dărâmări și reconstrucții

Crăciunul era magic. Nu degeaba industria de film și apoi cea de advertising au capitalizat pe cocoașa lui până la anihilare. Pentru mine, Crăciunul era intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar.

Contactul intercultural i-a slăbit încetul cu încetul relevanța – dacă cei cu care îl petreci n-au nicio treabă cu Crăciunul așa cum îl știi tu, dacă pentru ei e o măslină mai degrabă americană care subminează spațiul spiritual al lui Moș Nicolae (intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar), dacă n-ai cu cine cânta colinde și conceptul colindelor nu are acoperire comunitară (dacă n-ai pe cine bucura cu colinde), atunci sărbătoarea se golește de sens. Întâi am trăit gaura, ireplicabilul ritualic, ca pe o pierdere personală. Apoi, încetul cu încetul, am început să am obiecții proprii: a devenit din ce în ce mai greu de justificat tăierea unui copac pentru plăcerea de a-l ține în casă câteva săptămâni, a devenit din ce în ce mai oprimant fluxul consumist de cadouri pentru copii adus de două sărbători similare într-o singură lună, însoțite de trei zile de naștere, s-a diluat treptat necesitatea de a fi gazdă de Crăciun în condițiile în care nu le poți fi gazdă decât celor cărora nu le trebuie neapărat asta. În cursul procesului, am inventat un ritual alternativ care să constea din căutatul cu copiii a câte unui model de brad DIY în fiecare an, pe care să-l facem împreună, și am avut o victimă colaterală în persoana cumnatului meu, care a protestat anul ăsta că plecăm de acasă, fiindcă el aștepta de un an sarmalele.

Treaba e că lumea se schimbă atât de repede încât acest proces individual de dezîndrăgostire nu face decât să reflecte niște mutații mult mai ample, care în loc să aibă loc în câteva generații, se vor înghițite cu tot cu furculiță în cam un deceniu de viață de om.

Ceea ce făcea pentru mine Crăciunul magic era puterea ritualică, mai mare decât puterea proprie, care forța mâna oamenilor dragi să fie împreună. Forța ritualică care le dădea voie să cânte o dată pe an, într-o cultură în care cântatul nu crește pe toate gardurile ca la irlandezi. Și, desigur, mai târziu, posibilitatea de a da un ghiont în plus realității să se plieze pe iluzia de comunitate prin faptul că „găzduitul” (de ziua mea) însemna că am participat la construcția unei comunități și sunt element în a o ține împreună. Cu luminițe și beteală.

Mutatis mutandis, aceleași lucruri îi mână pe socrii mei în a menține ritualul lui Moș Nicolae în picioare an după an, deși măcar doi din copiii lor nu pot să-l sufere, iar un ginere și o noră vin din culturi diferite și trebuie să se dea cumva peste cap să compună poezii haioase sau să construiască tradiționalele „surprize”. În cazul lor, problema cu bradul cel viu o reprezintă anualul scandal public despre Zwarte Piet, ajutorul cel negru al lui Moș Nicolae, care este sau nu un simbol al rasismului implicit, problema cu consumismul și devalorizarea totală a cadourilor e aceeași pe care o am și eu de Crăciun, gaura de sens crește treptat pe măsură ce cresc copiii (deși noi sărbătoream fără prea multe bătăi de cap seara de 5 decembrie și înainte să se nască vreunul din copii), iar din cântece se mai țin minte doar vreo două.

Mi-e greu să stabilesc dacă noi ne-am înstrăinat de sărbătorile astea, prin a deveni mai critici față de o parte a formelor lor, sau dacă ele s-au înstrăinat de noi, pierzându-se în forme cărora li s-a rătăcit fondul. Conservatorii care se agață de elementul „cultural” pentru a afirma identitatea propriei comunități ar spune că e ceva în derivă în generația mea, care a devenit prea relativistă (sau în orice caz în cei numiți în derâdere „progressives”). Eu aș spune că e o reacție la fel de firească la globalizare ca și cea de a te izola în coconul propriu și a serba un Crăciun mai abitir ca oricând, sau a bate satele Maramureșului în căutarea „autenticului” (care se preface că există pentru ochii tăi) – una din tendințe vede gaura și o acceptă ca fiind parte a sinelui, cealaltă vede gaura și o plasează în afară, la ăia defecți.

Pe de altă parte – gaura, la fel ca și cultura, e o chestie relativă și fluidă. Sigur că e păcat dacă se pierd cu totul forme culturale care au evoluat sute și mii de ani, care dau seama de o istorie a comunității. Dar ce faci când, așa cum a pățit UNESCO, o serie de asociații de tras cu pușca la țintă, înființate acum sute de ani în mod segregat pe comunități confesionale, îți cer să le confirmi statutul de patrimoniu cultural imaterial ca să nu fie niciodată obligate să accepte membri de alte religii sau confesiuni? Ce atârnă mai greu în balanță, păstrarea în viață a culturii secolelor trecute sau capacitatea de a face față unei lumi mixte? Și în același timp, în ce măsură mai acoperă unele din formele pe care le protejăm conținutul pentru care au evoluat inițial, mai ales atunci când sunt confiscate de industria ambalajelor lucioase?

Până una-alta, fiecare din noi dă răspunsuri individuale disonanțelor cognitive. Săptămâna asta o colegă a cerut donații pentru un ONG în loc de cadou pentru nou-născut, și am mustăcit, fiindcă așa rezolvasem și eu tranzacția de anul ăsta cu Moș Nicolae. Săptămâna asta în România se strâng semnături pentru o petiție de interzicere a folosirii animalelor sălbatice la circ, și am zâmbit, fiindcă acum vreo două luni soacră-mea ne-a propus să venim cu copiii, că e circul în sat, că ce bine că îl sprijină comuna, deși a dat faliment, fiindcă nu vine lumea; or circul e un vestigiu cultural. Am întrebat: „E cu animale?” „Sigur!” „Atunci nu, mulțumim, cu cât mai repede se stinge acest vestigiu cultural, cu atât mai bine.” Sigur, știu și lume care spune că marile bulevarde din București ar putea fi tratate mult mai eficient prin dărâmarea fiecărei construcții și înlocuirea ei cu una nouă și rezistentă – ce fel de patrimoniu arhitectonic e ăla în care la primul cutremur se va muri pe capete? – și în această paradigmă nu mai sunt în stare să dau răspunsuri la fel de consecvente. Dar cumva, tind să cred că nu totul se va rezolva, pe termen lung, prin soluții de păstrare a găurii în joc, prin alegerea între moartea unei forme sau menținerea ei în picioare prin împăiere. Cred că acea parte a culturii care e vie, și nu ținută în televizor prin implementarea de strategii ale identităților naționale – va evolua. Vreau să sper că va exista gimnastică fără bătăi, balet fără tortură, circ fără biciuri, sport fără doping, niște sărbători, cum le va chema pe ele, care să îndeplinească scopul de a crea comunitate pentru comunități neomogene, altfel decât prin definirea de in-groupuri prin excluderea altora, cluburi de orice deschise oricui, ocazii de cântat,  jurnalism fără rating și sarmale fără calorii. You may say…

 

 

 

about guilt… and shit

A colleague of mine told me at lunch that she thought I looked so zen about life in general that she thought she should adopt my attitude towards everything. Which sounded quite flattering, up to the point where she said she thought I was simply not thinking about certain problems (that she does/others do worry about) – which sounded as if my attitude was a bit silly and at best mildly irresponsible. But, in any case, if I did worry about the same things, then the zen was just a facade and her image of me was ruined 🙂 .

Luckily, I trust her and, generally, people around me, therefore I didn’t get sucked into any kind of spiral of suspicion about what kind of implied judgment her comments may have contained. I just realised how differently people can value things. Because balance, to my mind, is not made of ignoring any kind of stimulus that might throw you off balance. And therefore ignoring stimuli doesn’t bestow any value upon one’s state of balance. Balance is taking in all the stimuli, thinking about what makes them powerful and choosing, in an as informed as possible manner (insert ten-line disclaimer here), which ones you allow to change your behaviours and which ones you stop fretting about. (Because, as far as I am concerned, balance is about managing comfort, angst, guilt and perhaps other little runaround cousins of theirs.)

Some decisions are easy: apparently worrying that somebody else makes less of an effort than yourself in a commonly run process is really time and energy-consuming for many people – I hardly ever bother thinking about it, except maybe when I fold a mountain of laundry – again. I realise though that it’s a matter of trust in the process partners and that trust works like a market force (I’ll have to think about this in more detail at some point – apparently people write whole dissertations about this 🙂 ).

Worrying that you will get ill or that you should eat very healthy food so that you live longer is, again, something that doesn’t keep me on my toes. I’ll go with the mainstream in maintaining my body in functioning order, check everything regularly and take action when there are repairs to be done, just as I maintain the house, but, although I might feel guilty about things I eat for ecological reasons, I refuse to feel guilty about `feeding my body poison`. Foods will keep being processed, ingredients will change with the years, either I’ll get cancer or I won’t. But I’m not going to pay for the insurance daily and get it anyway, I don’t think it’s worth it.

Some decisions are hard: motherhood decisions are hard. Do I adopt an all-healthy diet for the kids? No. Am I irresponsible for not doing so? Do I cut the tv completely? No. Are they going to develop attention disorders from it? Do I teach them schooly stuff early? Not really. Aren’t they going to miss the headstart I had when I went to school reading fluently? Do I try to dam in the pink spree of my four-year old? No. Shouldn’t I stand at least a little bit more feministically in the matter? (all right, the last one is already discarded to the non-issues bin.) 

Also, womanhood decisions are sometimes hard. Do I work at how I look or do I try to accept myself, my age and my body as they are and be happy with that? Do I like who I have become or do I want to change as a person? Is this point in my life determined more by comfort or more by fulfilment (and then again, who says they can be told apart?)?

Political decisions are horribly hard. There is so much information to take in, so little time to deal with it before there’s more information, so many voices that should be listened to properly before dismissing, joining or splitting their message into usable and unusable bricks… Am I guilty for being partly an economic migrant? Do I have the right to protect myself by not reading the garbage or should I know it all in detail?

All these decisions, taken on a daily basis (do you use two or three sheets of toilet paper?) or for life, entail a plethora of feelings about who you are based on those decisions and about your human worth. The most common of these, in my case, is guilt. Which seems to never stop pouring from everywhere, even with so-called zen. I remembered twenty things, I forgot one birthday  (guilt). The children who came to my daughter’s birtday party didn’t actually eat sweets – ever (doubt and guilt). Guilt for consuming, guilt for ecological gestures that you couldn’t afford or simply didn’t have the time for, guilt for non-bio food, guilt for your economic status, guilt for the age of the car’s engine, guilt for ever watching tv, guilt for being broken by the time you get home and not feeling like a good roll over the floor with the kids, guilt about fishsticks, guilt about the fact that you felt good about doing a nice thing, therefore it’s not nice anymre, because it’s not selfless – and it spirals slowly into the absurd.

Balance is being a witch from Discworld (I really loved this image): you learn to balance the pain (or guilt) into a big ball and pour it into something else. One day at a time. And this is why trying to achieve balance is, to me, more valuable than many other things – because you get to live and experience and learn from all the shit, but you do your best not to put it on others.

nu ştiu

Zilele astea mi se pare că n-am nimic de zis. Se-ntâmplă lucruri prea mari, faţă de care am senzaţia că trebuie să mă poziţionez, dar n-am instrumente, n-am suficientă informaţie şi bănuiesc toată informaţia de inacurateţi ample… Cred că pricep, pe ici, pe colo, dar sunt aşa de departe în creier, aşa de străină, parcă nu pot să contribui nici măcar un pai. Mut doar informaţie de colo-colo, cu sentimentul unei furnici în reţea, sperând că ce asociez eu le-o folosi şi altora. Cred că lucrul pe care l-am citit zilele astea cu care am rezonat fără rezerve este ăsta (în ciuda faptului că nu sunt suficient de informată în privinţa conţinutului actelor despre care se vorbeşte şi, ca atare, nu mi se pare că am dreptul la niciun cuvânt). Dar pare şi că a tăcea şi a aştepta să se aleagă apele e o laşitate, ca atare dau mai departe măcar atât. În rezumatele pe care le fac seara pentru bărbatu-meu despre ce-am citit peste zi, mormăi în continuare că, politic vorbind, nu-i alternativă, şi că mie aia-mi trebuie. El zice că e bun şi vidul la ceva, dacă se obţine, că sare întotdeauna cineva să-l umple. Şi nici nu l-a citit pe Zizek 🙂 .

 

PS – Văd că se flutură în dreapta şi-n stânga cu Zizek ca stindard pentru o chestie. Am fost, cuminte, la lansarea de carte de la Bozar din noiembrie, unde se adunase un bobor întreg să-l audă vorbind. Pe cât de mult mi s-a părut că pricep de la el pe vremuri, pe atât de perplexă m-a lăsat sofistica lui opţiune pentru „stânga” în condiţiile în care argumentele pe mine mă duceau în afara spectrului cu totul… Deci menţiunea de mai sus e făcută cu gândul la dispariţia lui „discours du maitre” şi nu la un loc pe care şi-l atribuie personajul Zizek (sau i-l atribuie alţii) în discursul public actual.

musings on thought systems

I am (almost) full of admiration for people who can take a very clearly definite position in the world. In connection to… well, pretty much everything social. It seems that they have to be either very, very intelligent (as in, they have thought of everything that plays a part in every single equation of their world model and made up their minds) or else, and I’m trying really hard not to make this sound mean, but… quite misguided.
While trying to decide how I feel (think) about all sorts of social topics, I have come accross the same type of mind-numbing complexity.
For instance, on one side of the possible ideological field, it seems very well-intended to want to change skewed relations in society in order to give people who are being treated unfairly a better chance to realise their potential – yet that means that a) the efforts of the people who have managed to overcome the income crookedness/glass ceiling/education gap/ (fill in any of tens of topics divided along this line) become irrelevant the minute the rules change; b) that the stimulus (for people on both sides of the normal distribution) to make any effort gets seriously reduced – and people are nothing if not lazy; c) that, eventually, excellence levels out. It’s hardly worth illustrating this point with politics, therefore I’ll depict this puzzlement of mine within other topics of potential interest. I read this post the other day which, to me (and I apologise for the need for labels), falls under `feminism`. And I felt, for one part, as if I was ready to stand on a barricade for the right to behave like a girl, to accept one’s emotions and live one’s – socially successful – life within the framework of one’s own gender (and nevermind, for the purpose of this discussion, how much of that is social anyway). Yes, it felt unfair and crooked that you’d have to `man up` about everything („stel je niet aan”, „nu-ţi pişa ochii”) instead of being allowed to be in tune with yourself. Yet, for another part, it seemed as if, if that rule changed, then half of how I, personally, and many women with me, define themselves would become worthless. The ability to play `as men` and to perform within the crooked framework – it would be irrelevant as soon as everything got redefined to make the playing field level. As for what it would all look like as soon as we structurally embraced emotionality, I dare not formulate any thoughts on that matter…
Another example: University entrance exams – in my generation, they were still the rule. Luckily, Romania still being a postcommunist country, the divide between extreme incomes had not yet systematically become so large that some would always be able to get preparation for a superior education and some never (although I am sure there will always have been people in whose horizon of expectation school didn’t play a part to begin with). It was, quite often, a matter of working hard (or at least, so it felt). People whose parents earned little worked extra hard, without private lessons, to pass this entrance exam. And there were fewer places. Today, everyone is welcome, on the basis of their highschool exams (SAT-like) and a tuition fee. Democratisation, in a way, although there are much fewer scholarship places and much more tax places – more students in general (because more people should be schooled), but also more students that can afford it without particularly having to make a dramatic effort. And yes, although the system of the small elite may be unfair, it seems unfair to one who couldn’t afford many things, but went to university in a time when it was a bitter struggle to get in, that their diploma is worth much less, through sheer inflation.

This is not, by the way, a post about rather sympathising with right (see, I said it, it seems impossible to get out of the left-right paradigm, however much you try). On the other end of the ideological paradigm, it makes perfect sense to me to assume that people will be more motivated to produce and make an effort when they embrace their self-centeredness – therefore a liberal economic and social system based on people’s self-driven `pursuit of happiness` sounds correct to me. But then, again, there have to be some rules so that one’s freedom shouldn’t impede on someone else’s freedom. And that’s where I start seeing flaws on this side as well: a) it is difficult to make sure that the freedom of people with more resources doesn’t become more important than the freedom of those with few resources – because man is nothing if not corruptible, especially when distribution of wealth becomes very skewed; b) this sort of system, without in-built (and therefore, unfortunately, state-built) holdbacks, will always choose money over quality of life – on a societal level: there is always the question of how economic motivation stops being the motivation of gaining a certain quality of life – because, well, in the process of attaining it, you relinquish the momentary quality of life (you hardly see your kids, due to the long hours you have to put in to pay for the dream-house that you hardly live in) and after a certain ceiling of wealth, the accumulation no longer simply sustains the very high standard of life, but becomes self-driven – because man is nothing if not greedy, as well; c) not everything is as profitable and therefore the market system reduces potentialities because not enough people are interested in them, although the input of different points of view/cultural products/niches may be very fertile for the evolution of the mainstream – it’s as if you chose (oh wait, that has already happened!) sweet corn as the corn that everybody likes and stopped producing regular corn other than for livestock, thereby losing large portions of food culture relying on a taste that isn’t there anymore, sweetening `general preference` in a way that subsequently requires the sweetening of all sorts of other varieties of food and – oh, surprise! falling into the pit of a structural body weight problem; d) not all external effects can be quantified, therefore the market system overuses resources… and, of course, one can go on for a long time. (I know, by this point it really is purely political 🙂 ) .
Coming back to where I started: I can very well imagine society as an organism that needs persuasions the way our body needs hormones. THe moetaphor is, to spell it out, that a group of people of one persuasion is an organ secreting a cetain type of hormone and, on the big scale of things, hormones keep each other in balance – right-wing governments follow left-wing governments, some push one way, some the other, public opinion on… say, body image gets formed at the intersection of beauty industry-generated models and people militating to step away from photoshop representation of bodies and so on. It seems fair enough, if that’s how you represent the whole thing in your mind, to strategically pick a place to stand in one organ or another because you feel it needs reinforcement. But there are so many unquestioned, well-rooted beliefs in our heads that it seems to me almost impossible to make a well-informed choice on this matter – and sometimes on any matter. And then I wonder (especially at times when the level of alert in the world reached boiling point) – does any single neuron of this organism-thingy know, at any given time, how it ought to work? Is there anyone with a firm position about everything which is actually based on something?

about languages… and stuff

This is about bilingualism. Or at least, that’s where I started. Then it turned out to be about identity. And then about history and information in general. I am in awe at the fact that people ever manage to stick to one `subject` – to me everything seems connected with everything else. It might be time to convert to some native religion on some virgin island 🙂 .

Aaanyway – an article about unbalanced bilingualism got me thinking about why it was that I seem to have trouble speaking my own language with my children, although it is a language I am still very comfortable in, of which I love the versatility and of which, conceptually, I want them to have the benefit. Of course, there are all the contextual excuses – that the home language is the same as my partner’s language and the school language, therefore it’s far more contexts of Dutch to outbalance Romanian exposure; that I have to switch a lot and that I am not comfortable with the people in the room not knowing what I just forbade the kids to do or the people in the supermarket not being aware of the contents of a conversation that has them as a subject (`please let this lady pass in front of us at the register`, `watch the cart!`) etc. But there was a question in the article addressing one’s potentially internal reasons for linguistic inconsistence. And, while painting walls in the study, I went with it to see where the answer might take me.
It may be that what I often perceive, while translating, as shortcomings of Romanian in comparison to some Germanic languages is also perceived, consciously enough, as proofs of shortcomings in the `signified`, of empty spots in the fabric of `the world according to the Romanian` (because I strongly believe that language shapes the way one sees the world). It may be that those shortcomings (that I supplement linguistically by long and uneasy periphrastic constructions) become symptoms of where my original identity was lacking perspective, symptoms that I compensated by adding new layers of identity on. It might be that the fact that I am embarrassed to place the kids in front of even DVD’s dubbed into Romanian because of the sloppiness and fake tone of the translations, the unnerving quality of the TV shows when we are there on holidays and the `quick-and-dirty` way of making money by publishing children’s books/CD’s with idiotic poems/songs illustrated with a couple of animal shapes printed off the Internet without paying the rights, or printing Disney’s integral with texts that twist the language in ways it was never supposed to be twisted – drastically reduce my linguistic exposure resources – but also, mainly, get me down. It might be that my guard is down insofar as speaking Romanian is concerned because I’m all the time angry at and dissapointed with my country and that it takes an effort to filter the `now` out of the legacy of beauty that I need to pass along.
And that took me to another thought. I am very much aware that there is no such thing as absolute truth where personal or national identity and even history is concerned. But, for the sake of the game, we hold some stories to be commonplace in order to be able to relate to one another. Obviously (to me), Romantic nationalism put in place all sorts of fictions about nations and collective identities and especially about reasons to be proud of what you are (even though you have no merit at all in being born where you were born and even less in not trying to see how anyone else sees the world). These fictions have been, to large extents, debunked at some point in the 20th century – in any case to the point that nations had to admit the existence of quite a few skeletons in their closets. However, manuals all over the continent kept selling plenty of the Romantic dough – and many of us didn’t question it. I have met an extremely intelligent Finnish guy who claimed unflinchingly that the Kalevala was an absolutely unique product of national genius and that no other nation had ever produced a saga (he was a bit appalled at the wikipedia page with which we opposed his stance). Just as I have only met Dutch people being very-very-very proud of being Dutch – because oh, their commercial and colonial history and oh, their standing up to everyone and anyone and oh, such a little country among so many powerful nations and water… And of course, when asked, they will tell you that it’s not always the nicest of histories and that in fact it is based on a lot of suffering for others and mistification afterwards, but the core is unchanged – whatever is objectionable can be swept under the carpet of national pride. Where I come from, relativity in this sense has become the norm – because we know that the communist-nationalistic manuals we learned our history in gave a very warped vision of the world and because we are aware that their predecessors stem from a rather nationalistic age as well, I, for one, have no clear idea about any historic truth (apart from years and wars – which can be interpreted in all manner of ways). My lack of trustworthy information about the place I come from makes me relativise all messages I’ve ever received about my identity. Having been fed `national poets` whose value I couldn’t really, objectively, appreciate and `national values` which turn out to be inexistent in a free world, there is this fundamental lack of `pride` in my identity: there are, of course, wonderful things where I come from, but I see them being destroyed year after year by greed, stupidity, cowardice and, more than anything, a basic incapacity of working together towards any goal. So the strange thing is – I question other people’s rationale of national pride and can even find it misplaced, but, for the simplicity of self-definition, I miss it.
And this might be it – we live in a world in which nurture, as far as values are concerned, is placed significantly above nature. If you are a greatly successful farmer on land where your ancestors were greatly successful farmers, your added value is seen as minimal. If you come from a modest family and make something of yourself intelectually, it’s all your merit – these are, I think, strong and widespread beliefs (maybe `well-bred` as a concept is going to win back some force in the years to come, who knows). Conserving your given identity feels like little work, shaping a new and better one gives you an individuality which you can take pride. It might be then that it is sometimes easier speaking a foreign language because it is the signifier of who I worked to become instead of the signifier of a random complex of events shaping me from the start. With the added bonus that the people that I tried to approach were actually happy being what they were, as opposed to the people I was slowly drifting away from. In which case the right operation to sort this out might be embracing all of the identity layers instead of unconsciously fighting some of them; and only buying one’s resources at an old books’ shop 🙂 .

luni, 11 aprilie-diary entry

Dormitorul e inundat de soare. Se aude duşul. Mă-ntorc pe partea cealaltă, în aşteptarea unui binemeritat ceas care sună pentru mine abia la 8. Copiii dorm, cu vastă bunăvoinţă, până la 8 şi zece. Cafea, lăptic, cornflakes, pupături. Pe drum, mame evreice cu perucă şi ciorapi negri îşi iau la revedere de la copiii frumos îmbrăcaţi şi cu ghiozdanele în spate. Fisa pică: copiii ăştia n-au vacanţă de Paşte, deci ai mei se vor putea juca în parc fără să aştepte o juma’ de oră la leagăn! – telefon acasă pentru a anunţa descoperirea. În tramvai, pe scaunul lângă care mă bălăngăn de o bară, un domn la patru acele casual moştenite din imaginea anilor 70, cu bărbiţă intelectuală scurtă şi pantaloni de doc bej, citeşte o versiune de buzunar a Coranului în patru limbi. În tren, citesc ziarul – lung interviu cu un naţionalist flamand care spune că totul e o problemă de lipsă de comunicare şi că ambele părţi ale conflictului fl/val operează cu imagini eronate despre cealaltă parte. Aleluia! În culoarul de la metroul bruxelez, un cerşetor cu vioară îl învaţă pe alt cerşetor cu vioară acordurile Habanerei. La capătul celălalt al călătoriei, negustorul grec din staţia de metrou îmi vinde cu un zâmbet plin un burec cu brânză sărată – ştie că îmi vinde copilărie la pachet. Ajunsă la muncă, îmi pun cafeaua pe birou şi muntele de treabă care trebuie rezolvat până la două pare floare la ureche, atâta de floare la ureche că mă apuc întâi să scriu despre dimineaţa asta.
Concluzia – Suficiente ore de somn şi o rază de soare schimbă total percepţiile despre lume…

potop e-napoi şi-nainte

Eu nu mă mai duc azi acasă. Deşi şi acolo unde stau normalitatea e departe, deşi te umfli şi aici de furie împotriva serviciilor mizerabile (unele), împotriva aberaţiei de dialog politic, împotriva răutăţilor oamenilor mici (care, nu vă faceţi griji, sunt la fel pe toate meridianele), scăldarea zilnică în oceanul de neputinţă şi de indignare de când eram încă „acasă” mi-a ieşit din rutină şi carapacea de desensibilizare mi s-a cam înmuiat. De aceea, cu atât mai mare mi-e oroarea de fiecare dată când mă ciocnesc de tâmpenia monumentală din ţară, cu uriaşa capacitate de a-ţi face rău definitiv cu mâna proprie, din pricină că nu poţi să vezi mai departe de ziua de mâine şi de interesul tău minuscul sau majuscul. Incapacitatea guvernantului român de a se gândi la termenul lung, de a vedea cum se scumpeşte la tărâţe şi se ieftineşte la făină mă umple de o disperare profundă, de o frustrare care se-nrudeşte cu cea jihadică. Nu pot să schimb nimic, nici de aici, dar nici dacă aş fi fost acolo. Nu cred că m-aş fi legat cu lanţ de peretele halei Matache ca să n-o dărâme. Nu pot nimic – decât să nu mă mai duc. Jaful ăsta la drumul mare de ţară, în pofida unei societăţi civile splendide intelectual, dar lipsite de bicepşi, nu mai e, mai deloc, ţara mea. Fiindcă nu poţi da vina pe Ceaşcă la nesfârşit – atunci când, în libertate, îţi distrugi în continuare istoria în numele orgoliului de tip berlusconian şi a unui progres pus de-a curmezişul oricărei noţiuni de progres existente în lumea care gândeşte pe un orizont mai întins decât şpaga de mâine. Şi ştiu că nu mai am niciun drept la cuvânt fiindcă am ales să nu mai „mănânc salam cu soia”. Că lipsa mea de „contact cu realitatea de pe teren” îmi face vocea irelevantă, fiindcă nu mai sunt nici măcar „parte interesată”. Şi totuşi, trebuie să zbier undeva că haosul instituţional românesc, în care toată lumea ţine răspunzătoare pentru orice decizie un „ei” impersonal şi nimeni nu coseşte dincolo de parcela proprie, mi se pare cauza principală a lipsei absolute de profesionalism cu care se face orice la nivel politic în ţara aia. Că de fapt, 20şi de ani mai târziu, lumea românească funcţionează exact ca în timpul revoluţiei: toţi cei cu o puşcă trag în toţi ceilalţi cu o puşcă, toate strategiile sunt gândite de azi până miercuri când vine altcineva cu o puşcă şi toate programele sunt întrerupte imediat după ce au demarat, de către noii instituiţi, care au ca obiectiv să ucidă capra vecinului, din lipsă de