despre spaimă

Cătălin nu este al meu să-l scriu. Dar dacă n-o fac eu, n-o va face nimeni. Aceasta este o colivă narativă.

 

L-am cunoscut pe Cătălin în 2002, era în pachetul de oameni și întâmplări care mi l-a adus pe bărbatu-meu. Era un tip cu doar vreo câțiva ani mai mare decât mine, dar arăta bătrân. Ochelarist, deșirat, cu coadă slinoasă și cu dinții ferfeniță, amicii lui îi spuneau drăgăstos fie „Spaimă”, fie „Baba”. El era cel care-i plimbase pe viitorul meu soț și pe prietenul lui prin tot Bucureștiul, pe 40 de grade și-, din muzeu în muzeu și din biserică în biserică, cu mantra „Let’s go to join”, căci engleza lui provenea exclusiv din chaturi și jocuri pe calculator, și-și tradusese „join” prin „a intra”.

Poveștile spun că pe Cătălin îl lăsase mama lui după divorț la bunica, ea cărându-se fie în alt oraș, fie în altă țară… nici nu știu, cred că și o scară mai departe să fi fost n-ar fi schimbat nimic. Bunica și cu Cătălin avuseseră o vreme grijă unul de altul, cât să fi ajuns cândva să-și dea bacul, dar pe urmă sărăcia înghițise totul. La vremea la care l-am cunoscut eu, Cătălin lucra slujbe mizerabil plătite și-și petrecea tot restul timpului în maghernița din cartier în care toată gașca titanistă juca counterstrike. Era foarte bun la counterstrike. Era, în general, un băiat isteț. Omul meu, tare stângist în concepții, l-a întrebat ce-i trebuie ce-l mai tare ca să-i crească calitatea vieții. Cătălin a spus că el crede că dacă și-ar drege dinții ar avea mai mare încredere când se duce la interviuri și ar fi mai puțin respingător fetelor. Așa se face că în vara aia am primit o sumă care pentru mine însămi era astronomică și instrucțiuni precise să-l duc pe Cătălin la dentista mea. Cu toată bunăvoința dentistei, băiatul a luat-o la goană în cursul celei de-a doua ședințe, susținând că sigur vrea să-l omoare.

Până în Crăciunul aceluiași an, spre surpriza tuturor, Cătălin avea o iubită. De-a unșpea, că ăsta era modelul de la bloc, frumoasă ocnă, isteață cât cuprinde, te uitai și nu pricepeai. Înflorise tot, ți-era mai mare dragul. Vara următoare am fost într-o uriașă gașcă în deltă. Cătălin în continuare cu iubita, cu care se cam ciondănea, ce-i drept, dar orișicât. Nu fusese niciodată până la un asemenea capăt de lume, îi străluceau ochii și dădea la pește non stop. Asta când nu ținea teorii. Sau în timp ce. Pe urmă noi ne-am dus într-ale noastre și s-au redus contactele cu „băncuța” din Titan, cu excepția prietenului principal. Ni s-au dat rapoarte regulate. Printre primele se zvonea că după despărțirea de ex-liceană, Cătălin s-a apucat de droguri. Neprecizat ce, de unde, cu ce bani. După vreun an, reieșea că diazepam cu nu-mai-știu-ce, că pensia bunicii, că nu mai are job. Bunica l-a dat afară, în disperare de cauză, și Cătălin s-a fâțâit o vreme din amic în amic, pentru a se aciua în cele din urmă, cu niște pături și chiloți de schimb, în cabina liftului din scara lui. Prietenii îi aduceau de mîncare, îi mai spălau lucrurile și îi cumpărau salamul ciordit din supermarket, alegând între răul mic al încurajării ciorditului și răul mare al foametei. Prietenul care ne povestea toate astea l-a dus la reabilitare, pe banii lui, dar s-a dovedit după vreo două săptămâni că fugise din clinică. Împrumuturi la băieți nasoi pentru doza crescută de ce-o fi luat el. Furat tot mai masiv ca să nu i se rupă picioarele drept consecință. 2012 – prins de poliție. Arestat preventiv, eliberat pe cauțiune, proces pe rol. La începutul lui 2013 se dă sentința – vreo șase luni de închisoare, delicte relativ minore. Cătălin hotărăște că el nu face pușcărie nicio zi, în ciuda faptului că prietenii lui (uluitor, încă existenți) strânseseră bani de bilet de avion până la orice loc din lume fără tratat de extrădare cu România. Bea antigel. Moare a treia zi, la Urgențe.

Anul trecut am fost „to join” la locul de veci închiriat în pripă de băieții de la băncuță lângă mormanul de gunoi al cimitirului Străulești. Am pus o lumânare. Cine are nevoie de literatură când așa arată colivele?

Anunțuri

„Gicule să moară mama te iubesc”

Asta scria, pe vremea mea, pe fundul patului de sus dintr-un pat suprapus de la Poiana Izvoarelor. Între timp l-o fi rupt careva sau o fi scris deasupra altceva.

Gicu l-a chemat, din acest unic motiv, pe primul meu motan, cules de pe stradă cu Scătă, a cărui ură reciprocă profundă cu colega mea de apartament de pe atunci, bunică-mea, a dus la mulţi pantofi de-ai ei mirositori a amoniac şi la abandonat pisic pe stradă 4 luni mai târziu cu lacrimi în ochi şi vinovăţie cât maidanul de destinaţie – de către subsemnata. Între timp sunt doar mai căpoasă şi pisica mea are doar mai mult loc să nu le stea în drum colegilor de casă.

În călindar la ortodocşi scrie azi că trebuie sărbătorit Gicu cel ucigător de balaur. Gicu al nostru, Gicu cel adevărat, cel de la care ştiu că coacăzele sunt bune de vin, că căpşunile cresc de adevăratelea în noroi, că apa se scoate din puţ la marginea Bucureştiului cea acum suburbanizată, că, dacă sunt făcute în Macondo, toate fotografiile din copilărie şi preadolescenţă pot transmite mirosuri şi luciri de seninătate beată şi că pielea de copil muiată în zeamă de vişină nu iese la spălat de pe filmul memoriei, Gicu cel cu coamă albă de Fuhur, îşi priveşte de undeva nepoţii – că noi, nepoţii de împrumut, îi uitasem urma de când începuse să vorbească politimposibilităţi logice şi paranormalgomănii. Azi mi-e a pomenit. Să-ţi fie bine în Nirvana, nea Gicule!

în loc de lumânare

Ieşi în stradă, în soarele ameţitor pe care-l lăsase să-şi facă mendrele Sfântul Ilie. Îşi puse o pălărie de pai cu boruri uriaşe peste coada lungă şi subţire, de culoarea mierii, şi ochelarii de soare de vedetă de cinema. Rochia lungă şi subţire i se lipea fără chef de picioare, în lipsa prăfoasă de vânt a Bucureştiului, iar pe spate materialul se fleşcăise instantaneu la atingerea cu rucsacul plin. Dar nu conta asta – drumul prin vipie avea să se termine iute, se întâlnea la gară cu Andrei, Diana şi Ileana, foştii ei colegi din grupa de la actorie, înarmaţi cu corturi şi chitară. Plecau, cadou de ziua ei, la mare, deşi peste o săptămână doi din ei trebuiau să fie la un festival şi pe urmă ea avea atâtea de făcut… Dar 24 de ani trebuie sărbătorit cum se cade, la vârsta asta maică-sa făcea deja primul copil, în fond.
Trenul plecă cu întârzierea de jumătate de oră a tihnei lui iulie, cu gaşca veselă aşezată, hipiot, pe bagaje, într-un capăt de vagon. În dreptul blocului bunicii, scoase capul pe geam şi flutură, cu un gest dramatic, cu pălăria. De pe fereastra cu canaturi mâncate se vedea vag o pată albă mişcându-se pe o fereastră de tren. Sfântul Ilie trimise norii-bocitoare să răcorească oraşul.

în amintirea Mariei, care nu m-a mai vizitat demult în vis, 19/20.07.1987