despre schimbări de stare

Pe vremuri, în anul I, la cea mai înjurată materie din istoria catedrei de engleză (şi poate cea la care am învăţat cele mai multe), am aflat cuvântul „inchoative”, adică verb care descrie o schimbare de stare (am aflat mai târziu că numai unele din verbele de schimbare de stare sunt incoative, dar cuvântul era tare frumos). Şi mie îmi plăcea mult chestia asta, cu pusul unui cuvânt acolo unde mişună un concept pe care încă nu ţi-l delimitaseşi în minte. Încă îmi place, deşi trăim într-o lume în care conceptele devin tot mai flu, nu se mai numeşte mare brânză cu cuvântul precis, toate sunt „ceva de gen” (jur că e identic şi aici). Nu că toate astea au vreo legătură cu ce vreau să zic, decât în măsura în care…

Schimbarea de stare, procesul de trecere de la a la b, in-between-ul mi se pare cel mai complicat lucru de descris. Şi spaţiul de investigat cu cel mai mare potenţial de generare a înţelegerii. Dacă pricepi cum se transformă ceva din a în b, ştii ceva despre a-ul intrinsec şi ceva despre b-ul intrinsec pe care nu le-ai şti dacă te-ai uita numai la stările din capete (căci potenţialitatea fluturelui nu e nicăieri evidentă în larvă fără ca observatorul să fi fost martorul procesului). În faptul că vaza s-a spart afli şi că vaza era dintr-un material casant, şi că cioburile provin dintr-un obiect făcut să găzduiască flori.

Tot aşa, mă gândesc, atunci când treci, ca umoare, de la un low la un high sau viceversa, trebuie să existe un mod de a te uita la procesul tău interior şi a pricepe ce hrăneşte una şi ce o alimentează pe cealaltă. Desigur, asta e mai uşor de zis decât de făcut, dat fiind că uneori te culci într-un capăt al stării şi te trezeşti în altul, şi nicio putere computaţională nu poate discerne ce bucată de vis a generat endorfine sau a adăugat la furia mocnită. Singurul lucru pe care-l înţeleg cât de cât este că nici capătul de bine, nici capătul de rău nu sunt decât părţi ale procesului şi că opusul nu e niciodată absent, ci doar temporar invizibil. Sunt convinsă că cei geniali din familia mea şi din lumea largă se plimbă între capete mult mai depărtate unul de altul decât mine, ca atare nici măcar nu prea am dreptul la cuvânt. Mediocritatea, în ciuda conotaţiei ei negative, e o formă de echilibru. Dar până şi ăla e condiţionat de priceperea procesului, cât să nu dai frâu liber bestiei atunci când ajunge în punctul de jos. Mai cuget.

ageing gracefully

Layer upon layer of time
settles on your face,
making you resemble ever more Her grace.

At first your peachy cheek just slowly ripens,
turning magnificently firm and sweet
but later, time will just keep adding meat.

However, there are places that escape
and stubbornly shake off the dust of years:
the sides of stretching smiles, the spot where rage appears.

Between new you, cocooned in soft time sheets
And old young you, refusing to adjust
there come the lines, and then the rifts through faces past.

It’s funny how that thought improves the coping
as morning mirrors start reflecting Mom:
the lines are you and what you have become.