nici nu-i nevoie de recitire

Jurnal de bord, intrarea 9999. E dificil către imposibil pentru posesorul temporar al Auryn-ului să stabilească în vreun fel care este jumătatea drumului dintre cine era și cine urmează să fie. Spre liniștea lui mentală, își poate spune că parcursul din lumea reală nu este încărcat cu aceeași valoare plus-spre-minus a direcției. Această poveste este și nu este despre pierdere. Este, ca totdeauna, despre studiul meta al unei stări de între-lumi, în care, de data asta, suprapunerea tranziției lumilor interioare pe tranziția înspăimântătoare a lumilor dinafară are loc simultan, cu consecințele pe care acest proces de destructurare a reperelor îl poate avea pentru otolita producătoare de rău de mare.

Înainte de Paște, cu disciplină, am vopsit ouă și am făcut ciorbă cu leuștean. Ancorele ritualice au refuzat, de data asta insistent, să se agațe oriînce. Copiii nu au participat la vopsit, fiindcă au găsit între timp ceva mai bun de făcut (de plantat semințe pentru o grădină de legume, ceva de altfel util, haios și, în fond, educativ). Ciorba a mirosit grozav, fiind apoi legumită împotriva voinței de majoritatea participanților. Eu însămi, înainte de a le pune tuturor sub nas cele de mai sus, am avut un moment de plutire a coiotului dincolo de marginea prăpastiei, simțind că (știu că) alerg de vreme relativ îndelungată dincolo de sol, dar că a înceta să fac efortul înseamnă o trădare implicită, de dimensiuni și mai mari decât până acum, a pachetului de lucruri neesențiale, dar esențiale, pe care-l am de predat. Ca și cum în lanțul de oameni care-și predau găleata cu apă, îi văd cu oroare pe cei care predau găleți fără să schimbe nimic la conținutul lor, fără să le verifice critic zeama, chiar și atunci când dau mai departe numai forme, și ca atare, în operația de a testa migălos funcția a tot ce dau mai departe, mă trezesc că găleata mi s-a golit pe jumătate, fără să fi avut timp s-o umplu cu altceva.

Nu e vorba neapărat de ritualuri aici, deși ele sunt punctele unde mitul se atinge cu suprafața și deci se vede mai clar că nu ți s-a cristalizat narațiunea alternativă. Nici nu cred că sunt singură în proces, sau mai dezrădăcinată decât alții – cred că multe din cele ce se întâmplă de jur împrejur sunt reacția otolitelor colective la zgâlțâitura muchiei continentale dintre miturile personale și/sau societale. Dar acesta este alt meta.

Apoi, în dimineața de Paște, am stat într-un petic de soare și am jelit-o, poate pentru prima oară altminteri decât în vis. Am repetat, în buclă, în cap, „Hristos a-nviat!”, iar la telefonul imaginar s-a recompus, încă audibilă, vocea ei încălzită de răspunsul convins, iar în fața ochilor s-au scurs seri după seri de întoarceri cu palma încinsă de lumina apărată de vânt, turele de împărtășanie și forma de chec cu chestia aia care n-avea de-a face cu drobul , dar pentru noi era. Fanatismul perceput în radicalizarea ulterioară din jur mi-a furat-o treptat, și pe ea, și întreaga trăire ritualică creștină. M-am delimitat de bunăvoie, radicalizându-mă în raport cu forma, în măsura în care forma nu mai acoperea, pentru mine, adevărul școlii de credință. M-am luptat cu erdoganizarea, entuziast și plin de speranță, până când am descoperit că am încetat să sper. Încetul cu încetul, acasă încetează să mai fie acasă, deși sunt dispusă să prind rădăcini pretutindeni și mi-s dragi oamenii în varii constelații. Prețul pentru a-ți menține mintea-n scaun, în tăvălug, este că lași să se spargă, placă fotografică cu placă fotografică, bucățile pe care nu le poți lua cu tine dintr-o lume care n-are răbdare să le conserve în mod structural. Mai salvezi un vierme plângător, mai distrugi o palmyră, în același gest. Ende are și n-are întru totul dreptate. Nu atât a dori, cât a trăi pur și simplu e o continuă despărțire de tine însuți, acela care face ciorbă.

Anunțuri

ageing gracefully

Layer upon layer of time
settles on your face,
making you resemble ever more Her grace.

At first your peachy cheek just slowly ripens,
turning magnificently firm and sweet
but later, time will just keep adding meat.

However, there are places that escape
and stubbornly shake off the dust of years:
the sides of stretching smiles, the spot where rage appears.

Between new you, cocooned in soft time sheets
And old young you, refusing to adjust
there come the lines, and then the rifts through faces past.

It’s funny how that thought improves the coping
as morning mirrors start reflecting Mom:
the lines are you and what you have become.