vată de zahăr

Ceea ce acum câțiva ani părea de la sine înțeles, un mod de a vorbi din capul tău ca și cum gândurile s-ar naște acolo, desigur, hrănite de informații externe, dar cu un drept de proprietate asupră-le, mă lovește acum drept o impostură insuportabilă. Dau din cap citind articole în care oamenii își explică unii altora lucruri de bun simț în cuvinte de bun simț și îmi vine să le pun linkuri: aici tocmai i-ai povestit cuiva Durkheim, dincolo ai redescoperit McIntyre fără să știi asta, inventezi apa caldă, apa caldă!!! Pe măsură ce citesc și ascult compulsiv curs după curs, cărțoi după cărțoi, spoiala de cugetări pe care le putea produce cel care eram mai alaltăieri mă jenează din ce în ce mai tare – deși e evident că nu poți cuprinde tot ce se gândește, astfel încât să construiești cugetare fără să plagiezi involuntar, deși este limpede că regurgităm cu toții părți nemestecate din filosofii șchiop îmbinate și modele ale lumii imperfecte prin definiție, îndrăzneala să pui în cuvânt – fie și în vers vizând imediatețea – ceea ce au gândit alții cu siguranță mai bine, mai rotund, pare un hybris. Hybris față de ceea ce vei citi abia mâine, cu toate că poate că nu-ți va ieși în cale de-cititul decât pentru că ai formulat nevoia. Hybris față de cine vei fi mâine, deși poate că nu te vei putea schimba în episodul următor decât dacă îl narezi pe acela de față. Hybris față de cel care erai ieri, când îți puteai spune povestea și ea era coerentă cu sine însăși, și pe care, dacă recunoști că azi știi alte lucruri, îl trădezi la fel de acut.

Dacă ar fi să îi caut contururile, senzația prezenței în lumea gândurilor este, cu toate conotațiile panico-tactile, cea a unei pânze de păianjen uriașe, care nu te ține prizonier, ci te leagă de ipostazele altora, de gânduri care curg prin nodul tău te rețea, dar te dizolvă în cvasitotalitate ca individ care își imaginează că știe unde începe și unde se termină. Anulându-ți, cumva, din cauza asta, dreptul de a emite ca și cum ai avea un produs propriu, o gogoașă de mătase care să fie a ta.

Reclame

metapsihoză

 

senzația aceea

cauzată de creierul care caută să recupereze

un capăt de gând care a trecut razant

pe lângă cercul de lumină

proiectat de reflectorul atenției,

și schimbă traiectoria uzuală, de bondar molcom, a fasciculului de concentrare,

într-una febril-căutândă,

sărind din colț în colț

în speranța de a prinde

niște prizonieri în curs de evadare dintr-un film cu Louis de Funes.

 

 

fausse memoire

Există imagini din cărți citite demult pe care nu le mai poți regăsi niciodată, de aceeași calitate cu cele câteva măsuri dintr-un cântec auzit la un concert pe care ți-l aduci aminte cu sală și timp, dar nu ai de unde să-l recuperezi.

Așa pot vedea în fața ochilor, cu emoțiile aferente, o urmărire noaptea, în mașină, pe niște dealuri undeva în Wales, sau oare totuși Irlanda, cert este că se spune în narațiune că unii vorbesc galeză. Un „Duel” al lui Spielberg cu alte coordonate psihologice. Locul lecturii: pe canapea, la Brașov, amintirea insistă că era într-un volum de Dürrenmatt, raftul a fost reverificat de multe ori în anii următori, nici urmă de povestire – sau piesă, sau orice care să semene. La fel, am în cap o povestire care se întâmplă în (sau doar descrie) o sufragerie în care absolut fiecare obiect este în forma unui alt lucru. O masă în formă de lebădă, o lampă în formă de umbrelă, un ceainic în formă de… (inventez exemple, nu mai știu decât senzația fizică a locului și panica chicioșeniei luate în balon, dar și mângâiate cu finețe). Locul lecturii: pe cearșaful cu cireșe, din Mangalia cumpărasem trei cărți, una era Cortazar (în care povestirea, la recitire, pur și simplu nu există).

Și senzația acută că ferestrele astea care s-au deschis la un moment dat către ceva și nu mai sunt găsibile vin direct din povestirea cu magazinul de curiozități care dispare, pe care îmi imaginez că aș ști în ce capitol din Antologie să o caut, dar mi-e frică să nu fi fugit și ea, la rândul ei, din carte.

story-telling

Orice versiune de a spune

poveștile pe care le-aș avea de spus

e o reductio ad mine

a experiențelor

a coerențelor

a fețelor

a lor.

 

Poți trăi, o viață mai târziu,

o clipă în care

cum trebuie să fi fost pentru cel privit

ți se revelează într-o privire,

o zi în care plângi

pentru că, iacătă, poate

l-ai nedreptățit,

dar și atunci când trăirea altuia

îți e la buricele degetelor de aproape,

când o simți pe cealaltă aproape tu,

istoria și bocetul doar pe tine te-ncape.

 

Poveștile mele deschid percepții

și-nchid obloane fără să vrea.

În interiorul lor, oamenii au roluri

pe care nu întotdeauna le-au ales

și le joacă fără să le știe juca.

 

Mi-e teamă că fiecare decupaj de real

trece cu foarfeca prin viul unor ființe.

Nu cred că mai știu să mă povestesc

deodată toate poveștile au consecințe.

 

bâiguieli

no nonsense ca definiție goală de conținut, cu dublă negație, e ceva ce așa de multă lume ia de bun. Deși nonsense e altceva pentru fiecare, no nonsense pare fi ușor de acceptat drept un descriptor al unui simț comun care nu caută nuanțe. No nonsense pare să-nsemne că ești simplu, abordabil, că nu despici firu-n paișpe, că nu ascunzi lucruri, că nu te-ncearcă curiozități ezoterice și nu o să-i vinzi partenerului de discuție gogoși (sau robinete cu foiță de aur). no nonsense tot mai echivalent cu old school. Pare să acopere un soi de claritate elementară față de care crește nostalgia în valuri, acea claritate care de fapt nu există, dar dă seama de cât de tare am simplificat cu toții la un moment dat ce vedem.

oare cum am reușit să mă las sedusă de conceptul acesta vreodată, cu istoria amplă de cărți de nonsense în spate? cum mama naibii am reușit să pun pe un piedestal ideea de simplu, când totul e evident nesfârșit de complicat? Sau poate tocmai de-aia?

about thresholds

Not those from one state to the other, as much as the fact that this year is approaching its end before I managed to become aware, even moderately, of the age I had reached the year before makes it a tempting subject. What intrigues me lately is an analogy of the pain threshold that I have been toying with in my mind.

While it seems clear to me that people have very different thresholds of physical and emotional sensitivity, which lead to encoding similar experiences very differently at times, I have been wondering if the same can be said about a certain comfort threshold (of course, I would have to find very specific examples of where the two would be different from one another in order to be able to declare that they are different things, but I have the distinct sense that they are).

A comfort threshold would, for instance, be reached/crossed when you decide to walk out of a show on the grounds that it is offensive to you. One person can sit in the same room and not find the show offensive (higher sensitivity threshold, higher comfort threshold); a second person can sit in the same room and find the things in the show offensive (lower sensitivity threshold, higher comfort threshold) but not stand up, either of their own will, because they are determined to find out what the show wishes/claims to convey beyond the surface offensiveness or because they have re-framed their own offense-taking nature as a prudishness they need to get rid of, or because of plain peer pressure or many other reasons and combinations thereof. However, the person who will stand up and leave, not so much on account of the show being a waste of their time (which is a different case than what I have in mind), but on account of it being offensive will be a person going through life with a low sensitivity and a low comfort threshold in the realm of what is acceptable in social interaction, I dare theorize. And I suppose one can apply a similar algorithm to the dissection of sensitivity from comfort in the realm of shoe-provoked blisters, sun in the eyes, length of the winter, amount of family drama, corruption tolerance, consequences of the freedom of speech in general… the list could go on forever, especially since a low comfort threshold in one field can only predict a similar threshold in a couple of related areas, but it doesn’t say anything about a person in general.

You would think there was a point to all this. You would think I am thinking of this possibility in order to imagine societal conditions that generate more low thresholds and therefore more conflict and unease. Or else that I am figuring out a concept that could be useful in order to understand my immediate family. I’m sorry to disappoint again, I’m operationalizing randomly.