o anatomie a uitării

Poate că dacă adunăm cap la cap găurile

reiese un motiv care să ne învețe ceva

despre mecanismul care le însăilează:

 

Butonul deșteptătorului, neurnit de cu seară (neamintit până la 8 și 20 când s-a trezit din proprie ințiativă un simț al datoriei)

Agenda copilului (ce căutam? ce CĂUTAM? 30 de secunde de întârziere – aici se pun măcar cinci mișcări pe zi de intrat într-o cameră cu pas plin de intenție și „…euh…??”)

Ieri, telefonul rămas la încărcat pe masa cumnaților (zece minute de condus mai departe)

Alaltăieri, cartea pregătită de drum, dar nepusă în traistă după trei remindere (că soacră-mea știe că uit) (o jumătate de oră mai târziu, pe autostradă – ai luat tu cartea de pe blat? evident, nu)

să iau vitamina (amintit zilnic de douătrei ori despre uitatul în ziua anterioară, urmat de zero acțiune)

orice urmează să iau cu mine într-o călătorie și trebuie pus abia la final în bagaj, prin urmare rămâne în cap până cu cinci minute înainte de plecare

cheia de la mașină (e undeva, într-un buzunar, în care buzunar am uitat să verific)

să iau cu mine când cobor (câte un obiect la fiecare coborâre, amintit abia când să ies pe ușă)

să ud florile de pe pervaz (o săptămână de remindere vizuale fără acțiune – de fapt fac asta acum, dacă tot vorbirăm)

de vreo trei ori în ultimele două săptămâni, pur și simplu să predau ceea ce am terminat demult de lucrat

La capătul antiuitare al spectrului: să nu uit să fac patul să nu uit să fac patul (mă scol să fac patul, mă reașez să vorbim mai departe) să nu uit să fac patul să nu uit să fac patul (mă mai scol o dată să fac patul, oaspetele mă trimite la culcare că e clar că nu mai sunt lucidă; adorm) – la patru dimineața, trează luminată – Doamne, am lăsat-o să se culce fără să-i fac patul!!! Miraculos, să uiți ferm că ai făcut ce-ți propuseseși să nu uiți să faci.

și de fapt, un baseline în care adrenalina pompează întruna

în căutarea găurilor din realitate pe care sigur doar nu le-am constatat încă,

a potențialului unui rateu major, despre care știm cu toții că e doar o chestiune de săptămâni, hai luni, în ritmul ăsta.

 

 

Poate că tema e că se rătăcesc din memorie lucrurile de care îmi propun să am grijă și cele care sunt pre-ambalate „să nu le uit”, ca și cum, printr-un bug de codare, operația de propunere sau reminderul creează o falsă siguranță că lucrurile respective sunt sub control și, relaxându-se, rețeaua le lasă din mână. Exact așa cum, atunci când am încercat să fac asta cu o agendă, am reușit să uit tot ce scria în agendă, fiindcă dacă era pe hârtie era pus bine și deci nu mai trebuia să țin minte. Ar trebui să existe o soluție structurală pentru asta, așa, ceva ca o agendă sau ca un neurolog :).

Reclame

muște

Ar trebui să existe un cuvânt – și probabil că există pe vreo listă din acelea de cuvinte în limbi care știu să descrie mai bine decât a ta câte-o stare pe care n-ai ști să o decupezi din realitate ca fiind un potențial referent stabil al unui cuvânt – ar trebui, deci, să existe un mod de a descrie calitatea din ce în ce mai acut (sau mai evident) fragmentară a fluxului conștii/enței care caracterizează funcționarea creierului meu actual (e greu de știut dacă extrapolabilă la funcționarea creierelor altora și, dacă da, în ce epoci) chiar și în liniștea absolută a unui birou antifonat. A formula fraza de mai sus a costat ignorarea cu efort a fundalului ferestrei din spatele celei în care scriu, care face cu adevărat obiectul muncii pe care ar trebui să o fac, ignorarea unei conversații în curs pe care o inițiasem mai devreme pentru că de fapt niciodată nu este momentul potrivit, deci momentul în care îți trece prin minte omul este singurul moment potrivit ca să întrebi ce mai face, scuturarea întrebării dacă nu ar trebui să scriu un email și răspunsul, pentru a șasea oară pe ziua de azi, că într-o bizară etichetă nescrisă a interacțiunilor, nu este rândul meu să iau legătura, constatarea că sunt niște luminițe în plus în peisaj de la noua bucată  de hardware instalată, nu că asta ar fi relevant, a trecut prin verificarea mentală că am pus apă la flori, un semnal de alarmă olfactiv că farfuria de pe masă cere să fie dusă înapoi, imperativul de a-l suna pe tata, verificarea mentală a datei din calendar să nu fi uitat vreo zi de naștere, plus vreo sută de impulsuri goale, care nu voiau decât să se asigure că nu termin de scris propoziția.

Senzația de împăcare istovită cu acest haos constant este reconfortantă, pe de o parte, însă se cuplează cu senzația unei datorii neîmplinite  –  că învățasem, cândva, să-mi fac ordine în suflet, dacă nu în cap, și că faptul că mintea bâzâie tot timpul să astupe găurile din diguri prin care curge informație șuvoi mă împiedică în mod fundamental să recuperez practicile de igienă. Iar vinovăția nu e productivă, e doar o voce în plus de astupat.

Trebuie regândit ce făceam cu spațiul ăsta, de fapt.

vată de zahăr

Ceea ce acum câțiva ani părea de la sine înțeles, un mod de a vorbi din capul tău ca și cum gândurile s-ar naște acolo, desigur, hrănite de informații externe, dar cu un drept de proprietate asupră-le, mă lovește acum drept o impostură insuportabilă. Dau din cap citind articole în care oamenii își explică unii altora lucruri de bun simț în cuvinte de bun simț și îmi vine să le pun linkuri: aici tocmai i-ai povestit cuiva Durkheim, dincolo ai redescoperit McIntyre fără să știi asta, inventezi apa caldă, apa caldă!!! Pe măsură ce citesc și ascult compulsiv curs după curs, cărțoi după cărțoi, spoiala de cugetări pe care le putea produce cel care eram mai alaltăieri mă jenează din ce în ce mai tare – deși e evident că nu poți cuprinde tot ce se gândește, astfel încât să construiești cugetare fără să plagiezi involuntar, deși este limpede că regurgităm cu toții părți nemestecate din filosofii șchiop îmbinate și modele ale lumii imperfecte prin definiție, îndrăzneala să pui în cuvânt – fie și în vers vizând imediatețea – ceea ce au gândit alții cu siguranță mai bine, mai rotund, pare un hybris. Hybris față de ceea ce vei citi abia mâine, cu toate că poate că nu-ți va ieși în cale de-cititul decât pentru că ai formulat nevoia. Hybris față de cine vei fi mâine, deși poate că nu te vei putea schimba în episodul următor decât dacă îl narezi pe acela de față. Hybris față de cel care erai ieri, când îți puteai spune povestea și ea era coerentă cu sine însăși, și pe care, dacă recunoști că azi știi alte lucruri, îl trădezi la fel de acut.

Dacă ar fi să îi caut contururile, senzația prezenței în lumea gândurilor este, cu toate conotațiile panico-tactile, cea a unei pânze de păianjen uriașe, care nu te ține prizonier, ci te leagă de ipostazele altora, de gânduri care curg prin nodul tău te rețea, dar te dizolvă în cvasitotalitate ca individ care își imaginează că știe unde începe și unde se termină. Anulându-ți, cumva, din cauza asta, dreptul de a emite ca și cum ai avea un produs propriu, o gogoașă de mătase care să fie a ta.

metapsihoză

 

senzația aceea

cauzată de creierul care caută să recupereze

un capăt de gând care a trecut razant

pe lângă cercul de lumină

proiectat de reflectorul atenției,

și schimbă traiectoria uzuală, de bondar molcom, a fasciculului de concentrare,

într-una febril-căutândă,

sărind din colț în colț

în speranța de a prinde

niște prizonieri în curs de evadare dintr-un film cu Louis de Funes.

 

 

fausse memoire

Există imagini din cărți citite demult pe care nu le mai poți regăsi niciodată, de aceeași calitate cu cele câteva măsuri dintr-un cântec auzit la un concert pe care ți-l aduci aminte cu sală și timp, dar nu ai de unde să-l recuperezi.

Așa pot vedea în fața ochilor, cu emoțiile aferente, o urmărire noaptea, în mașină, pe niște dealuri undeva în Wales, sau oare totuși Irlanda, cert este că se spune în narațiune că unii vorbesc galeză. Un „Duel” al lui Spielberg cu alte coordonate psihologice. Locul lecturii: pe canapea, la Brașov, amintirea insistă că era într-un volum de Dürrenmatt, raftul a fost reverificat de multe ori în anii următori, nici urmă de povestire – sau piesă, sau orice care să semene. La fel, am în cap o povestire care se întâmplă în (sau doar descrie) o sufragerie în care absolut fiecare obiect este în forma unui alt lucru. O masă în formă de lebădă, o lampă în formă de umbrelă, un ceainic în formă de… (inventez exemple, nu mai știu decât senzația fizică a locului și panica chicioșeniei luate în balon, dar și mângâiate cu finețe). Locul lecturii: pe cearșaful cu cireșe, din Mangalia cumpărasem trei cărți, una era Cortazar (în care povestirea, la recitire, pur și simplu nu există).

Și senzația acută că ferestrele astea care s-au deschis la un moment dat către ceva și nu mai sunt găsibile vin direct din povestirea cu magazinul de curiozități care dispare, pe care îmi imaginez că aș ști în ce capitol din Antologie să o caut, dar mi-e frică să nu fi fugit și ea, la rândul ei, din carte.

story-telling

Orice versiune de a spune

poveștile pe care le-aș avea de spus

e o reductio ad mine

a experiențelor

a coerențelor

a fețelor

a lor.

 

Poți trăi, o viață mai târziu,

o clipă în care

cum trebuie să fi fost pentru cel privit

ți se revelează într-o privire,

o zi în care plângi

pentru că, iacătă, poate

l-ai nedreptățit,

dar și atunci când trăirea altuia

îți e la buricele degetelor de aproape,

când o simți pe cealaltă aproape tu,

istoria și bocetul doar pe tine te-ncape.

 

Poveștile mele deschid percepții

și-nchid obloane fără să vrea.

În interiorul lor, oamenii au roluri

pe care nu întotdeauna le-au ales

și le joacă fără să le știe juca.

 

Mi-e teamă că fiecare decupaj de real

trece cu foarfeca prin viul unor ființe.

Nu cred că mai știu să mă povestesc

deodată toate poveștile au consecințe.

 

bâiguieli

no nonsense ca definiție goală de conținut, cu dublă negație, e ceva ce așa de multă lume ia de bun. Deși nonsense e altceva pentru fiecare, no nonsense pare fi ușor de acceptat drept un descriptor al unui simț comun care nu caută nuanțe. No nonsense pare să-nsemne că ești simplu, abordabil, că nu despici firu-n paișpe, că nu ascunzi lucruri, că nu te-ncearcă curiozități ezoterice și nu o să-i vinzi partenerului de discuție gogoși (sau robinete cu foiță de aur). no nonsense tot mai echivalent cu old school. Pare să acopere un soi de claritate elementară față de care crește nostalgia în valuri, acea claritate care de fapt nu există, dar dă seama de cât de tare am simplificat cu toții la un moment dat ce vedem.

oare cum am reușit să mă las sedusă de conceptul acesta vreodată, cu istoria amplă de cărți de nonsense în spate? cum mama naibii am reușit să pun pe un piedestal ideea de simplu, când totul e evident nesfârșit de complicat? Sau poate tocmai de-aia?