ce ţi-a fost pus în leagăn

Printre temele weekendului care a trecut, recurenţa absolută a fost detestata sintagmă „a-ţi depăşi condiţia”, pe care o bună parte dintre noi n-o mai auziseră de ani buni. Utilizatoarea ei de foarte mare bună-credinţă (care nu ştia când a deschis gura ce va declanşa 🙂 ) plecase din România, la vârstă adultă, în 1990, aşa că nu fusese martora decesului oficial al conceptului – pe care nici noi, cele plecate mai târziu, nu-l puteam situa nicăieri în timp – ştiam doar că nu se mai spune aşa. Şi că-l resimţim ca „offensive”.

Amuzant mi se pare, gîndindu-mă acum, că un concept atât de profund burghez supravieţuise cu atâta încăpăţânare în comunism. În comunism nu se presupunea ideologic că toată lumea e egală şi că toată lumea dispune de toate şansele? Atunci cum să postulezi o condiţionare strictă a omului de către condiţia/originea lui socială, astfel încât să-l poţi felicita pentru faptul că a depăşit-o? Sigur, mi-e limpede că, în practică, lumea orăşenească a României nu funcţiona după principiile ideologice oficiale şi că fiecare avea propriile ierarhii mentale ale aristocraţilor, pălmaşilor şi middenstand-ului local. Îmi aduc încă la fel de bine aminte aberantele expresii tip „şi-a lăsat opincile la marginea Bucureştiului”, pe care acum le găsesc la fel de inacceptabile. Dar cum de, în ciuda schimbării retoricii oficiale de după război, societatea a putut să-şi continue cu atâta seninătate cursul mental firesc în domeniul ăsta şi cum de, după ’90, această imagine a lumii a fost abolită mental cu desăvârşire, fiind înlocuită, pentru o parte a generaţiei mele, cu iluzia perfect întreţinută a sărăciei meritocratice, care are şansa de a „be all that you can be”, iar pentru alta, cu parvenitismul înfumurat care-şi şterge cu buretele orice fel de origine, mi se pare de neînţeles. Cred că am nevoie de o discuţie lungă cu adoratul meu prof de istorie din liceu ca să mă lămuresc, deşi mă îndoiesc că a obţinut deja atâta perspectivă.

Întrebarea mea este acum – dincolo de conotaţia vetustă a expresiei, oare schimbarea de mentalitate e chiar atât de profundă pe cât am resimţit-o noi? Oare chiar „trasabilitatea” oamenilor e mai puţin importantă, gândim noi aşa de democratic încât fiecare e, în principiu, judecat exclusiv pentru meritele lui (dar fără a se lua în calcul diferenţele dintre cei care au făcut salturi uriaşe prin eforturile proprii pentru a ajunge la un anumit statut social şi cei care au făcut numai un pas)? Şi dacă da, în cazul puhoaielor de mormane de bani ca surse de statut social, e oare „democratic” că lăsăm de o parte trasabilitatea? Şi, oricum, nu ne legăm singuri la ochi atunci când pretindem că suntem independenţi de contextul nostru, cel puţin din punct de vedere social?

Poate cine ştie, dezbaterea noastră prelungită de vineri, sâmbătă şi duminică o fi fost doar rezultatul neînţelegerii şi unor definiţii diferite ale perinilor cu care ne-am bătut. Dar poate se mai bat şi alţii cu ele. Orişicât, sunt încântată să fi descoperit moartea unei sintagme. Pe care am înlocuit-o împreună, ad hoc, cu „a realiza mai mult decât ţi-a fost pus în leagăn”. Pândesc alte sugestii…

Anunțuri

bunicii

E seară, e aprins numai lampadarul cu pălărie de rafie care face dungi pe tavan. Şed, cred, pe bibliotecă, fiindcă mă uit la mama şi la bunică-mea pe canapea şi pe partea mea de cameră mai e cineva care ascultă relatarea. Se vorbeşte cu voce conspirativă, aproape şoptit, deşi mama e atât de entuziasmată de ceea ce povesteşte că gesticulează intens şi te-ai aştepta să vorbească cu vocea ei de spus bancuri, de toate culorile curcubeului. Dar de-acum sunt mare, ştiu clar că anumite lucruri se spun cu glas mic sau se tac – aşa cum nu scrii niciodată în temele de şcoală cuvântul Dumnezeu şi cum nu cânţi pe scări Yankee Doodle, deşi e şi genericul unui serial de la televizor cu revoluţia americană – părinţii cuiva ar putea să creadă că e cortina de la Vocea Americii. Din toată povestea mamei, mă impresionează cel mai mult fragmentul despre Teodora, care e cu vreo doi ani mai mică decât mine şi care, în relatare, la vederea şiroiului de muncitori de la Steagu Roşu care se scurg pe bulevard, îi spune lui taică-său „Tata, revoluţie!”. Şi eu mă-ntreb, destul de şocată – de unde ştie ea cuvântul revoluţie? Sau oare se-ntreabă mama în timp ce povesteşte şi mie mi se pare o întrebare de bun simţ? Cert e că asimilez imagini despre CC şi portrete ale lui Ceauşescu aruncate de la geam, văd demonstraţia în faţa ochilor, pricep că alor mei le e frică, dar că le-a încolţit o speranţă şi aud o voce masculină cu un ton îngrijorat: „Acum eşti mare, trebuie să înţelegi că ce vorbim aici e pentru oameni mari şi că nu e cazul să spui nimănui ce ai auzit.” Să fi fost Marcel? Să fi fost Gicu? Tind să cred că era Marcel. Dar cei doi mi se amestecă adesea în amintirile de copil din casă – dincolo de pereţii apartamentului, e floare la ureche să-i deosebesc.

Poate că rădăcinile sunt de găsit în „casa cu şapte fete” din timpul războiului şi în crescutul în bună parte fără tată. Poate că motivele au de-a face cu dezamăgirile ei amoroase reale sau cu cele fabricate în slujba personajului ei sacrificial, pe care-l adoptase de foarte tânără şi de care nu s-a dezbărat până târziu… Poate că nici nu e adevărat diagnosticul meu, ci e ce am citit eu în cartea vieţii noastre comune. Doar tata părea să simtă ce-mi creştea mie în suflet şi mai boscorodea câteodată, la taclalele noastre pe canapea „Ce naiba să crezi şi tu, dacă creşti aşa, printre babe?”. Senzaţia e, deci, că am supt de la bunica, cu paiul acela greu de decelat cu care preiei convingeri şi comportamente fără să te prinzi, un sâmbure de misandrie implicită, dar fundamentală. Cel ilustrat de observaţii neimportante, de tipul „Şi zici că miroase urât la ei acasă? Ce să-i faci, mamă, miroase a bărbat.”

Mirosul de bărbat era, în copilărie, profund deosebit de spaţiul nostru vital. De fapt, erau două mirosuri distincte. Unul, cel de bine, consta din combinaţia de stofă de uniformă, aftershave şi fum de ţigară adânc pătruns în pori, mirosul de tata adică. Care era aproximat în asemenea măsură în vizita periodică a poştaşului, că prima oară am ţâşnit de la mine din cameră şi am înlemnit în faţa omului străin care mirosea a tata-al meu. Celălalt miros, cu efect mai mult sau mai puţin contrar, era al bunicilor mei de duminică, nenea Marcel şi nenea Gicu. Amândoi ducând o viaţă de holtei bătrân (deşi cândva însuraţi şi cu copii şi nepoţi mari), pe lângă ţepii cumpliţi pe care trebuia să depui o pupătură, bunicii de duminică veneau în casă cu un iz de lână umedă, de motorină şi de om străin.

În timpul meu cu bunica, tataia era aproape invizibil. Până la naşterea soră-mi, parcă mai apărea din când în când şi ştiu că mergeam la el acasă, despre care, în afara scării de bloc exacte, nu-mi mai aduc aminte nimic. Pe urmă mi s-a rupt orice film cu el. Bunicul din partea tatei se prăpădise când aveam o săptămână, dând zăpada în faţa scării de bloc unde aveam să trăiesc, mai târziu, cei trei ani ai libertăţii mele absolute. Iar în viaţa bunicii nu mai existau bărbaţi dinaintea „erei noastre”. Deşi erau, în practică, destul de necesari, bunica refuzând întotdeauna cu încăpăţânare să înveţe orice fel de chestie tehnică şi rezolvând absolut orice, de la spartul sâmburilor de caisă până la bătutul cuielor, de la deschisul conservelor albastre de pate până la deblocarea uşilor de la balcon şi de la pusul plaselor împotriva ţânţarilor până la extrasul obiectelor căzute după canapea, cu un instrument unic – o toporişcă. În afară de bărbaţii pe bani (ca nea Florică de la blocul F, instalatorul bun la toate), bărbaţii toleraţi erau cei dragi, dar care, prin natura relaţiei, nu necesitau prea multă întreţinere. Nenea Marcel (Ciuli, cum îi zicea bunica) era văr primar cu ea şi deci unchiul meu îndepărtat. Unchiul Viorel (care acum în amintirea ei e mult mai prezent decât în a mea), îi era nepot şi aproape îl crescuse ea. Nenea Gicu era un prieten din tinereţe, nu mi-e deloc limpede cum se cunoscuseră şi cum de rămăseseră atâta timp în relaţii, presupun, niciodată cu vreo urmă de tentă de altă natură. În vremea mea, Marcel şi Gicu erau centrali.

„Ştii pe cine iubea el cel mai mult?” mă întreabă vocea tremurată a bunicii la telefon. Pe soră-mea o adora Marcel. De când se născuse ea, Marcel avea veşnic drăgălăşenii, cadouri, venea mult mai des, parcă apariţia unui pui nou îi dăduse avântul unui nou început. De când apăruse soră-mea, Marcel îşi reluase şi legăturile cu ceilalţi nepoţi, o ducea pe Magda la şcoala de muzică, se ducea mai des la Constanţa, ba chiar, în ’90, m-a luat şi pe mine câteva zile să stau cu Irina lui mică în viluţa cochetă a soţiei lui pe care până atunci n-o văzusem niciodată (şi care făcea, bleah, mâncare de bame). Strângerea relaţiilor (care pe mine mă lăsa destul de indiferentă în general) a avut drept consecinţă şi bicicleta, pe care Marcel a construit-o pentru mine din bucăţi luate din talcioc şi a vopsit-o kaki. M-a învăţat să merg pe ea pe Kiseleff, care era închisă temporar pentru asfaltare şi pe un sens era deja gata. Ştiu încă exact cu ce eram îmbrăcată în ziua cu pricina, trebuie să fi fost o mare cucerire… Deşi ştiu exact şi ce aveam pe mine în ziua când mi-a făcut-o cadou virtual, fiindcă terminasem clasa a patra – doar că nu era încă gata. Şi mai ţin minte şi ce aveam pe mine în ziua când am mers cu el până în fundătura de pe Veronica Micle şi am pus o frână cam bruscă, zburând peste ghidon cu nasul într-o grămadă de pietriş. Probabil că bicicleta era importantă.
Tot cu soră-mea mergeam şi la nenea Gicu. Nici nu-mi aduc aminte de drumuri la Băneasa, la căsuţa lui de pe o străduţă desfundată, ascunsă în spatele unei devălmăşii de buxuşi cât un stat de om, dinainte să fi apărut soră-mea. Dar de când se ivise ea, sunt serii întregi de fotografii care ne arată sub bolta lui de vie (din care chiar făcea vin), culegând căpşuni, jucându-ne cu caprele de prin vecinătate, prostindu-ne în toate formele de căţărături şi gimnastici, cu sau fără sprijinul copacilor, pozând tout court, în rochiţe de toate culorile, în treninguri ţipătoare, cu fructe şi flori… Gicu ne punea la dispoziţie curtea pe care n-o avusesem niciodată cu adevărat (deluşorul cu pruni din Prund se pune, pentru mine, doar parţial, iar pentru soră-mea, doar ca fundal pentru pozele de bebe scos să moţăie la soare) şi se bucura de noi ca de nişte nepoate de împrumut. O bună vreme am mers la el cu bunica, sau chiar cu familia extinsă. Ultima dată, însă, am fost numai noi două, la cules de vişine. Eu mă cocoţasem în copac şi stabilisem cu Gicu că pentru ea e încă prea periculos. Aşa că ea ţinea găleata şi eu aruncam. Nu ştiu dacă am strâns de vreo dulceaţă, sau dacă se mai putea face dulceaţă din ce am strâns noi. Mi-o aduc aminte doar pe ea, pictată în roşu din cap până-n picioare cu zeamă şi hlizindu-se de la o ureche la alta. Poze n-am făcut atunci…

Ce-i face pe bunicii mei circumstanţiali aşa de asemănători unul cu celălalt (dar nu neapărat şi reciproc toleranţi) este, cred – dincolo de vârstele similare, pleata perfect albă şi înfoiată (uşor vâlvoi la unul, perfect pieptănată spre spate la celălalt), vieţuitul de unul singur şi meşteritul la câte o vechitură (un Trabant pentru Marcel, cu care am şi mers în două vacanţe, o Dacie verde pentru Gicu, pe care n-am văzut-o niciodată afară din curte) – sâmburele smintelii. Pe vremea copilăriei mele, erau perfect inofensivi, sau cel puţin, nu ţi-i puteai imagina pe niciunul făcând rău fie şi unei muşte. Dar legenda zicea că amândoi au fost, la câte un moment al vieţii lor, duşi la spitalul de nebuni. Despre Marcel ştiu două poveşti. Prima e despre un sărit de pe fix de sursă morală – inginer constructor fiind el, de fapt, pare-mi-se, specializat în inginerie civilă, se povestea că a construit o bună parte a hotelurilor de pe litoral. Până-ntr-o zi, când a descoperit că de pe şantier se furase o cantitate semnificativă de ciment în timpul construcţiei. Bătrânii noştri ziceau că, o vreme, s-a dus în fiecare zi şi-a stat pe un colţ de stradă, să păzească hotelul cu pricina să nu cadă. Cam pe-atunci trebuie că s-a şi despărţit de nevasta lui, de care nu a divorţat de altfel niciodată şi cu care se împăcase oarecum în ultimii ani de viaţă, după 25 de ani.
A doua poveste spune că, pe vremea când sora lui, Alice, îl înscrisese pentru a doua oară la Politehnică (prima oară nu-şi dăduse examenul de stat, ori de loază, ori fiindcă nu era musai, nu ştiu, doar că de prin 60-şi-ceva a devenit din nou obligatoriu ca studiile să corespundă nivelului de calificare la care lucrai, aşa că unchiu-meu a mai făcut o dată Politehnica), la Timişoara, Ciuli era să mai înnebunească odată. Susţinea că i se plimbă şerpi prin corp, avea tot soiul de senzaţii stranii, nu se putea concentra, o luase razna… Un prieten de-al lui, dirijor, care ieşea prin străinătate cu corul, a povestit cazul lui Marcel ca fapt divers unui amic medic care stătea pe undeva prin Europa. Omului i-a picat o fisă şi i-a băgat amicului în buzunar o cutiuţă cu medicamente. Întors la Timişoara, dirijorul i-a propus lui Marcel leacul-minune pentru boala imaginară; Marcel, în disperare de cauză, l-a luat, şi a doua zi a evacuat vreo 7 metri de tenie (mă rog, în relatarea originală nu se mai ştie câţi metri erau, ieri, la telefon, deveniseră şapte). Ăla dr House, medicul din ţări străine…

Gicu era şi el inginer, dacă nu mă înşel, de amenajarea teritoriului şi silvicultură. Sau oare agronom? Despre nebunia lui nu se povestea mai pe şleau, ceea ce mă face să cred că ar putea avea ceva de-a face şi cu politica, nu numai cu familia (deşi sursa oficială – bunică-mea – susţinea că s-a smintit din cauza nevestei). O delicioasă, dar tristă ebauche îl plasează, în halat de molton, ieşit din spital pe cont propriu, cu privirea oarecum rătăcită, la poartă la Sf. Sava, când fiul său cel mare ieşea de la admitere sau de la bac. Relatarea îi aparţine bunicii, care mersese, împreună cu mama (cu un an mai mică şi deci solidară) să ia băiatul de la examen. Gicu cică era mândru nevoie-mare.

În halat nu i-am văzut niciodată, pe niciunul. Spre deosebire de Gicu, care ne chema la el mai curând decât ieşea el însuşi „în oraş”, la Marcel nu fusesem niciodată. Ştiam adresa, ştiam pe dinafară interiorul Trabantului (de a cărui oglindă, post-90, atârna Ciao), i-aş fi recunoscut oriunde bicicleta (nu că erau aşa de multe pe stradă şi, oricum, când eram mică de tot, obiectele funcţionau pars pro toto, orice bicicletă semnala vecinătatea lui Marcel şi orice sunet de elicopter însemna că a venit tata să mă ia – deşi tata numai proiecta elicoptere). Dar în garsoniera de pe Veronica Micle n-am intrat decât în ziua înmormântării lui nenea Marcel, cu senzaţia acută că e o blasfemie să ne adunăm acolo, dacă el nu ne chemase niciodată. Printre smiorcăieli de nas, Lula, nevastă-sa, povestea câte cutii cu ciurucuri a trebui să arunce numai ca să încăpem în sufrageria minusculă – cutiile pline ochi cu şuruburi, garnituri, plastice, bucăţele de mecanisme luate din târg, din care urma să mai meşterească vreo trăsnaie…

Gicu era sufletul tuturor Crăciunurilor. Cu un glas de o căldură ireală, făcea de unul singur vocea a doua pentru orice colind, aşa că totul suna, pentru urechile mele, semi-profesionist. Asta-l făcea deja indispensabil. Marcel, în schimb, era acolo pentru toate mărunţişurile de peste an: siguranţe, obertainere, bicicleta, plus, înainte, pentru stat cu schimbul la cozi pentru una-alta. Marcel era mai ciufut decât omologul lui de la pădure, cu ciufuţenia aia de Walter Matthau, care-ţi impune să crezi că dedesubtul ei se ascunde un iepure de pluş. Numai că, pentru că era la îndemână, nu-l preţuiam pe deplin. Poate dacă ar fi cântat…

În ’90, împărţeam cu soră-mea bancheta din spate a Trabantului tot drumul până la mare, chiţăind, ciondănindu-ne şi, probabil, oprindu-l din când în când pe Marcel ca să dau eu la raţe. Mirosul de benzină din colivia de carton presat era aproape halucinogen. Oare Trabantul putea avea radio??? Sau e doar conversaţia dintre mama şi Marcel pe fundalul amintirii mele, despre Piaţa Universităţii…? Că e important să se termine şi să fie ordine… că e important ca lucrurile să se schimbe definitiv… ceea ce îmi amintesc e mai degrabă tensiunea crescândă, cam prin dreptul lui Eforie Nord, şi cât de tare speram să nu se certe, mai era aşa de puţin până la mare. Toată lumea se certa din politică la vremea aceea. Părea de fiecare dată ireparabil. Adesea şi era.

Gândirea politică a lui Gicu de după ce s-a dat drumul la robinetul politic oficial era de neurmărit. Pozele pe care le avem acasă de la Revoluţie, el le-a făcut, umblând razna pe străzi în zilele acum nesfârşit evocate de generaţiile dintre a mea şi a mamei. Intrase în casă cu un entuziasm nebun, aproape gâfâind, să povestească ce-a văzut prin oraş. Doar câţiva ani mai târziu, aiura că Partidul a făcut şi-a dres şi că tuturor le era mai bine. Nu ştiu exact încotro duceau raţionamentele, că bunică-mea i-o tăia scurt de cum dădea în politic, probabil din aceeaşi spaimă de ceartă. Dar era cineva cu o voinţă şi o putere de concentrare ieşite din comun, făcându-şi ordine în nebunie prin yoga practicată cu o consecvenţă şi credinţă rară, care l-a ţinut într-o formă fizică splendidă până la adânci bătrâneţi. E drept că graniţa dintre concentrarea pe pozitiv şi cititul tuturor şarlataniilor bivolesciene publicate în România nouăzecistă era inexistentă pentru el – dar chiar şi-aşa, mi se părea o persoană admirabilă pentru voinţa care-l ţinea sănătos, nevăzînd similitudinea desăvârşită a tipului de voinţă, cu semn contrar, la bunica…

Marcel era tare mândru. Îmi dăduse să-mi pun în picioare nişte bocanci de-ai lui vechi cumplit de grei (purta el însuşi 40), deşi afară era soare cât cuprinde şi aveam pe mine, de rest, un şort şi un tricou (ba chiar, în buzunar, sutienul de la costumul de baie). „Să le povesteşti nepoţilor tăi”, zicea, „că ai urcat prima oară pe munte cu unchiul tău care împlinise 70 de ani.” Şi nu urcat oricum. De la Economat, de unde mă luase, urcasem întâi fără prea mari probleme pe cimentul pârtiei de bob, în loc s-o luăm pe vreunul din traseele marcate. Obiectivul era cota 1400, te miri ce şi mai nimic, la o privire ulterioară. Dar căposul de Marcel inventase un „traseu” – pieptiş pe sub linia telecabinei. E adevărat, cel mai scurt drum între două puncte e linia dreaptă. Nu ne-am dat duhul niciunul din noi – eu fiindcă aveam 12 ani, el fiindcă avea o condiţie excelentă pentru vârsta lui – şi voinţă. În schimb am mâncat o grămadă de fragi, pe drumul neumblat de nimeni. Şi ne-am întors, după o îngheţată-premiu la cotă, pe şoseaua aşternută acolo pentru fraieri. Oare cu nepoata lui adevărată a urcat munţi? Oare la 70 de ani am să-mi duc nepoţii pe sub linia telecabinei la cules de fragi?

Copiii lui Gicu stăteau în Olanda. Aveau neveste pe care le chema cu M şi copii extrem de blonzi, cu nume foarte exotice (care acum chiar îmi plac) sau foarte neaoşe (despre care te întrebai cum le pot rosti străinii). Când eram printr-a şaptea, una dintre neveste şi-a schimbat toată garderoba, poate după o naştere, fiindcă în taliile de viespe ale fustelor n-am încăput decât până prin facultate. Am trăit vreo şase-şapte ani în hainele de la ea, îmbinate cu cadourile de la cealaltă prietenă a bunicii, Tina, din Elveţia. Gicu se ducea la copiii lui parcă şi înainte, deşi bănuiesc că era greu. Într-una din dăţi (să fi fost oare totuşi singura?), povestea cum a decurs oprirea în Elveţia, la Tina. În mijlocul foamei de la sfârşitul anilor ’80, Tina îl întrebase, plină de solicitudine: „Ce să-ţi fac de mâncare?” şi el, pe negândite, răspunsese sincer: „Mi-e poftă de o friptură în sânge!” Cât de meschină i se păruse figura Tinei – care îi făcuse, de jenă, friptura… Şi abia apoi, plimbându-se singur pe străzile Badenului şi văzând preţurile din magazine, pricepuse că, din pensia ei de azilant, din care trimitea mâncare şi haine din second unei liote de neamuri şi prieteni (printre care şi nouă), o friptură trebuie să fi reprezentat mâncarea ei pe trei zile… Sau în orice caz, mai bine de două cutii de Milupa, din care creştea soră-mea pe vremea când Similac era un nume de contrabandă şi laptele praf de la dispensar era pe raţie.

Fotografiile cele din urmă sunt odioase. Fiindcă tot ce făcuse mama trebuie replicat în detaliu, căci trăiesc, circumstanţial, în pantofii ei, şi fiindcă pozele ei de când împlinise 16 ani mă veghează în camera-cotineaţă, frumoase ca pozele de fotograf din vremuri mai vechi decât cele în care fuseseră făcute, îmi dorisem mult o „sesiune foto” la 16 ani. Cu ideea fixă că, dacă e să fiu cândva frumoasă, atunci e unica şansă. Simulacrul faptului că le face Gicu şi nu cineva profesionist e deja o dezamăgire, dar, pe de altă parte, Gicu e un maestru – atunci când are grădină. Încercând cele mai colorate pulovere, cu bretonul rebel al tatei lipit strâmb pe frunte, cu pielea de iarnă, pozele mă arată prostită, hlizită şi neadevărată, pe bună dreptate. Şi mârâi printre dinţi (că doar It’s my party…) când Uca ţopăie de nerăbdare să pozeze şi ea, înfăşurându-şi un fular roşu, pentru contrast, între bluziţa albă şi faţa de hârtie, proaspăt ieşită din spital. Mult mai naturală, fotografia ei cu zâmbet larg şi nesfârşit de trist, e cea la care nu pot să mă uit niciodată, deşi o pot desena din memorie.

Când s-a dus, i-a luat şi pe ei. Pe Marcel două luni mai târziu, de-adevăratelea. O embolie, ca şi soră-sa – familia bunicii, cu sângele lor care numai apă nu se face… Ai mei repetă încă mantra „a iubit-o aşa de mult, că s-a dus primul”. Pe Gicu, doar simbolic – faptul că n-am mai fost în stare să mergem vreodată la el a diluat relaţia încetul cu încetul. O vreme am ştiut că vin băieţii pe la el, că transformă casa din Băneasa – ce sens ar mai avea să mergi undeva unde n-a mai rămas nimic din lumea amintirii tale. Acum nici nu ştiu, de fapt, dacă mai trăieşte. Bunicii ei de duminică au fost, colateral, şi ai mei.

Împiciorongarea

Alisa era cuminte. Ceea ce îşi dorea cel mai mult de tot era să se oprească din crescut şi să fie copil pentru totdeauna (funny cum lucrurile pe care şi le propun oamenii cel mai tare le ies întru totul pe dos – sau poate nu). Pe vremea când o fascinau în măsuri similare Alice pe disc, Peter Pan pe hârtie, Dorothy pe cărarea galbenă, Micul Prinţ în glasul mişcat al mamei, Arabella în fragmente la televizorul alb-negru, Nicolae Gărdescu (pardon, baronul Münchausen) şi, desigur, Julie Andrews în toate ipostazele ei cântăcioase, pe vremea aceea, deci, deşi toate erau văzute şi citite demult, Alisa nu se atinsese niciodată de Cireşarii. Nu se ştie cum, nu-i ieşiseră în drum. (Mai mult decât atât, spre ruşinea ei i-a citit abia în clasa a opta, împrumutaţi de la biblioteca şcolii şi lecturaţi cu febrilitate, dar fără interes profund, sub registrul uriaş în care, la masa de lucru, se prefăcea că rescrie a zecea oară comentariile la română pe care trebuia să le ştie pentru examen).

¤¤¤¤¤¤¤¤

Dar povestea noastră are loc mai devreme, în AD 1988-1989. Protagonista, sau iepurele alb al aventurilor Alisei din vacanţele acelui an a fost… să-i zicem Noemi. Noemi era cu vreo doi-trei ani mai mare decât ea, fan Cireşarii pe vremea când cuvântul fan nu intrase în limba română şi o copilă cu o energie debordantă. De fapt, parcă toţi copiii cu care intra în contact pe vremea aia (ai prietenilor de familie deci) aveau două caracteristici: erau mai mari şi erau mai întreprinzători (citeşte: făceau mult mai multe prostii) decât Alisa. De fapt, strategia Alisei de a se face plăcută era să fie previzibilă. Adică asculta. Zâmbea în poze şi nu pricepea copiii care se strâmbau ca să le facă în ciudă părinţilor. Şi nici pe stricătorii de castele de nisip nu-i înţelegea. Şi nici pe cei care rupeau păpuşi. Doar că asculta aşa de bine, că se ţinea precum un căţel de orice fiinţă care dădea dovadă de vreun strop de autoritate, şi deci şi de copiii cu pricina. Aşa se face că se trezi într-o zi de iarnă scriind cu Noemi mesaje de SOS prin zăpadă, în pădure, la cine mai ştie câţi kilometri de casa de pe deal din Schei, crezând-o pe cuvânt pe Cireşară că rătăcirea e irevocabilă, că părinţii urmează să le găsească în câteva zile după urmele din zăpadă şi că lătrăturile care se aud sunt lupi (panica Alisei crescând aici la cote destul de înalte). După asemenea alergătură şi spaimă (în fine, drumul spre casă se dovedise dezamăgitor de scurt), s-ar fi zis că seara fetele vor dormi duse, dar tatăl lui Noemi a venit să le tragă de urechi de vreo zece ori până pe la trei dimineaţa, de rău ce chicoteau în pat. Ca atare, a doua zi au fost pedepsite. Toţi oamenii mari s-au dus afară, iar fetele au rămas încuiate în casă. Când Noemi a propus evadarea pe geam cu ignorarea consecinţelor, argumentele Alisei faţă de o fiinţă „mai mare” şi deci prin definiţie cu un intelect superior au părut futile (că se udă, că o să le prindă, că o să le certe şi mai rău) – şi s-a dat dusă. Şi au existat consecinţe, fireşte.

¤¤¤¤¤

În vara următoare, familiile celor două fete au plecat tot împreună în concediu, într-o versiune care azi s-ar numi agroturistică, undeva în Argeş. Noemi nu ieşise din faza aventuroasă, în schimb dăduse peste ea o pubertate năzuroasă, s-a certat cu ai ei toată vacanţa. Dar puştoaicele, rareori însoţite de mezina de numai doi ani, bănănăiau pe coclauri întruna împreună, strângeau livresc „vreascuri” pentru focuri de tabără, făceau hărţi şi inventaseră un belşug toponimic pentru fiecare umbră de formă de relief. Şi la indigestii li se făcea de deochi. Pe lângă toate astea, ascultau de zor o casetă, sau poate două, cu Divertis şi Andrieş, la un casetofon a cărui provenienţă trebuie să fi fost mult mai relevantă pentru generaţia adultă. Alisa se cocoşa de râs la „1900-toamna”, pe când Noemi era constant nedumerită – că de ce e amuzant ce spun ăia. Perfect decupabil, în amintirea Alisei, e momentul când Noemi a încetat definitiv să fie mai mare. Cânta caseta „Astăzi iar, la telejurnal, astăzi iar…” şi Noemi boscorodea că „iar ascultăm prostia asta”. Şi aşa s-a născut greierele politic: „Păi ce nu înţelegi? E de râs fiindcă de fapt nu vezi caşcaval nicăieri!”.

Cam de-atunci, Alisa s-a împiciorongat – poate, cum zicea gazda, de la laptele proaspăt de vacă.