metateze

sbicuite e deja împământenit. I s-au alăturat casfandru şi pestacol.

Anunțuri

dezamăgitu-m-am

O zi de molfăit potenţiale logo-uri mi-a luat (dacă mă gândesc mai bine, la fel de mult cât cusutul de mână al fiecărei litere decupate din alt rest de material pe un tricou alb de care nu mi-era milă) ca să-mi amintesc ce scria, ce scrisesem pe tricoul din clasa a noua, pe care-l făcusem cu atâta dăruire. Mi-am scremut creierii, spunându-mi că e simptomatic că nu-mi mai amintesc, fiindcă nu erau cuvintele mele, de fapt. Am învârtit prin cap trăsnăi care începeau cu „no”, fiindcă părea cel mai plauzibil-adolescent, până, împotmolindu-mă în „no pasarán”, m-am prins că e o pistă falsă. Am trecut prin „people”, „any”, „whoever”, „what(ever)”, am înotat printr-un miraj constant al lui „e la marginea câmpului amintirii vizibile”, până când, la colţul străzii, mi-a picat fisa că am cusut la sfârşit un semn de întrebare. Şi pieptul de t-shirt uşor încreţit de cusăturile stângace s-a ivit limpede şi dezarmant de stupid. Zicea „Why be normal?”.

 

Cimpanzeea lui T.O. Bobe care a stârnit efortul de memorie cu tricoul ei cu „love a little, laugh a lot”, se poate întoarce liniştită pe partea cealaltă. Pielea de om nu e lipită neapărat mai tare, prostia de cimpanzeu din trecut e relativ egală cu cea din viitor…

<3 iarbă

De-aia de-adevăratelea, mă, nu de fumat! De-aia de au săpat-o iepurii în grădină în aşa hal că, deşi de iepuri am scăpat, „peluza” e cheală în mai multe locuri decât pot eu administra. Iarbă mică şi ţepos-molcuţă (după ce i-a retezat omu meu ambiţia de a deveni savană, pe drum către care o găsisem la întoarcerea din vacanţă). Iarbă de sigur 20 de soiuri diferite, câteodată vizibil alta de la un petic de grădină la altul. Iarbă care dă iama înspre straturile de flori, de unde, când mă apucă nevroza, o pigulesc cu rădăcini cu tot şi încerc să o mut cât mai neagresiv pe peticele de chelie. Iarbă care se toceşte sub leagăn ca în parcuri (şi pe care nu, nu o vom înlocui cu pavele de cauciuc!). Iarbă pe care a aterizat copilul cel mic după un salt impresionant pe deschizătura trampolinei, de am crezut că şi-a rupt gâtul, şi nici nu s-a zgâriat, deşi îi ieşeau dintre dinţi fire verzi. Iarbă chinuită de paşi zilnici, de când s-a mai dres vremea, de tăvălit de pisică, de umbra trampolinei şi de expansionismul păpădiilor. Dar în primul rând, iarbă care-ţi iese printre degetele picioarelor, oferind confortul absolut/libertatea absolută. Cred că n-o să mai pot trăi fără ea.

„E pufoasă, hă?” remarcă puica mică după ce s-a lăsat înduplecată să-şi lase pantofii înăuntru (hă, pentru necunoscători, e particula interogativ-solicitând confirmare pe care, vrând-nevrând, am importat-o cu toatele din olandeză definitiv – conform indicaţiilor bunicii ar trebui să zic „Poftim?” la fiecare sfârşit de propoziţie 🙂 ). „Mhmm, zic, gâdilă un pic la tălpi.” „Îţi plac.” – se hotărăşte ea (construcţiile astea cu dativul încă au prea multe acorduri şi nu le iese niciuneia niciunul/niciuna). „Pot şi fundul gol?” (pentru alţi necunoscători, potty-training). Şi se preumblă jumate nudistă, jumate textilistă, prin cei 50 de metri pătraţi de falsă pajişte cu păpădii. Se întoarce, îşi pune lăbuţa piciorului lângă a mea, şi piciorul grăieşte: „Mama picioruş? Sunt puiul picioruş!”.