about competition

There is one other thing in which I have gladly exchanged the mind frame of my original culture for the one I am living in contact with (to be precise, because I have not yet been able to fathom where the culture I am living IN is positioned on this matter). As I browse through my facebook news feed, the children of my Romanian (rooted) friends or of their friends win prizes. They go to tournaments while being six. There is a couple of four year olds having won a trophy for style dancing. There are the inevitable competitions for the most beautiful baby (to be fair, the most of those I have seen so far were in Belgium). In any case, I am surprised to see myself cringe from this reality of how children are raised/socialised in a culture in which I grew up. It may simply be because my own experience of the piano as something you do in order to take part in interschool competitions and not for your own pleasure was a bad one. Or it may be more. It may be something I am thinking of in the framework of the whole Tiger Mom debate on parenting blogs (without though managing to be sucked up in the whole dispute enough to read the basic texts people debating are starting from).

I find myself acutely on the fence between the feeling that I should reassure my children that they are loved unconditionally, whatever their achievements, and that I should teach them that they can enjoy the things they do irrelevantly of the results they get, on the one hand, and the realisation that I really like being good at what I do and that I have become this person by being trained to work hard and obtain my praise only at the end of a serious effort, on the other hand. The unease with which I look at the little achievers in Romanian photos is not competitive in nature (oh, why didn’t I get mine to perform this way?), it is coming from my utterly changed point of view – should they be competing at that age, shouldn’t they just enjoy the dancing, whether they are good at it or not? All this while obviously realising my own hypocrisy when I sit all tense in front of the gymnastics championships – Yay, another gold medal won by a child who has been training and competing in the hardest of circumstances since they were three or four!

I do realise this is an intensely ideologic debate – absurdly, the communist culture in which I was raised had given birth to a competition for being the best at anything (and getting your children the best chances by creating prodigies insofar as possible) in order to get out of the uniformity, while the mild leftist culture in which my husband grew up made sure its children grew up mostly balanced and unambitious, yet being completely capable of being extraordinary in their field (on brains, though, not necessarily on hard work). At home, we have had innumerable disputes about the school systems, the culture of effort (which does get you to finish stuff on time) versus the culture of asking why the effort should be made (which, in life, can eventually avoid useless battles). Within our own parenting strategies, I will always represent the more effort-oriented point of view, just because the discussion is polarised. But outside, while browsing my newsfeed, I have definitely become `the Dutch lady`, as they call me in my street…

 

 

 

Călina şi desenele (proiect)

Trebuie să scriu mai elegant textul. Şi am nevoie mare de-un ilustrator adevărat. Dar până atunci, ca să-mi fac curaj:

Călina era supărată. Ba chiar furioasă. Era aşa de supărată că, de cum îi spunea ceva mama sau tata – să se spele, să mănânce, să-şi strângă jucăriile, o apuca plânsul. Şi striga cât o ţinea gura, bătea din picioare și nu se putea opri. Dacă ar trebui s-o desenezi, cum ar arăta?

eu cred că ar arăta cam aşa:

Într-o zi, fiindcă mama tocmai o rugase să-şi facă ordine în cameră, Călina se supără aşa de tare, că-şi aruncă toate jucăriile pe scări în jos. Aşa de tare că un bucătar de lemn își rupse piciorul, un copăcel de plastic îşi pierdu toate crengile şi unei păpuşi i se încâlci tot părul. Şi fiindcă încă era supărată, Călina măzgăli păpuşa pe faţă cu carioca. Dacă ai desena-o, cum ar arăta?

eu cred că ar arăta cam aşa:

Seara, jucările erau din nou aşezate frumos pe rafturi în camera Călinei. Călina se certă cu mama fiindcă nu voia să se culce şi apoi, într-un târziu, adormi cu ochii înlăcrimați. În liniștea din cameră se auzi un foșnet de pânză. Păpuşa cu faţa murdară şopti către celelalte jucării: „Eu nu mai pot. Mie mi-a ajuns viaţa asta! Sunt urâtă şi plină de vânătăi! Trebuie să facem ceva!”. Şi ursuleţii de pluş mormăiră aprobator. Şi iepuraşii dădură din urechi – „Are dreptate!”. Bucătarul cu piciorul pansat cu bandă adezivă bătu cu polonicul pe raft, ca şi cum ar fi făcut ordine în şedinţă. „Să facem ceva. Dar ce?”
Cel mai mic ursuleţ panda, preferatul Călinei, îndrăzni: „Cel mai rău e că nu era aşa înainte. Nu înţeleg de ce e aşa de supărată.” Un trenuleţ îi ţinu hangul: „Aşa e, şi eu îmi amintesc ce frumos ne jucam împreună. Înainte să-mi rupă roţile şi să-mi piardă locomotiva!”. Îl întrerupse cartea de povești: „Da, ce bine era când Călina se bucura de pozele mele şi abia aştepta să-i citească mama și să se uite la pozele mele! Acum sunt toată ferfeniţă!” şi izbucni într-un plâns foşnitor cu lacrimi de praf (cărţile n-au voie să plângă cu lacrimi de apă, că li se înmoaie paginile şi li se şterg rândurile).
Şi aşa, până spre dimineaţă, fiecare jucărie îşi spuse oful. Dar nici una nu știa ce-i de făcut. Cam pe când prin perdele începea să se zărească lumina zorilor, un căluț mai mare adormi cu capul în piept şi se dezechilibră. În cădere, îl împinse fără să vrea pe ursuleţul panda, care căzu de pe raft – drept în buzunarul ghiozdanului Călinei. Sunetul înfundat o trezi pe fetiță, care se așeză pe marginea patului. Glasul ei se auzi de îndată în toată casa: „Maaaa-ma! Maaaaa-ma! Azi nu merg la şcoală, nu?” „Ba sigur că da!”, îi răspunse mama, deschizând ușa. Ursuleţul panda nu fu prea încântat de acest răspuns, fiindcă buzunarul de ghiozdan în care căzuse se dădu brusc peste cap la șutul nemulțumit al Călinei. Dacă ar trebui să-l desenezi, cum ar arăta?

Eu cred că ar arăta cam aşa:

Îmbufnarea trecu însă repede și mama, tata şi Călina îşi mâncară micul dejun. Tata o duse pe Călina la şcoală cu maşina şi o lăsă la poartă. Ursuleţul panda rămase pitit în buzunarul rucsacului la prima oră şi aproape aţipi. Dar îl trezi clopoţelul care anunţa pauza şi apoi zgomotul din clasă. Se auzeau bufnituri, vâjâiau obiecte şi, o dată sau de două ori, ursuleţul ameți ca în cel mai rapid carusel când ghiozdanul făcu câte un cerc rapid în jurul Călinei (aşa bănuia cel puţin ursuleţul). Din zgomotul amestecat de voci, panda auzi cum se desprindea un cântecel ritmat:

„Călina, măslina,
se plimbă cu maşina!”

Imediat se făcu însă linişte, fiindcă începea ora a doua. Ursuleţul era un pic îngrijorat, aşa că scoase capul din buzunarul ghiozdanului aşezat în bancă şi se trezi că o picătură caldă îi udă toată urechea dreaptă. Dacă l-ai desena, cum crezi că ar arăta?

Eu cred că ar arăta cam aşa:

Către sfârşitul orei, doamna o întrebă pe Călina ceva (ursuleţul nu înţelegea întrebările oamenilor mari) şi Călina se ridică în picioare şi tăcu mâlc. Din alte bănci se auziră râsete înfundate. Noroc că sună clopoţelul. Călina se aşeză la loc. Ursuleţul prinsese curaj, aşa că-şi iţi capul din bancă, să vadă ce fac copiii în pauză. De jur împrejurul băncii Călinei se adunaseră mai mulţi copii cu gurile hlizite până la urechi şi cântau:

Călina, măslina,
Călina, măslina…

Cum crezi că arătau copiii?

Eu cred că arătau cam aşa:

Ursuleţul începuse să-nţeleagă. După-amiază, când ajunseră acasă, în timp ce Călina ţipa din răsputeri că nu vrea să-şi facă lecţiile, panda cel mic se dădu jos din buzunarul rucsacului pe nevăzute şi se ascunse printre jucării. Seara le povesti tuturor cum fusese la Călina la şcoală.
„Dacă am putea să-i facem să nu mai râdă de ea, Călina n-ar mai fi aşa de supărată.” – zise clovnul peticit de pe ultimul raft. „E foarte rău când râd alţii de tine fără să vrei.”
„Dar ce putem face?” întrebă păpuşa măzgălită pe faţă, pe care celelalte păpuşi o tratau cam urât de când nu mai era frumoasă. „Noi nu suntem decât nişte jucării! Părinţii ei trebuie să facă ceva, şi ei nici măcar nu ştiu!”
„Am o idee”, spuse cartea de poveşti, care se pricepea cel mai bine la vorbitul cu oamenii (mari şi mici).

Dimineaţă, pe noptiera Călinei stăteau, unele peste altele, toate desenele pe care le-ai făcut tu în cartea asta. Mama veni s-o trezească pe Călina şi găsi teancul de foi de desen. În loc s-o pupe pe obraz pe Călina, ca de obicei, ca s-o facă să deschidă ochii, se întoarse tiptil către uşă şi coborî în bucătărie, să-i arate şi tatei desenele. Apoi veniră împreună sus cu o tavă cu lapte cu ciocolată şi tartine pe care i le serviră Călinei în pat, ca în zilele când era bolnavă. Şi n-o trimiseră la şcoală, ci plecară cu ea de mână, fără ghiozdan. Din păcate, Călina nu luă cu ea nicio jucărie, aşa că nimeni nu ştie ce s-a întâmplat mai departe în ziua aceea. Jucăriile ştiu doar că, în săptămânile care-au urmat, Călina a plâns din ce în ce mai puțin. Şi n-a mai tras iepuraşii tare de urechi, n-a mai dat de pământ cu caseta muzicală şi nici n-a mai rupt picioarele animalelor de plastic.

my cup…

I’m helplessly in love. With buburuza’s pigtails. Her dimple. Her precisely articulated, grammatical little sentences. Her twirls with a bum-shaking twist. The way she looks in overalls. Her perseverence in putting together duplo blocks. Her independent will tantrums. Het „buburuza on her own” book reading.
Just as helpessly as with mutsy’s new and elegant haircut. Her lightly tanned gorgeous legs. Her craving for cuddling together. Her fantasy games with 20 stuffed friends. Her way of mildly bossing her sister around. Her ordering fries at the restaurant. Her passion for animals and water. Her scared courage. Her princessness. Her laziness in trying anything by herself.
The girls are pure sunshine. I cannot help the almost compulsive kissing of noses and necks when I get home. But I’m having trouble telling them what American movies portray as the easiest thing. I can show them I adore them (which ought to be good enough), but saying `I love you` to almost 2 and respectively almost 4 year olds just sounds false and over the top. Maybe it’s the Romanian that doesn’t tolerate that kind of effusion. I don’t care. It’s just wrong. Therefore, for the record: I’m helplessly in love with my fabulous little ladies.