despre furii şi alte creaturi mitologice

Lin zice că furia e un buzunar atotcuprinzător pe care îl foloseşti pentru toate emoţiile nedefinite, neînţelese, sau pricepute şi ascunse sub covor pe care nu le trăieşti de-adevăratelea. Că furia e o formă de lene şi de dezordine mentală, fiindcă e mai simplu să fii supărat ca văcarul pe sat decât să faci distincţii şi să te confrunţi cu o grămadă de drăcuşori care pot sau nu pot fi exorcizaţi. Amuzant e că ieri, după ce am citit-o pe ea, am descoperit în notiţele mele cu idei neduse până la capăt, măzgălită acum vreo lună, exact aceeaşi observaţie, cu alt nume pentru buzunarul comun, dar în cu totul aceeaşi ordine de idei. Citez:

„Se ia o oală. Se pun în ea apă, ceapă, morcovi, ţelină, păstârnac, praz şi cuburi Maggi. Se amestecă. Se fierbe. Se gustă. Se urăşte cu totul, se dă la raţe şi se decide că supele, de preferinţă în formularea generală, „supele”, sunt o porcărie. E cea mai simplă reacţie. Cea mai facilă emoţie. Greu e să guşti şi să afli că morcovii erau stricaţi, sau că îţi displace chimicala din Maggi, că legumele crescute în ţări fără soare n-au gust sau că apa locală e groaznică. E greu să decelezi diferenţele, să calci înapoi fiecare pas şi să găseşti bubele – şi să le repari. Dar cel mai simplu e să deteşti supa.”

Pe de altă parte, totul sună minunat când vorbeşti în meta despre toate astea, ca şi cum sfătoşenia glasului te face transcendent supei de emoţii în care te scalzi. De fapt, legumele astea sunt emoţii pe care trebuie să le triezi şi să le pui în ordine într-o existenţă lipsită de timp pentru tine şi în care reacţia tipică e ca, dacă ai un strop de timp, să te scufunzi în ficţiune de orice tip (în litere sau imagini) ca soluţie de evitare a confruntării cu obligaţia autodisciplinată a curăţeniei creieraşului. Doar că o cantitate substanţială a emoţiilor este generată de fapte asupra cărora nu ai nicio influenţă – frici care reflectă bombardamentul informaţional; frici care reflectă nesiguranţele reale în timpuri de criză, care pot fi droburi de sare mai târzii sau mai apropiate, dar nu pot fi îngropate cu totul; frici privind inadecvarea proprie în diverse roluri, care duc la vinovăţii justificate sau „preemptive”; vinovăţii reale cu privire la oameni dragi lângă care nu poţi fi şi pe care simţi că-i dezamăgeşti sau că-i pierzi sau că-i abandonezi; frustrări cu privire la alegerile celor din jur pe care nu le poţi influenţa nici măcar cu vorba, dar care au un impact asupra vieţii proprii; frustrări cu privire la inflexibilităţile diverselor sisteme din care faci parte, care ar putea funcţiona mai bine şi pentru ele, şi pentru tine însuţi dacă ar mişca măcar un centimetru; solomoniade în care arbitrezi fără voie situaţii de „şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate” fără a putea spune părţilor implicate că în loc să se supere pe celălalt, ar putea mai bine să-şi vadă de bârnele proprii; uşoare depresii sezoniere; vinovăţia absolută că totul este, obiectiv privind, în asemenea grad impecabil că „te bate Dumnezeu” că eşti furios. Şi neputinţa pe care o generează această lipsă de influenţă face ca orice sortare-etichetare precum cea de mai sus să fie inutilă – fiindcă toate trebuie, în aceeaşi măsură, îngropate pentru a trăi într-o formă de normalitate, pentru că te sminteşti dacă le trăieşti simultan la nivelul la care le simţi atunci când le decelezi. Şi reîncepe bâzâitul surd al ciufuţeniei structurale înghiţite diplomatic sub forma unei singure pilule în loc de o medicaţie întreagă. Foaie verde lobodă, adică, cum zice bunica atunci când îţi bagatelizează vo jale…

Anunțuri

ce ţi-a fost pus în leagăn

Printre temele weekendului care a trecut, recurenţa absolută a fost detestata sintagmă „a-ţi depăşi condiţia”, pe care o bună parte dintre noi n-o mai auziseră de ani buni. Utilizatoarea ei de foarte mare bună-credinţă (care nu ştia când a deschis gura ce va declanşa 🙂 ) plecase din România, la vârstă adultă, în 1990, aşa că nu fusese martora decesului oficial al conceptului – pe care nici noi, cele plecate mai târziu, nu-l puteam situa nicăieri în timp – ştiam doar că nu se mai spune aşa. Şi că-l resimţim ca „offensive”.

Amuzant mi se pare, gîndindu-mă acum, că un concept atât de profund burghez supravieţuise cu atâta încăpăţânare în comunism. În comunism nu se presupunea ideologic că toată lumea e egală şi că toată lumea dispune de toate şansele? Atunci cum să postulezi o condiţionare strictă a omului de către condiţia/originea lui socială, astfel încât să-l poţi felicita pentru faptul că a depăşit-o? Sigur, mi-e limpede că, în practică, lumea orăşenească a României nu funcţiona după principiile ideologice oficiale şi că fiecare avea propriile ierarhii mentale ale aristocraţilor, pălmaşilor şi middenstand-ului local. Îmi aduc încă la fel de bine aminte aberantele expresii tip „şi-a lăsat opincile la marginea Bucureştiului”, pe care acum le găsesc la fel de inacceptabile. Dar cum de, în ciuda schimbării retoricii oficiale de după război, societatea a putut să-şi continue cu atâta seninătate cursul mental firesc în domeniul ăsta şi cum de, după ’90, această imagine a lumii a fost abolită mental cu desăvârşire, fiind înlocuită, pentru o parte a generaţiei mele, cu iluzia perfect întreţinută a sărăciei meritocratice, care are şansa de a „be all that you can be”, iar pentru alta, cu parvenitismul înfumurat care-şi şterge cu buretele orice fel de origine, mi se pare de neînţeles. Cred că am nevoie de o discuţie lungă cu adoratul meu prof de istorie din liceu ca să mă lămuresc, deşi mă îndoiesc că a obţinut deja atâta perspectivă.

Întrebarea mea este acum – dincolo de conotaţia vetustă a expresiei, oare schimbarea de mentalitate e chiar atât de profundă pe cât am resimţit-o noi? Oare chiar „trasabilitatea” oamenilor e mai puţin importantă, gândim noi aşa de democratic încât fiecare e, în principiu, judecat exclusiv pentru meritele lui (dar fără a se lua în calcul diferenţele dintre cei care au făcut salturi uriaşe prin eforturile proprii pentru a ajunge la un anumit statut social şi cei care au făcut numai un pas)? Şi dacă da, în cazul puhoaielor de mormane de bani ca surse de statut social, e oare „democratic” că lăsăm de o parte trasabilitatea? Şi, oricum, nu ne legăm singuri la ochi atunci când pretindem că suntem independenţi de contextul nostru, cel puţin din punct de vedere social?

Poate cine ştie, dezbaterea noastră prelungită de vineri, sâmbătă şi duminică o fi fost doar rezultatul neînţelegerii şi unor definiţii diferite ale perinilor cu care ne-am bătut. Dar poate se mai bat şi alţii cu ele. Orişicât, sunt încântată să fi descoperit moartea unei sintagme. Pe care am înlocuit-o împreună, ad hoc, cu „a realiza mai mult decât ţi-a fost pus în leagăn”. Pândesc alte sugestii…

bunicii

E seară, e aprins numai lampadarul cu pălărie de rafie care face dungi pe tavan. Şed, cred, pe bibliotecă, fiindcă mă uit la mama şi la bunică-mea pe canapea şi pe partea mea de cameră mai e cineva care ascultă relatarea. Se vorbeşte cu voce conspirativă, aproape şoptit, deşi mama e atât de entuziasmată de ceea ce povesteşte că gesticulează intens şi te-ai aştepta să vorbească cu vocea ei de spus bancuri, de toate culorile curcubeului. Dar de-acum sunt mare, ştiu clar că anumite lucruri se spun cu glas mic sau se tac – aşa cum nu scrii niciodată în temele de şcoală cuvântul Dumnezeu şi cum nu cânţi pe scări Yankee Doodle, deşi e şi genericul unui serial de la televizor cu revoluţia americană – părinţii cuiva ar putea să creadă că e cortina de la Vocea Americii. Din toată povestea mamei, mă impresionează cel mai mult fragmentul despre Teodora, care e cu vreo doi ani mai mică decât mine şi care, în relatare, la vederea şiroiului de muncitori de la Steagu Roşu care se scurg pe bulevard, îi spune lui taică-său „Tata, revoluţie!”. Şi eu mă-ntreb, destul de şocată – de unde ştie ea cuvântul revoluţie? Sau oare se-ntreabă mama în timp ce povesteşte şi mie mi se pare o întrebare de bun simţ? Cert e că asimilez imagini despre CC şi portrete ale lui Ceauşescu aruncate de la geam, văd demonstraţia în faţa ochilor, pricep că alor mei le e frică, dar că le-a încolţit o speranţă şi aud o voce masculină cu un ton îngrijorat: „Acum eşti mare, trebuie să înţelegi că ce vorbim aici e pentru oameni mari şi că nu e cazul să spui nimănui ce ai auzit.” Să fi fost Marcel? Să fi fost Gicu? Tind să cred că era Marcel. Dar cei doi mi se amestecă adesea în amintirile de copil din casă – dincolo de pereţii apartamentului, e floare la ureche să-i deosebesc.

Poate că rădăcinile sunt de găsit în „casa cu şapte fete” din timpul războiului şi în crescutul în bună parte fără tată. Poate că motivele au de-a face cu dezamăgirile ei amoroase reale sau cu cele fabricate în slujba personajului ei sacrificial, pe care-l adoptase de foarte tânără şi de care nu s-a dezbărat până târziu… Poate că nici nu e adevărat diagnosticul meu, ci e ce am citit eu în cartea vieţii noastre comune. Doar tata părea să simtă ce-mi creştea mie în suflet şi mai boscorodea câteodată, la taclalele noastre pe canapea „Ce naiba să crezi şi tu, dacă creşti aşa, printre babe?”. Senzaţia e, deci, că am supt de la bunica, cu paiul acela greu de decelat cu care preiei convingeri şi comportamente fără să te prinzi, un sâmbure de misandrie implicită, dar fundamentală. Cel ilustrat de observaţii neimportante, de tipul „Şi zici că miroase urât la ei acasă? Ce să-i faci, mamă, miroase a bărbat.”

Mirosul de bărbat era, în copilărie, profund deosebit de spaţiul nostru vital. De fapt, erau două mirosuri distincte. Unul, cel de bine, consta din combinaţia de stofă de uniformă, aftershave şi fum de ţigară adânc pătruns în pori, mirosul de tata adică. Care era aproximat în asemenea măsură în vizita periodică a poştaşului, că prima oară am ţâşnit de la mine din cameră şi am înlemnit în faţa omului străin care mirosea a tata-al meu. Celălalt miros, cu efect mai mult sau mai puţin contrar, era al bunicilor mei de duminică, nenea Marcel şi nenea Gicu. Amândoi ducând o viaţă de holtei bătrân (deşi cândva însuraţi şi cu copii şi nepoţi mari), pe lângă ţepii cumpliţi pe care trebuia să depui o pupătură, bunicii de duminică veneau în casă cu un iz de lână umedă, de motorină şi de om străin.

În timpul meu cu bunica, tataia era aproape invizibil. Până la naşterea soră-mi, parcă mai apărea din când în când şi ştiu că mergeam la el acasă, despre care, în afara scării de bloc exacte, nu-mi mai aduc aminte nimic. Pe urmă mi s-a rupt orice film cu el. Bunicul din partea tatei se prăpădise când aveam o săptămână, dând zăpada în faţa scării de bloc unde aveam să trăiesc, mai târziu, cei trei ani ai libertăţii mele absolute. Iar în viaţa bunicii nu mai existau bărbaţi dinaintea „erei noastre”. Deşi erau, în practică, destul de necesari, bunica refuzând întotdeauna cu încăpăţânare să înveţe orice fel de chestie tehnică şi rezolvând absolut orice, de la spartul sâmburilor de caisă până la bătutul cuielor, de la deschisul conservelor albastre de pate până la deblocarea uşilor de la balcon şi de la pusul plaselor împotriva ţânţarilor până la extrasul obiectelor căzute după canapea, cu un instrument unic – o toporişcă. În afară de bărbaţii pe bani (ca nea Florică de la blocul F, instalatorul bun la toate), bărbaţii toleraţi erau cei dragi, dar care, prin natura relaţiei, nu necesitau prea multă întreţinere. Nenea Marcel (Ciuli, cum îi zicea bunica) era văr primar cu ea şi deci unchiul meu îndepărtat. Unchiul Viorel (care acum în amintirea ei e mult mai prezent decât în a mea), îi era nepot şi aproape îl crescuse ea. Nenea Gicu era un prieten din tinereţe, nu mi-e deloc limpede cum se cunoscuseră şi cum de rămăseseră atâta timp în relaţii, presupun, niciodată cu vreo urmă de tentă de altă natură. În vremea mea, Marcel şi Gicu erau centrali.

„Ştii pe cine iubea el cel mai mult?” mă întreabă vocea tremurată a bunicii la telefon. Pe soră-mea o adora Marcel. De când se născuse ea, Marcel avea veşnic drăgălăşenii, cadouri, venea mult mai des, parcă apariţia unui pui nou îi dăduse avântul unui nou început. De când apăruse soră-mea, Marcel îşi reluase şi legăturile cu ceilalţi nepoţi, o ducea pe Magda la şcoala de muzică, se ducea mai des la Constanţa, ba chiar, în ’90, m-a luat şi pe mine câteva zile să stau cu Irina lui mică în viluţa cochetă a soţiei lui pe care până atunci n-o văzusem niciodată (şi care făcea, bleah, mâncare de bame). Strângerea relaţiilor (care pe mine mă lăsa destul de indiferentă în general) a avut drept consecinţă şi bicicleta, pe care Marcel a construit-o pentru mine din bucăţi luate din talcioc şi a vopsit-o kaki. M-a învăţat să merg pe ea pe Kiseleff, care era închisă temporar pentru asfaltare şi pe un sens era deja gata. Ştiu încă exact cu ce eram îmbrăcată în ziua cu pricina, trebuie să fi fost o mare cucerire… Deşi ştiu exact şi ce aveam pe mine în ziua când mi-a făcut-o cadou virtual, fiindcă terminasem clasa a patra – doar că nu era încă gata. Şi mai ţin minte şi ce aveam pe mine în ziua când am mers cu el până în fundătura de pe Veronica Micle şi am pus o frână cam bruscă, zburând peste ghidon cu nasul într-o grămadă de pietriş. Probabil că bicicleta era importantă.
Tot cu soră-mea mergeam şi la nenea Gicu. Nici nu-mi aduc aminte de drumuri la Băneasa, la căsuţa lui de pe o străduţă desfundată, ascunsă în spatele unei devălmăşii de buxuşi cât un stat de om, dinainte să fi apărut soră-mea. Dar de când se ivise ea, sunt serii întregi de fotografii care ne arată sub bolta lui de vie (din care chiar făcea vin), culegând căpşuni, jucându-ne cu caprele de prin vecinătate, prostindu-ne în toate formele de căţărături şi gimnastici, cu sau fără sprijinul copacilor, pozând tout court, în rochiţe de toate culorile, în treninguri ţipătoare, cu fructe şi flori… Gicu ne punea la dispoziţie curtea pe care n-o avusesem niciodată cu adevărat (deluşorul cu pruni din Prund se pune, pentru mine, doar parţial, iar pentru soră-mea, doar ca fundal pentru pozele de bebe scos să moţăie la soare) şi se bucura de noi ca de nişte nepoate de împrumut. O bună vreme am mers la el cu bunica, sau chiar cu familia extinsă. Ultima dată, însă, am fost numai noi două, la cules de vişine. Eu mă cocoţasem în copac şi stabilisem cu Gicu că pentru ea e încă prea periculos. Aşa că ea ţinea găleata şi eu aruncam. Nu ştiu dacă am strâns de vreo dulceaţă, sau dacă se mai putea face dulceaţă din ce am strâns noi. Mi-o aduc aminte doar pe ea, pictată în roşu din cap până-n picioare cu zeamă şi hlizindu-se de la o ureche la alta. Poze n-am făcut atunci…

Ce-i face pe bunicii mei circumstanţiali aşa de asemănători unul cu celălalt (dar nu neapărat şi reciproc toleranţi) este, cred – dincolo de vârstele similare, pleata perfect albă şi înfoiată (uşor vâlvoi la unul, perfect pieptănată spre spate la celălalt), vieţuitul de unul singur şi meşteritul la câte o vechitură (un Trabant pentru Marcel, cu care am şi mers în două vacanţe, o Dacie verde pentru Gicu, pe care n-am văzut-o niciodată afară din curte) – sâmburele smintelii. Pe vremea copilăriei mele, erau perfect inofensivi, sau cel puţin, nu ţi-i puteai imagina pe niciunul făcând rău fie şi unei muşte. Dar legenda zicea că amândoi au fost, la câte un moment al vieţii lor, duşi la spitalul de nebuni. Despre Marcel ştiu două poveşti. Prima e despre un sărit de pe fix de sursă morală – inginer constructor fiind el, de fapt, pare-mi-se, specializat în inginerie civilă, se povestea că a construit o bună parte a hotelurilor de pe litoral. Până-ntr-o zi, când a descoperit că de pe şantier se furase o cantitate semnificativă de ciment în timpul construcţiei. Bătrânii noştri ziceau că, o vreme, s-a dus în fiecare zi şi-a stat pe un colţ de stradă, să păzească hotelul cu pricina să nu cadă. Cam pe-atunci trebuie că s-a şi despărţit de nevasta lui, de care nu a divorţat de altfel niciodată şi cu care se împăcase oarecum în ultimii ani de viaţă, după 25 de ani.
A doua poveste spune că, pe vremea când sora lui, Alice, îl înscrisese pentru a doua oară la Politehnică (prima oară nu-şi dăduse examenul de stat, ori de loază, ori fiindcă nu era musai, nu ştiu, doar că de prin 60-şi-ceva a devenit din nou obligatoriu ca studiile să corespundă nivelului de calificare la care lucrai, aşa că unchiu-meu a mai făcut o dată Politehnica), la Timişoara, Ciuli era să mai înnebunească odată. Susţinea că i se plimbă şerpi prin corp, avea tot soiul de senzaţii stranii, nu se putea concentra, o luase razna… Un prieten de-al lui, dirijor, care ieşea prin străinătate cu corul, a povestit cazul lui Marcel ca fapt divers unui amic medic care stătea pe undeva prin Europa. Omului i-a picat o fisă şi i-a băgat amicului în buzunar o cutiuţă cu medicamente. Întors la Timişoara, dirijorul i-a propus lui Marcel leacul-minune pentru boala imaginară; Marcel, în disperare de cauză, l-a luat, şi a doua zi a evacuat vreo 7 metri de tenie (mă rog, în relatarea originală nu se mai ştie câţi metri erau, ieri, la telefon, deveniseră şapte). Ăla dr House, medicul din ţări străine…

Gicu era şi el inginer, dacă nu mă înşel, de amenajarea teritoriului şi silvicultură. Sau oare agronom? Despre nebunia lui nu se povestea mai pe şleau, ceea ce mă face să cred că ar putea avea ceva de-a face şi cu politica, nu numai cu familia (deşi sursa oficială – bunică-mea – susţinea că s-a smintit din cauza nevestei). O delicioasă, dar tristă ebauche îl plasează, în halat de molton, ieşit din spital pe cont propriu, cu privirea oarecum rătăcită, la poartă la Sf. Sava, când fiul său cel mare ieşea de la admitere sau de la bac. Relatarea îi aparţine bunicii, care mersese, împreună cu mama (cu un an mai mică şi deci solidară) să ia băiatul de la examen. Gicu cică era mândru nevoie-mare.

În halat nu i-am văzut niciodată, pe niciunul. Spre deosebire de Gicu, care ne chema la el mai curând decât ieşea el însuşi „în oraş”, la Marcel nu fusesem niciodată. Ştiam adresa, ştiam pe dinafară interiorul Trabantului (de a cărui oglindă, post-90, atârna Ciao), i-aş fi recunoscut oriunde bicicleta (nu că erau aşa de multe pe stradă şi, oricum, când eram mică de tot, obiectele funcţionau pars pro toto, orice bicicletă semnala vecinătatea lui Marcel şi orice sunet de elicopter însemna că a venit tata să mă ia – deşi tata numai proiecta elicoptere). Dar în garsoniera de pe Veronica Micle n-am intrat decât în ziua înmormântării lui nenea Marcel, cu senzaţia acută că e o blasfemie să ne adunăm acolo, dacă el nu ne chemase niciodată. Printre smiorcăieli de nas, Lula, nevastă-sa, povestea câte cutii cu ciurucuri a trebui să arunce numai ca să încăpem în sufrageria minusculă – cutiile pline ochi cu şuruburi, garnituri, plastice, bucăţele de mecanisme luate din târg, din care urma să mai meşterească vreo trăsnaie…

Gicu era sufletul tuturor Crăciunurilor. Cu un glas de o căldură ireală, făcea de unul singur vocea a doua pentru orice colind, aşa că totul suna, pentru urechile mele, semi-profesionist. Asta-l făcea deja indispensabil. Marcel, în schimb, era acolo pentru toate mărunţişurile de peste an: siguranţe, obertainere, bicicleta, plus, înainte, pentru stat cu schimbul la cozi pentru una-alta. Marcel era mai ciufut decât omologul lui de la pădure, cu ciufuţenia aia de Walter Matthau, care-ţi impune să crezi că dedesubtul ei se ascunde un iepure de pluş. Numai că, pentru că era la îndemână, nu-l preţuiam pe deplin. Poate dacă ar fi cântat…

În ’90, împărţeam cu soră-mea bancheta din spate a Trabantului tot drumul până la mare, chiţăind, ciondănindu-ne şi, probabil, oprindu-l din când în când pe Marcel ca să dau eu la raţe. Mirosul de benzină din colivia de carton presat era aproape halucinogen. Oare Trabantul putea avea radio??? Sau e doar conversaţia dintre mama şi Marcel pe fundalul amintirii mele, despre Piaţa Universităţii…? Că e important să se termine şi să fie ordine… că e important ca lucrurile să se schimbe definitiv… ceea ce îmi amintesc e mai degrabă tensiunea crescândă, cam prin dreptul lui Eforie Nord, şi cât de tare speram să nu se certe, mai era aşa de puţin până la mare. Toată lumea se certa din politică la vremea aceea. Părea de fiecare dată ireparabil. Adesea şi era.

Gândirea politică a lui Gicu de după ce s-a dat drumul la robinetul politic oficial era de neurmărit. Pozele pe care le avem acasă de la Revoluţie, el le-a făcut, umblând razna pe străzi în zilele acum nesfârşit evocate de generaţiile dintre a mea şi a mamei. Intrase în casă cu un entuziasm nebun, aproape gâfâind, să povestească ce-a văzut prin oraş. Doar câţiva ani mai târziu, aiura că Partidul a făcut şi-a dres şi că tuturor le era mai bine. Nu ştiu exact încotro duceau raţionamentele, că bunică-mea i-o tăia scurt de cum dădea în politic, probabil din aceeaşi spaimă de ceartă. Dar era cineva cu o voinţă şi o putere de concentrare ieşite din comun, făcându-şi ordine în nebunie prin yoga practicată cu o consecvenţă şi credinţă rară, care l-a ţinut într-o formă fizică splendidă până la adânci bătrâneţi. E drept că graniţa dintre concentrarea pe pozitiv şi cititul tuturor şarlataniilor bivolesciene publicate în România nouăzecistă era inexistentă pentru el – dar chiar şi-aşa, mi se părea o persoană admirabilă pentru voinţa care-l ţinea sănătos, nevăzînd similitudinea desăvârşită a tipului de voinţă, cu semn contrar, la bunica…

Marcel era tare mândru. Îmi dăduse să-mi pun în picioare nişte bocanci de-ai lui vechi cumplit de grei (purta el însuşi 40), deşi afară era soare cât cuprinde şi aveam pe mine, de rest, un şort şi un tricou (ba chiar, în buzunar, sutienul de la costumul de baie). „Să le povesteşti nepoţilor tăi”, zicea, „că ai urcat prima oară pe munte cu unchiul tău care împlinise 70 de ani.” Şi nu urcat oricum. De la Economat, de unde mă luase, urcasem întâi fără prea mari probleme pe cimentul pârtiei de bob, în loc s-o luăm pe vreunul din traseele marcate. Obiectivul era cota 1400, te miri ce şi mai nimic, la o privire ulterioară. Dar căposul de Marcel inventase un „traseu” – pieptiş pe sub linia telecabinei. E adevărat, cel mai scurt drum între două puncte e linia dreaptă. Nu ne-am dat duhul niciunul din noi – eu fiindcă aveam 12 ani, el fiindcă avea o condiţie excelentă pentru vârsta lui – şi voinţă. În schimb am mâncat o grămadă de fragi, pe drumul neumblat de nimeni. Şi ne-am întors, după o îngheţată-premiu la cotă, pe şoseaua aşternută acolo pentru fraieri. Oare cu nepoata lui adevărată a urcat munţi? Oare la 70 de ani am să-mi duc nepoţii pe sub linia telecabinei la cules de fragi?

Copiii lui Gicu stăteau în Olanda. Aveau neveste pe care le chema cu M şi copii extrem de blonzi, cu nume foarte exotice (care acum chiar îmi plac) sau foarte neaoşe (despre care te întrebai cum le pot rosti străinii). Când eram printr-a şaptea, una dintre neveste şi-a schimbat toată garderoba, poate după o naştere, fiindcă în taliile de viespe ale fustelor n-am încăput decât până prin facultate. Am trăit vreo şase-şapte ani în hainele de la ea, îmbinate cu cadourile de la cealaltă prietenă a bunicii, Tina, din Elveţia. Gicu se ducea la copiii lui parcă şi înainte, deşi bănuiesc că era greu. Într-una din dăţi (să fi fost oare totuşi singura?), povestea cum a decurs oprirea în Elveţia, la Tina. În mijlocul foamei de la sfârşitul anilor ’80, Tina îl întrebase, plină de solicitudine: „Ce să-ţi fac de mâncare?” şi el, pe negândite, răspunsese sincer: „Mi-e poftă de o friptură în sânge!” Cât de meschină i se păruse figura Tinei – care îi făcuse, de jenă, friptura… Şi abia apoi, plimbându-se singur pe străzile Badenului şi văzând preţurile din magazine, pricepuse că, din pensia ei de azilant, din care trimitea mâncare şi haine din second unei liote de neamuri şi prieteni (printre care şi nouă), o friptură trebuie să fi reprezentat mâncarea ei pe trei zile… Sau în orice caz, mai bine de două cutii de Milupa, din care creştea soră-mea pe vremea când Similac era un nume de contrabandă şi laptele praf de la dispensar era pe raţie.

Fotografiile cele din urmă sunt odioase. Fiindcă tot ce făcuse mama trebuie replicat în detaliu, căci trăiesc, circumstanţial, în pantofii ei, şi fiindcă pozele ei de când împlinise 16 ani mă veghează în camera-cotineaţă, frumoase ca pozele de fotograf din vremuri mai vechi decât cele în care fuseseră făcute, îmi dorisem mult o „sesiune foto” la 16 ani. Cu ideea fixă că, dacă e să fiu cândva frumoasă, atunci e unica şansă. Simulacrul faptului că le face Gicu şi nu cineva profesionist e deja o dezamăgire, dar, pe de altă parte, Gicu e un maestru – atunci când are grădină. Încercând cele mai colorate pulovere, cu bretonul rebel al tatei lipit strâmb pe frunte, cu pielea de iarnă, pozele mă arată prostită, hlizită şi neadevărată, pe bună dreptate. Şi mârâi printre dinţi (că doar It’s my party…) când Uca ţopăie de nerăbdare să pozeze şi ea, înfăşurându-şi un fular roşu, pentru contrast, între bluziţa albă şi faţa de hârtie, proaspăt ieşită din spital. Mult mai naturală, fotografia ei cu zâmbet larg şi nesfârşit de trist, e cea la care nu pot să mă uit niciodată, deşi o pot desena din memorie.

Când s-a dus, i-a luat şi pe ei. Pe Marcel două luni mai târziu, de-adevăratelea. O embolie, ca şi soră-sa – familia bunicii, cu sângele lor care numai apă nu se face… Ai mei repetă încă mantra „a iubit-o aşa de mult, că s-a dus primul”. Pe Gicu, doar simbolic – faptul că n-am mai fost în stare să mergem vreodată la el a diluat relaţia încetul cu încetul. O vreme am ştiut că vin băieţii pe la el, că transformă casa din Băneasa – ce sens ar mai avea să mergi undeva unde n-a mai rămas nimic din lumea amintirii tale. Acum nici nu ştiu, de fapt, dacă mai trăieşte. Bunicii ei de duminică au fost, colateral, şi ai mei.

the la(te)st confession

It was before Easter, I was about 17. Ever since I was a baby, every year, the week before Easter, I’d get a completely new set or, according to the poverty of the year, a piece of new clothing and would go to church with my gran for confession and communion. It was tradition, taken in earnest more for the sake of the ritual than of the contents, I suppose. So I went.
I had a heavy conscience that particular year, I could have used a sympathetic ear and a soul to tell me that my mistakes were forgivable in the long run. (I still secretly long to hear that). I needed to repent. Cause they were serious, my sins, that particular year – they still are. I had betrayed a friend, by choosing to soothe my boyfriend’s fear of the not-understood and unmatchable friendship I had with this other boy. Who, I thought, had needed me and I had let him down. I had left him alone with his pain to save my teenage relationship and, although little was irreparably damaged, choosing for my own security counted in my book (and it still does) as a sin. But definitely worse than that… But no, first the story.
My conscience was also heavy because I knew the priest was going to ask questions of an intimate nature, warranted by my growing-up looks at the time; the answer to those questions didn’t count, for me, as a sin, but I was also not willing to lie – after all, what would then be the point of the procedure. So I went.
I queued after a few meters worth of old ladies who would kneel for a minute under the apron-like garment and get their blessings. My heart was rather small by then, as that of anyone supposed to get naked in front of an unknown fellow human being in order for the second to appraise one’s belly flaps (for what else is confession in an orthodox church one doesn’t necessarily frequent enough to be acquainted with the priests?). And my turn came – I had my list carefully prepared and was ready to face my shame, but before I could open my mouth – `Well, my child, are you pure?` the fatal question came at once. `It depends on the standards`, I dared to mutter (although I cannot begin to guess where I got the courage). `The standards are quite clear, he said, have you committed any impure acts?`. `I have made love to my boyfriend`, I mumbled. `Is this the boy you intend to marry?` came the unexpected, apparent, but treacherous way out. Almost out of breath with the frustration of where this was going and asked to decide upon the entire course of my life then and there, I managed to spit out my answer under the skirt of my obtuse God representative: `No!` `Then, he said, unless you plan to marry this fellow, it is a sin.`
I have no recollection of what happened next or what number of Hail Mary’s I was supposed to say in order to get my blessing, cause he sent me on my way without me being able, to this day, to make my confession: `Forgive me, father, for I have sinned. I have sinned irreparably with my thought and with my deed. I have hated my sister, father, I have envied her her parents who weren’t really mine, I have refused to understand how and why she could be miserable when she had everything I longed for, I have been allowed to slap her when she was playing the game of stretching one’s nerves and I have been allowed to yell at her and dislike her, I have never stood up for her and now I can never ever make amends for what could later, maybe, have been swept under the rug of personal history as mere sibling rivalry and covered with hundreds of beautiful memories of togetherness. Our pictures, father, are mostly a lie, apart from whenever I was kissing her warm, soft temple – and I so wish that she were here to fight this out and fix it…`

So I stopped going to confession at all. Because omission, even involuntary, is a sin.

Adagioul imaginaţiei

Cred că am citit undeva o maximă de genul „Oamenii pot fi cruzi numai pentru că le lipseşte imaginaţia”. Sau memoria. Or both. Căci, altminteri, cum poţi explica pianul?

Pianul, în familia mea, nu a fost niciodată ce ar fi putut fi – un instrument al forjării de „împreună”, al bucuriei împărtăşite, al iubirii de muzică şi de oameni. Sau poate a fost, cândva, pe vremea legendarului Nelu Arnăutu şi a cântatului de Chattanooga până la ruperea corzilor. Dar asta era mult înainte de vremea mea. Forma asta a muzicii nu mai supravieţuia, pe vremea mea, decât în colinde – şi chiar şi atunci, prestaţia prima asupra comuniunii: poate că mie ziua mea îmi aducea oarece imunitate faţă de judecata în formă brută, dar Ileana, verişoară-mea, mai are parte şi-n zilele noastre de rămăşiţe ale decretelor alor noştri cum că n-avem nici fir de ureche şi cântăm ca nişte ciori – oricum, ei i-au găsit alt talent.

Pianul, însă, avea o altă funcţie: transmiterea fără greş către generaţia următoare a întregii frustrări de a „nu fi dus până la capăt” efortul (de a cânta profesionist), prin operarea cu aceeaşi (evident eronată, dat fiind rezultatul – repetitiv prost) metodă de secol XIX întru profesionalizarea plodului. Pianul începea la patru ani, la grupa de preşcolari, fără asentimentul explicit al pacientului şi se încheia, ca orice dictatură, exclusiv prin revoluţie – sau, probabil, prin performanţă, dacă ieşea pasienţa – dar n-a supravieţuit niciun pacient. Decizia de a face din copii ceva „de performanţă” era probabil universală în ţara aceea ostenită de neputinţă; cred că însăşi ideea că omul ar putea face ceva de plăcere era străină conceptului general de învăţare şi de trai. Gimnastica aducea medalie după medalie, cu Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş şi urmaşele lor, la înot făceai musai performanţă, chiar dacă plecaseşi la bazin doar ca să înveţi să te ţii la suprafaţă, iar la pian mergeai la concursuri. Fiecare gamă se măsura în concursuri. Înfiorătoare campionate ale urii, concursurile de la liceul Enescu excelau prin capacitatea părinţilor de a face piftie evoluţia oricărui contracandidat (de 6-7 ani), prin aptitudinea deosebită a juriului compus din profesori de liceu, probabil istoviţi de ani în şir de note false, de a umili concurentul până la lacrimi pe podium, în faţa unei săli care, la vârsta aia, părea enormă, prin punerea la bătaie a unui arsenal infinit de jabouri, dantele, catifele, papioane şi cloşuri care să pună în valoare produsul şi, nu în ultimul rând, prin sudorile reci ale candidaţilor la măcel, înteţite de repetarea frenetică, la fiecare 2 minute, a întrebării „Ai emoţii?”

Probabil că din această logică a lui „a face ceva până la capăt”, aptitudinile se evaluau de mic şi i se comunicau fără menajamente obiectului efortului educativ: „Ce să cauţi la balet? Ai două picioare stângi şi n-ai rezista nici o zi la disciplina de acolo!” (a se introduce aici ilustraţie înspăimântătoare cu filmul tot mai decupat al vieţii Annei Pavlovna la TV); „La cor??? Cu urechea ta?” (cu pandantul „dar dacă faci câţiva ani de pian, poate ţi se dezvoltă urechea şi poţi să cânţi şi tu cu verişoarele tale la corul Radio”).

Cu toate că omul mare din mine se poate strădui să înţeleagă toate determinările contextuale, puful de pe ceafă tot mi se zbârleşte scurt la simpla evocare a vocii scrâşnite din bucătărie, însoţită de mirosul revoltător al mâncării de dovlecei: „Aud că nu articulezi!” Ca şi cum vastul efort de conformare, de a corespunde, ar fi fost perceput, de pe cealaltă parte a peretelui, drept exclusiv un efort de a face în ciudă. „De ce crezi că vreau să fac prost?” e o întrebare a cărei formulare îmi revine fără niciun efort mental, împreună cu un nelipsit sughiţ – o repetam cam o dată pe săptămână, mai ales în delirul lăcrimos dinspre final. Nedreptatea neîncrederii a distrus pianul pentru mine. Aparenta răutate cu intenţie a alegerii pieselor care nu-mi plăceau în detrimentul celor care-mi ieşeau bine. Absenţa recunoaşterii minimale a faptului că, deşi pianul nu e alegerea mea, deşi îmi sacrifică joaca afară, fac ceva bine şi că asta ar avea potenţialul să-mi facă plăcere. Nedreptatea minciunii sfruntate că i-am trântit bunicii capacul pianului PESTE DEGETE! (Imaginea lui Marcel Iureş în Passacaglia, cu degetele bandajate, mă urmărea pe vremea aceea cu un nod vehement în gât: dacă i l-aş fi trântit peste degete, ar fi avut dovezi!). Nedreptatea anilor în care m-am dus singură, fără să chiulesc odată, la şcoala de pe Midia, sau chiar acasă la Rodica Mateescu, invariabil sunând la uşă sau intrând în clasă de parcă mergeam la tăiere, pregătită să trebuiască să fac totul exact pe dos faţă de cum mă obligase bunica să repet acasă – prestând, astfel, prost la ambele capete (Zbieret exasperat: „Dar aşa mi-a zis Rodica să fac pauza!” Zbieret frustrat înapoi:”Acum eşti cu mine, faci cum îţi spun eu!”). Nedreptatea consiliului de familie din Dumbrava Nouă, de la aproape 11 ani, în care erau implicaţi din oficiu, pe lângă ai mei, o grămadă de oameni a căror opinie n-o cerusem, a căror viaţă nu era afectată direct de decizia mea, care nu erau părinţii mei, dar care utilizau, toţi, toate mijloacele de coerciţie şi şantaj sentimental în faţa obrajilor mei flăcării din mijlocul camerei. „Dar Tanti se bucură aşa de tare să te-audă cântând şi face atâtea pentru tine, te roagă doar să-i promiţi să repeţi din când în când ca să poţi cânta pentru ea.” (Tanti nu prea mai ieşea din casă des la vremea aceea, ca dovadă faptul că era prezentă prin emisari; şi n-avea pian.) „Dar nenea Marcel tocmai ţi-a făcut cadou bicicleta pentru că ai rezultate aşa de bune.” (dragostea asta minunat condiţionată şi bicicleta pe care o aşteptam de vreo trei ani şi care, deşi adorată, se stricase deja de două ori peste vară, într-o casă lipsită de şurubelniţă) „Dar o să-ţi pară aşa de rău dacă te laşi de pian, şi mama s-a lăsat şi i-a părut aşa de rău pe urmă…” O, da nedreptatea cea mai desăvârşită – că ea ştie EXACT cum e; că a trăit povestea asta în detaliu, inclusiv revoluţie (exclusiv Rodica Mateescu, prima dintr-o serie de prietene ale mamei care, în rol de profesoară, se dovedeau nişte scorpii) şi totuşi e de partea LOR!

Poate că a fost educativă prima mea revoluţie, urmată de o independenţă familială crescândă în cadrul căreia am început să hotărăsc unde şi când mă duc – independenţă nici măcar cucerită, ci afirmată treptat. Dacă scopul ei a fost de emancipare, atunci revoluţia mea, întreprinsă cu vreo trei luni înainte de cea mare, poate chiar să fi fost pusă în scenă, iar eu să fi fost un actor cu rol predeterminat, ca în cursul întregului proces care dusese până acolo. Dar chiar dacă e aşa, în capul meu, nu prea reuşesc să suspend căderea, uşor cam bruscă, a capacului de pian peste lipsa de imaginaţie.

îmburghezirea

Ca să îmi explic fiorul rece care mă trece pe şira spinării tot mai des în ultima vreme, mi-am tot spus că cu cât ai mai multe, cu atât ai mai mult de pierdut şi că de asta prăpastia în care poţi să cazi pare mai adâncă. Cu copii cărora li se poate întâmpla ceva la cel mai mic clipit din ochi, cu rate la bancă, cu maşină pe care o conduci – sursă de groază a răspunderii faţă de vieţile ălora de lângă tine şi a ălora de pe drumurile patriei -, cu tot mai mulţi oameni dragi ale căror necazuri te ating indirect, adesea destul de tare, eşti fix opusul lui „an island” şi, ca atare, toate fluxurile lumii macro, care păreau să nu te atingă în niciun fel pe vremea studenţiei, când trăiai din cuvinte şi amoruri, îţi par ostile. Prin urmare, ca să trăiesc viaţa mea regulată şi uşor monotonă, înghit informaţiile de politică internă a trei ţări plus o Uniune, ştirile externe despre Coasta de Fildeş, Tunisia, Australia, Haiti, Pakistan, Palestina (şi pot să o ţin aşa până la 8000 de caractere, dar ştiţi şi voi cum arată ştirile externe), cele globale, despre al nşpelea top eco-bio care nu aduce niciun acord, despre încredere în pieţe şi datorii de stat, despre resurse şi distribuţie, şi mă baricadez în faţa lor cu o pâclă de neînţelegere. Nu ştiu cum să le asimilez altfel, nu ştiu cum să accept entropia lumii în general şi fragilitatea fundamentală a convenţiilor care-mi fac viaţa suportabilă decât generând un ecran de „data overload” de la un punct încolo şi îndesând politicul într-un sertar hiperplin (pe sertare le-am mai desenat cândva). Cel mai etic stresant în această negare e că o întreprind simultan cu achiziţionarea unei rochii noi, cu aranjatul casei ca să-mi fie cât mai confortabilă, mie şi alor mei, cu operaţii de un meschin ameţitor atunci când mă uit la imaginea globală două secunde. Al dracului dacă ştiu care e drumul printre cârdurile de vinovăţii pe care le generează simplul fapt că exişti.

ianuarie 2011 – diary entry2

Apropo, am scris ianuarie 2009 şi a trebuit să şterg. Se pare că mintea mea nu ţine pasul cu goana feroce a zilelor. Îmi vin tot timpul propoziţii cu „parcă ieri…”. Şi deşi, în fapte, timpii trecuţi se justifică (adică fiecare fărâmiţă e umplută cu întâmplări, nu întotdeauna şi cu sens), mă întreb la fiecare zi de salariu când naiba a trecut încă o lună. „Mergem să-i vedem în ianuarie”, zicea deunăzi omul meu. Şi eu mă gândeam – „Păi în ianuarie când, că dacă mai clipesc de două ori e ziua copilului şi s-a făcut februarie!”.
Cu ani în urmă mă opream din goană de ziua mea sau de anul nou, mă aşezam undeva unde e linişte şi cugetam – aşa, ca la Demostene Botez, cu „ce am făcut eu oare azi”. De câtăva vreme constat că nu mai văd cifrele, că spun cam cu jumătate de an înainte că am vârsta pe care urmează să o împlinesc, (ca să mă obişnuiesc cu gândul, dar şi pentru că nu mai are importanţa aia cumplită a împlinitului de 18 ani) după care uit o vreme cu totul unde mă aflu pe calendarul personal, ba subconştient, chiar şi pe cel oficial, de vreme ce degetele mele tastează 2009. Asta poate şi pentru că cifrele nu sunt importante, după cum am stabilit deja, pentru un consumator de litere. Dar şi pentru că ritmul repetitivităţii şi al adaptatului la schimbare mă poartă înainte ca un val dintr-ăla bun de surfing, permiţându-mi numai să-mi ţin capul la suprafaţă, nu şi să conştientizez forţele din jurul meu.
Azi n-am făcut mare brânză, am făcut întâmplări, nu şi sensuri. Poate că, în ciuda egocentricităţii dezgustătoare a peticului ăstuia de quilt virtual, el o să-mi oprească întâmplările şi o să-mi confirme conţinutul (if any). Adică n-o să fac sens (hihi, bleah-bleah), ci o să scriu sens. Sau nu.