a face feţe-feţe

Păstratul feţei,
la figurat la fel ca şi la propriu,
e o minciună.
E ascunderea miezului spre confirmarea speţei,
mie una mi-e sâmbure de furtună.

Ştiu, e mai complicat de atât,
decenţa, în timp ce eşti sincer cu tine
se dovedeşte o artă;
şi mi-e limpede cât de urât
e „versul” argumentativ cu vocea lui spartă.

Dar aşa-mi vine, no!
Când dau drumul la robinet, curge rugină,
ruşinea îşi spală rufele în zeamă maro.
Nu ies cu faţa curată, dar ies mai senină.

Anunțuri

lucru manual

Fiecare stâlp ori ţăruş
din fundaţie
e acolo graţie
mie.
Că i-am pus cu mâna mea sau doar i-am acceptat
e irelevant – ţăruşii sunt un dat.
Fiecare cărămidă sau piatră de râu
a zidului
e pusă cu buna ştiinţă a individului
adică a mea.
De am văzut la timp că-i strâmb
şi-am zis „merge şi-aşa”
e problema mea.
Fiecare ţiglă
a acoperişului
e definitivarea învelişului
în care mi-am visat siguranţa
iar clanţa
cu care am tras uşa
e înşurubată cu mâna mea,
dibace au ba.

Mândră mi-s
de edificiul la care-am trudit.
Nu se vede cât m-am spetit.
Nu se vede decât
că-s singura de vină
că a ieşit urât.