pro memoria ţ

1. Copchila cea mare iese de la ore şi se apucă să-mi povestească entuziast cum a ştiut ea ceva ce alţi copii nu au ştiut, că doamna a vrut să-i cheme pe copii cu numele din spate şi ei nu au înţeles… Pe punctul de a observa că nici nu mă mir că nu au înţeles, o pun să-mi mai spună o dată. Şi se prinde ce nu înţeleg: „Numele din spate, mama, adică achternaam!” Deh, stângăceala traducerii bilingvului…

2. Copchila cea mare, într-o cadă cu spumă (recunosc recurenţa, ce să fac dacă spuma produce creativitate?), plimbă un pinguin de plastic pe suprafaţa albă şi-l pune să sară într-o… copcă, descriind activitatea cu gheaţă, zăpadă şi apă (vivat Apolodor!). O dădăcesc şi eu niţel că suprafaţa de gheaţă se cheamă banchiză şi că pinguinii trăiesc la Polul Sud. Asta cu polaritatea n-o ţine ea minte, că unii la un pol şi alţii la altul, da se umflă în pene că ştie că tot aşa pe gheaţă trăiesc şi urşii. Urşii pol-onezi.

Anunțuri

obsolescenţă tehnologică

Mi-e groază că, într-o bună zi,

n-are să mai existe industrie de softuri

de transformat

diapozitivele din capul meu

în poze digitale;

că LP-urile sentimentale

n-au să mai găsească producător

de ace de pickup;

că pentru sutele de scrisori

pe care voi vrea cândva să le caligrafiez

cu mâna mea

nu va mai exista fabrică de peniţe

care să se potrivească la stiloul chinezesc

şi că cerneala se va fi abolit.

Mă tem că va veni o zi

în care voi fi lost in translation,

întrucât copiii mei vor fi fost prevăzuţi

cu un stick de memorie

cu port diferit

decât se folosea

pe vremea mea.