Ordnung

Ma intreb daca e o smuceala sezoniera, de vreme ce ma apuca primavara si toamna. De cateva saptamani vizualizez obsesiv recipiente diverse cu nenumarate compartimente in care sa organizez dezordinea. Am inceput, nespectaculos, cu dulapurile copiilor, care au capatat cutiute mai mici pentru sosete, chiloti, iegari, bentite si cureluse. Am continuat cu holul, pe care l-am reorganizat instaland pe o lungime intreaga niste banci cu sertare in care au disparut pantofii insirati, accesoriile de bicicleta, toate fularele, caciulile, gentile, catrafusele care asteapta sa ajunga la gunoiul special si sticlele care trebuie sa plece la supermarket. Avantajul miscarii a fost ca am mutat in veranda dulapul din hol, ceea ce a permis budirea unei neasteptat de mari varietati de ghivece, galeti, saci de mancare si nisip ai pisicii, unelte de gradinarit, manusi, saboti si alte alea. La etapa asta deja cucerisem si avantul consortului, asa ca a urmat o rocada in sufragerie in care copiii au capatat un colt mai amplu, dar mai clar delimitat de joaca, iar instalatia de muzica si-a gasit in sfarsit locul in care sa nu-i mai urasc firaraia.
Dupa sapaturi care m-au dus inevitabil la Amatzooon, cum am aflat ca-i zice la Nemtia, am gasit recent si gadgetul ultim pentru organizatul vietii umblatoare – un interior de geanta plin de buzunarele care ma va ajuta sa gasesc ceva, orice – in mai putin de cinci minute – in maruntaiele gentii crosetate cumparate din secuime – adorata, dar nepractica. Ba poate imi va face posibila si utilizarea tuturor gentilor fara compartimente abandonate in sertarele din hol.
Probleme de lux, ziceti? Neindoielnic, dar compartimentelele din lumea fizica sunt doar o nevricosenie un pic disperata, ma gandesc, prin care lumea psihica striga „Overload! Compartimentalizeaza! Fa agende! Faramiteaza muntele de informatii cumva!” Na, ca tocmai am mai economisit banii de-o sedinta de terapie 🙂

Anunțuri

efecte externe

Nefiind eu cine ştie ce lumină într-ale economiei (ceea ce îi datorez, pe de o parte, cu mulţumiri mărunte din buze, pătimaşei adepte a lui Bivolaru cu care „am făcut” această materie în liceu şi, pe de altă parte, cu obrajii un pic încinşi de jenă, lipsei vaste de interes în cum funcţionează lumea cu care mi-am dus zilele până hăăt, după douăj de ani şi mai bine), m-am întâlnit cu conceptul de efecte externe/externalităţi abia acum câţiva ani. Şi mi s-a părut unul adânc nu numai în domeniul lui, ci şi… aşa… (ptiu, că mi-e jenă să folosesc cuvântul) filozofic în general. (Ca şi cel de valoare adăugată, de altfel, faţă de care se află oarecum la antipozi.) În orice caz, pentru un om născut şi crescut în România, mi s-a părut edificator că nu aveam concept pentru ceea ce se întâmplă de jur împrejurul tău, cauzat de tine, dar suportat (cost-wise) adesea de alţii. Adică, de pildă, costurile precum orele de muncă pentru curăţatul jegului de pe jos din oraşe (care, sigur, sunt plătite din bani comuni, deci şi ai tăi, în condiţiile în care îţi plăteşti taxele, dar ar putea fi mai scăzute dacă n-ai produce jeg inutil şi, oricum, cel mai frecvent sunt plătite în măsură mai mare de către cei care nu fac jeg decât de cei care o fac).
Prin extensie, mi se pare că e loc de aplicat conceptul în tot soiul de situaţii – pentru lucrurile pe care le faci pentru că ţie ţi-e mai comod aşa, fără să conştientizezi că asta impune o povară suplimentară asupra altuia, pe care n-o „plăteşti” tu. Evident, e greu de tras linia – prin simplul fapt că ocupi într-un metrou aglomerat spaţiul propriului tău corp, poate că împiedici să urce pe cineva care, din pricina asta, pierde o legătură sau ratează o întâlnire – sigur că simpla existenţă a fiecăruia are consecinţe imposibil de evaluat asupra lumii din jurul său. Însă conceptul mi-a oferit o definiţie a dezideratului meu de existenţă – cred că, pentru mine, a trăi mişto înseamnă, alături de a te strădui să te împlineşti personal, să fii conştient de efectele tale externe, în măsura posibilului, şi să încerci să le neutralizezi, pe cât se poate. Să-ţi porţi propria greutate şi răspundere. Poate că m-a îndoctrinat în sensul ăsta aşa-zisa etică protestantă, dar da – mi se pare o valoare absolută să te dai din drumul omului grăbit, să termini la timp ce ai de făcut dacă după tine trebuie să mai aibă cineva timp să lucreze pe acelaşi material, să minimizezi investiţiile făcute în tine şi să le plăteşti când poţi, să-ţi iei examenele din prima, să le faci celor din jur viaţa mai uşoară (fără să le faci treaba, ci asigurându-te că nu le dai treabă în plus). Sună oribil de self-righteous şi sunt gârle de situaţii când nici nu-mi dau seama ce am pus în cârca altcuiva (şi probabil cel mai adesea în cârca partenerului de drum). Dar îmi place să visez că schimb lumea, în capul meu.