoara și am văzut trupele de actori de „reenactment” și succesul zilelor cetății, după ani de festival la Sighișoara (care arăta similar), bazându-ne pe o istorie locală mai mult decât bogată și pe un peisaj semnificativ mai interesant decât cel vendeean (turla bisericii din satul vecin nouă era punctul cel mai înalt al provinciei, la 200 de metri), de ce nu e ăsta un plan de afaceri și de creare de locuri de muncă viabil pentru zona Roșiei? Cu investiții semnificativ mai mici? Cu cerere de forță de muncă de o calificare mult mai apropiată (sau mai ușor de obținut) de oferta existentă pe piața locală? Cu autostradă, totuși, în viitorul nu atât de îndepărtat, la o distanță rezonabilă? Cu impact minim asupra mediului și peisajului? Știu, trebuie rezolvată porțiunea de ecologizare a ce este deja stricat – dar hectarele care ți-ar trebui pentru un asemenea proiect nu ar fi musai să fie amplasate pe lacul de la Roșia Poieni, mă gândesc, și cu timpul s-ar găsi fonduri și pentru el – atunci când statul român va ști să folosească fondurile care-i stau la dispoziție, cel puțin. Și nu, nu zic că ar veni la fel de multă lume ca în Franța, unde rețeaua de drumuri e cu totul alta. Și nici că ar veni turiști străini la parcul de distracții [deși într-un tur al (sudului) Transilvaniei n-ar fi rău să existe și un loc de mers cu copiii]. Zic doar că ar merita să existe pe masă și acest tip de proiecte – nu doar de dat un leu pentru Ateneu spre cârpirea găurii, ci de desenat un plan alternativ cu cap și coadă. Spun oare prostii?