fără legături

Timpul i-o zbughi printre degete ca un șoarece panicat

„totul de început! totul de-terminat!”

***

Mă uit la tine cu

ochiul ăsta de sticlă.

Tu ești atât de minunat de argintiu,

atâta știu.

***

Pedala se mișca regulat;

mosorul se rotea cu năduf:

ignorând vaietul, sacadat

tighelul împreună

umerii, coatele, degetele,

ca să-i umple apoi

îmbrățișarea cu puf.

***

gonind behemotic pe urma șoarecelui,

înghiți ca un pacman

toate cuvintele care-i ieșeau în drum.

Singura șansă, desigur,

e să prinzi timpul într-un colț

și să-l îneci în cuvinte

date la rațe,

date la șoareci,

date la fund.

poezie pe care sigur a mai scris-o cineva

Am convingerea că am citit o poveste

despre cineva

care îmbătrânea

mai repede decât trebuia

fiindcă, nopţile, trăia

în visele-altcuiva.

(Cine-a scris-o? Ştie cineva?)

Poate doar am visat că am citit o poveste

concepută doar pentru mine.

Dar, acum serios, ţie nu-ţi e un pic ruşine

să-mi vorbeşti cu glas de sprâncene senine

de parcă astă-noapte nici usturoi n-ai mâncat

nici nu m-ai sărutat?

Mă simt uşor schizofrenă

să te privesc în ochi fără jenă

după ce subconştientul meu a măsurat precis

cât mi s-ar deschide braţele dacă te-aş cuprinde – în vis.

sezoniere

Miroase asfaltul, miroase a ceva

Ce nu-i de mutra ta,

Miroase a chitină de gângănii ieşite la soare

A praf de aripi de fluturi împerecheaţi

A urme de rahaţi

De câine – uscaţi,

 

Miroase asfaltul a coji de seminţe

A umbrele de păpădie precis aterizate

A teritoriu de bărbaţi cu trebuinţe

Şi a damfuri de ovule nelatimpfecundate.

 

Miroase a fărâme de Sahara şi picături de Amazon

A concentraţii prea mari de ozon

A polen de mesteacăn – hapciu!

A vânt de primăvară, a tu.

 

Miroase azi a claustrofobie

asfaltul ordonat şi steril

A pat sub care ar putea locui un crocodil

A… ceva, orice… vie.

bucuriile mici

Ce bine că pot

Să mă tac făr’ să mă prefac

Să mă tic fără să mă stric

Să mă toc făr’ să mă sufoc.

Ce bine că ştii

Să mă mustri-atunci când mă îmbii

Să-mi spui pas dându-mi totuşi nas

Să-mi laşi loc să nu dau în foc.

Ce minunat, minunat

Că-mi trebuieşti rezonabil şi cumpătat

Că piticii din ţeastă s-au maturizat

Că-mi trebuie doar trebuitul, şi ăla moderat.

Dar cel mai şi cel mai bine

Ar fi să reuşeşti (alt tu, cel generic) să-ţi ascunzi

Cât mai ai de cărat sacii ăştia cu tine.

– Care saci? Nu cumva mă confunzi?

Gaura ca temă recurentă

Zicea băiatul ăla cândva

Că gaura din steag se va umple cu sens,

Că scopul va deveni palpabil, ca pe pahar vizibilul condens,

Că gaura e mai mult decât ea.

Ziceau şi la cunoştinţe despre natură că puloverul cel mai gros

Nu-ţi ţine cald cu lâna, ci cu ochiurile rotunjite pe andrea

Că pledul de aer din spaţiile circumscrise e… aşa

…un fel de termopan avant-la-lettre miţos.

Să zicem, prin urmare, că şi gaura asta din stomac

Între când, carevasăzică, totul urmează şi totul a fost

Are, probabil, un rost,

O pupăză sau măcar un colac.